Investiţiile străine directe reprezintă, neîndoielnic, un factor de creştere economică. Ele au o contribuţie importantă la realizarea reformelor în economie, la construirea şi consolidarea sistemului economiei de piaţă, la înfăptuirea unei pieţe libere şi a unui mediu intern favorabil creşterii economice. Departe de a fi resursa principală a dezvoltării, care se bazează, în primul rând, pe efortul intern, acestea au efect multiplicator, impactul lor propagându-se în economie şi în societate.[1]
Deschiderea economică a statelor din Europa Centrală şi de Est de la începutul deceniului nouă, le-a inclus, ca o puternică piaţă potenţială, în rândul locaţiilor investiţionale avute în vedere de comunitatea internaţională de afaceri, de corporaţiile transnaţionale. Interesul pe care îl prezentau aceste ţări pentru investitorii străini ţineau, în principal, de masele de consumatori cărora li se puteau adresa, dar şi de costurile reduse ale unor factori de producţie, în special al forţei de munca, fapt care putea asigura o competitivitate prin preţ a produselor şi serviciilor. La baza deciziei investitorilor de a se orienta spre această zonă a globului au stat o serie de motivaţii de ordin economic, cele mai semnificative fiind: accesul la piaţă, la resurse şi strategii expansioniste urmărite de diverse firme.[2] La rândul lor, statele din regiune au perceput investiţiile străine directe ca pe o posibilă resursă de capital, tehnologie, know-how şi acces la pieţe.
Potenţialul României, pe perioada 1990-2002, de atragere a investitorilor străini, nu s-a situat la cote înalte, rezultatele în materie de investiţii străine directe fiind inferioare celor din ţările vecine, iar politicile aplicate nu au fost în măsură să încurajeze firmele să investească în ţara noastră. De altfel, şi riscul de ţară, evaluat de agenţiile internaţionale de rating, a constituit, încă de la început, un obstacol major pentru investiţiile străine pe termen lung. Alături de performanţele slabe ale economiei româneşti s-au adăugat instabilitatea politică şi manifestările mai puţin democratice care au însoţit tranziţia în anii ’90. Spre deosebire de celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, în România nu s-a investit nimic în perioada anilor ’90.
Principalele cauze care au ţinut la distanţă investitorii străini în perioada 2001-2004 au fost absenţa economiei de piaţă, existenţa unui mediu de afaceri instabil şi lipsit de transparenţă, acordarea haotică de stimulente fiscale pe care mulţi investitori, în special persoane fizice, le-au utilizat pentru crearea de firme fantomă, lipsa oportunităţilor de afaceri din cauza întârzierilor în procesul de privatizare. În plus, existau suficiente atracţii investiţionale în Ungaria, Polonia şi Cehia, unde reformele s-au finalizat cu succes şi procesul de tranziţie la economia de piaţă s-a încheiat rapid. Instabilitatea legislativă şi instituţională din perioada tranziţiei, schimbările continue şi impredictibile ale fiscalităţii în sens negativ, dar şi rezistenţa subterană la schimbarea structurilor statului şi mentalităţile învechite ale angajaţilor societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, coroborate cu absenţa unei reale oferte de privatizare, i-au determinat pe investitori, în prima parte a anilor ’90, să se orienteze, cu precădere, spre investiţii de tip greenfield în domeniile intens consumatoare de forţă de muncă (Metro Cash&Carry SRL, Shell Romania SRL, Lukoil Romania SRL) sau către crearea de societăţi mixte cu parteneri locali (Daewoo Automobile S.A. Craiova, Renault Automobile S.A. Piteşti).[3]
Insuficienta capacitate autohtonă, precum şi globalizarea economică au făcut din investiţiile externe directe sursa cea mai accesibilă şi mai indicată de finanţare, de accelerare a procesului de privatizare şi un mijloc de susţinere a creşterii economice. Evaluările realizate de instituţii specializate româneşti şi străine au apreciat că volumul minim de investiţii străine directe necesare pentru asigurarea fluenţei în procesul de reformă în România trebuia să se situeze, pe parcursul deceniului trecut, în medie la 1,2-1,5 milioane $/an, însă, intrările au fost cu mult mai mici, media anuală fiind de aproximativ 735 milioane $/an, cu aproape 39% mai puţin decât minimul necesar. Stocul de investiţii străine directe a ajuns în 2002 la 8,72 miliarde dolari, nivel aflat departe de situaţia ţărilor vecine: Polonia – 48,4 miliarde dolari, Ungaria – 25 miliarde dolari, Cehia – 35,7 miliarde dolari.[4]
Decizia politică luată de UE în anul 1999, privind deschiderea negocierilor de aderare a României la spaţiul european şi demararea efectivă a acestora în februarie 2000, au constituit un semnal pentru investitorii străini că şi în ţara noastră este posibilă normalizarea vieţii sociale şi economice şi obţinerea unei stabilităţi economice care să determine crearea unui climat favorabil pentru investiţii. România a primit statutul de economie de piaţă funcţională din partea UE abia la raportul de ţară din octombrie 2004, la un an după Bulgaria şi la opt ani după plutonul fruntaş al ţărilor din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia). Astfel, începând cu anul 2004, intrările de investiţii străine au crescut vertiginos, atât pe seama înfiinţării de noi societăţi comerciale cu participare străină, a sporirii capitalurilor sociale la firmele deja înfiinţate, cât şi prin privatizare, cu participare străină, a unor importante sectoare de activitate.
În anul 2004, România, a atras un număr de 171 de investiţii străine directe de tip greenfield, din care 20 de proiecte au fost fie în faza de implementare, fie în funcţiune, cu valoare totală de 959,76 milioane euro. Domeniile cele mai importante care au atras aceste investiţii au fost: industria de componente auto, comerţul şi industria electronică. Creşterea semnificativă a investiţiilor străine directe se explică prin înregistrarea, în decembrie 2004, a privatizării SNP Petrom SA, prin majorarea de capital efectuată de investitorii străini la Renaul Automobile Dacia SA (automobile), Ispat Sidex SA (metalurgie) şi Michelin (anvelope), prin investiţiile de tip greenfield făcute în industria prelucrătoawre a lemnului, a sticlei, farmaceutică şi prin investiţiile de tip brownfield (Achor – spaţii comerciale, Roti Auto SA – anvelope).[5]
În anul 2005 ţara noastră a fost liderul regional la atragerea de investiţii străine directe de tip greenfield, depăşind Cehia (cu 127 proiecte atrase), Polonia (cu 234 proiecte atrase), Ungaria (cu 173 proiecte atrase) şi Bulgaria (cu 130 proiecte atrase). Numărul de proiecte atrase în 2005 a fost de 235, cu 37% mai mare decât în anul 2004 şi dublu faţă de anul 2003. Datorită acestor rezultate, ţara noastră a urcat în topul mondial al statelor cu cele mai mari performanţe în atragerea de investiţii străine directe, de pe locul 31 pe locul 24. Dacă anul 2004 a fost anul marilor privatizări (Petrom, BCR), anul 2005 a fost anul investiţiilor greenfield. Principalele privatizări în anul 2005 au fost în domeniul distribuţiei de gaz şi al energiei , câştigători fiind Gaz de France şi Ruhrgas şi, respectiv, CEZ şi E.ON. În ceea ce priveşte domeniul fuziuni şi achiziţii, au fost vândute 43 de companii locale, acestea fiind achiziţionate de investitori strategici străini. Ponderea investiţiilor greenfield în total investiţii străine atrase a fost de 42,25% în anul 2005 şi 48,5% în anul 2006. În anul 2005, conform specialiştilor UNCTAD, România a atras jumătate din investiţiile făcute în europa de Sud-Est. În opinia acestora, ţara noastră a evoluat peste potenţial în atragerea investiţiilor străine directe: potenţialul este clasat pe poziţia 78 din 141 de state, în timp ce atragerea efectivă de investiţii a adus România pe locul 24. La polul opus, companiile româneşti sunt printre cei mai slabi investitori externi, ţara noastră ocupând, în anul 2005, poziţia 109 din 114 state, în urma unor ţări precum Burkina Faso, Guatemala sau Ecuador. Astfel, investiţiile companiilor locale în străinătate valorau, la sfârşitul anului 2005, puţin sub 200 milioane euro.[6]
Valoarea investiţiilor de tip geenfield realizate în capacităţile de producţie dezvoltate din România a ajuns la aproximativ 2,3 miliarde euro. Potrivit estimărilor SFin, parcurile industriale au absorbit 1,17 miliarde euro (50%), în timp ce investiţiile dezvoltate pe terenuri, puse la dispoziţie de diverse autorităţi locale, au atras 1,13 miliarde euro.[7]
Se poate concluziona că România şi-a mărit considerabil capacitatea de atragere a investiţiilor străine, având în vedere faptul că, pe perioada 1998-2000, ţara noastră a avut un indice al performanţei în atragerea investiţiilor străine directe de 1,0 ceea ce înseamnă că a receptat volumul de investiţii de care a avut nevoie. În ceea ce priveşte indicele de potenţial, specialiştii UNCTAD i-au atribuit coeficientul de 0,248, ceva mai mic decât al Gabonului sau al Coastei de Fildeş, România clasându-se astfel, pe ultimul loc în Europa Centrală şi de Est, în ierarhia pe care o
Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe în anii 2005 şi 2006 a fost influenţat de evenimentele care au avut loc pe plan politic şi economic, la nivel intern şi internaţional, dar şi de încrederea partenerilor străini în strategia de dezvoltare a României. Îmbunătăţirea mediului de afaceri, efectele introducerii cotei unice de impozitare, au contribuit la atragerea unui volum mare de investiţii străine.
Astfel în anul 2006, în competiţia acerbă de atragerea de investitori străini în regiunea Europa Centrală şi de Est, România a deţinut locul II după Polonia. Valoarea record din acest an a ajuns la suma de 2,2 miliarde euro, reprezentând preluarea de către Erste Bank a 36,8% din acţiunile BCR.
Din punctul de vedere al orientării investiţiilor străine spre ramurile economiei, acestea s-au localizat cu precădere în industria prelucrătoare. Această ramură a fost urmată de comerţ, intermedieri financiare şi asigurări, poştă şi telecomunicaţii. O pondere redusă faţă de potenţial o au ramurile: industria textilă, a confecţiilor şi a pielăriei, hoteluri şi restaurante, transporturi.
Referitor la repartizarea pe regiuni de dezvoltare a investiţiilor străine directe, se observă o orientare cu precădere spre regiunea Bucureşti – Ilfov, alte regiuni beneficiare de fluxurile de capital străin fiind regiunea Sud-Est, Centru, Sud-Vest. Regiunea Nord-Est înregistrează o valoare scăzută a investiţiilor străine, fiind neatractivă din punct de vedere investiţional. Majoritatea aporturilor la capital operate în anul 2006 au fost orientate tot către regiunea Bucureşti-Ilfov, însă au existat şi alte zone care au atras investiţii consistente.
Cea mai mare concentrare a fluxurilor de investiţii rămâne în Muntenia, unde s-au dezvoltat cele mai importante proiecte greenfield. Parcul Industrial Ploieşti este cea mai căutată locaţie de către investitorii care construiesc obiectivele industriale „de la zero”, întrucât acolo s-au investit 370 milioane euro. Companii ca Yazaki, Johnson Controls şi Calsonic Kensei au investit in industria de componente auto. Un alt punct important este localizat lângă Bucureşti, la Parcul Industrial Bolintin, unde deja s-au investit 100 miloane euro de către companii precum Rynart sau Prologis. Investiţiile de tip greenfield au ajuns în Muntenia la 1.066 milioane euro, în timp ce Transilvania a ajuns la un volum investiţional de 547 milioane euro. Cele mai importante proiecte greenfield au fost dezvoltate în Muntenia (Pirelli, Calsonic Kensei), unde au fost realizate de la zero capacităţi de producţie în valoare de 477 milioane euro. În Muntenia se aşteaptă investiţia francezilor de la Renault de la Titu, unde se vor aloca 450 milioane de euro pentru un nou centru tehnologic al grupului.
Moldova şi Dobrogea sunt zonele cu cele mai mici investiţii greenfield în capacităţi de producţie, practic acestea neexistând pe agenda investiţională. Cu doar cinci parcuri industriale (Botoşani, Piatra Neamţ, Galaţi, Mangalia, Năvodari) şi cu investiţii de numai 125 milioane de euro, cele două regiuni, sunt de departe, cele mai puţin atractive din punctul de vedere al investitorilor străini prezenţi în România. Banatul este bine reprezentat pe harta investiţiilor greenfield, cu un volum investiţional atras de aproximativ 300,6 milioane euro, cele mai mari investiţii fiind localizate la Timişoara şi Arad, unde Continental şi Delphi au ridicat noi fabrici pentru care au cheltuit 240 milioane euro şi, respectiv, 50 milioane euro. S-a constatat că investitorii străini încep să-şi facă apariţia şi în alte zone decât cele considerate până acum tradiţionale pe harta invesiţională a României. Există deja semnale că următoarele centre în care se va investi vor fi Iaşi sau Ploieşti. Motivele pentru care aceştia migrează de la vest către est sunt forţa de muncă bine calificată şi mult mai ieftină, costurile specifice unei realocări simţitor mai mici decât cele dintr-o locaţie de notorietate.[8]
Începând cu 27 ianuarie 2003, cetăţenii care solicită viză de lungă şedere pentru desfăşurarea unei activităţi economice (cu excepţia cetăţenilor UE, AELS, ţările semnatare ale tratatului de aderare la UE, SUA, Canada, Japonia) trebuie să se adreseze ARIS (Agenţia Română pentru Investiţii Străine), în vederea obţinerii vizei şi acordării avizului tehnic pentru proiectele de investiţii. ARIS desfăşoară o activitate susţinută de promovare a oportunităţilor de afaceri în scopul atragerii de capital străin în România.
Investiţii străine directe sunt cele care plasează ţara noastră pe harta lumii, reprezentând un barometru pentru sănătatea naţiunii. Prin puterea exemplului investitorii pot determina şi alţi antreprenori să aleagă România ca destinaţie a capitalului pe care îl deţin. România se află printre primele ţări din regiune ca receptor de investiţii străine directe, fiind asaltată de companii transnaţionale de prestigiu la nivel mondial. Astfel, ţara noastră este bifată pe harta internaţională a locaţiilor de succes, atractive pentru plasarea investiţiilor. Ultimii ani au dovedit nu numai că România există ca ţară din punctul de vedere al destinaţiilor de afaceri, dar şi că ocupă o poziţie mai mult decât onorabilă, în faţa marilor jucători mondiali care acordă astăzi, ţării noastre, poate cel mai valoros rating de ţară: respectul.[9]
Economiile moderne aflate sub presiunea globalizării pieţelor au adus, pentru actorii de pe piaţă, posibilitatea constituirii unor portofolii de active financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, instrumente derivate, alte titluri de valoare) diversificate atât din punct de vedere structural, sectorial, al mărimii şi dimensiunii companiilor unde au fost efectuate investiţiile, cât şi din punct de vedere geografic. Această diversificare a avut suportul unei dezvoltări considerabile a instrumentarului tehnic al tranzacţiilor şi al tehnologiei informaţionale, într-o convergenţă deplină cu dezvoltarea pieţelor monetare ale ţărilor cuprinse în portofoliu. În condiţiile internaţionalizării afacerilor şi creditelor bancare, băncile, privite din perspectiva afacerii, sunt supuse unor riscuri internaţionale sporite, iar atunci când sunt implicate în procese de achiziţii şi fuziuni cu alte entităţi, riscurile financiare au o tendinţă de agregare. Totodată, sub incidenţa unor fenomene economice, politice, sociale şi financiare de mare anvergură, problematica riscului de credit este marcată de noi tendinţe.[10]
Triumful capitalismului este mai vizibil în creşterea numărului şi a dimensiunilor companiilor tranzacţionate la bursele internaţionale, managerii fiind preocupaţi atât de piaţa pe care sunt cotate acţiunile propriilor firme, cât şi de pieţele pe care se tranzacţionează produsele acestor firme. Semnalele care vin de la pieţele financiare au prioritate faţă de cele provenite de la pieţele produselor, managerii fiind gata să renunţe la anumite sectoare sau să vândă întreaga companie dacă acest lucru va spori valoarea deţinută de acţionari. Ei vor acţiona mai degrabă în direcţia maximizării profiturilor, decât în direcţia dezvoltării segmentului de piaţă. În aceste condiţii, apare dominanţa capitalului financiar în raport cu producţia efectivă de bunuri şi servicii.[11]
[1] Negriţoiu M., Rolul investiţiilor străine directe în strategia naţională de dezvoltare economică, Ed. ASE, Bucureşti, 1999, p.222
[2] Denuţa I., Relaţii economice internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.119
[3] Bonciu F., Investiţii Străine directe, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 29
[4] Postelnicu Ghe., Postelnicu C., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 49
[5] ARIS, Raport de activitate pe anul 2004
[6] Ziarul Financiar, 18 octombrie 2006
[7] Săptamâna Financiară, 15 februarie 2008
[8] Săptămâna Financiară, 15 februarie 2007
[9] ARIS, Raport pe anul 2006
[10] Expert Grup nr. 29/23 ianuarie 2007
[11] Soros G., Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Ed. Polirom Iaşi, 1999, p. 12
