Jean-Baptiste Say (1767-1832) – a fost cel mai de seamă economist francez al şcolii clasice, adept şi promotor al liberalismului, creator de şcoală, practician şi teoretician. „Trăind” revoluţia franceză este puternic influenţat de ideile acesteia; la 29 de ani face o călătorie în Anglia care îi deschide o nouă perspectivă şi unde descoperă ideile lui Smith; el devine popularizatorul lui Smith pe continent. Rezultatul acestui demers este „Tratatul de economie politică” (1803). A fost profesor de economie politică la Şcoala de Arte şi Meserii şi ulterior la College de France, perioadă în care redactează „ Cursul complet de economie politică” (1828). Printre alte lucrări importante se remarcă şi „Catehismul economiei politice” (1817).
J.B. Say a fost un adept al doctrinei economice formulate de A. Smith, un sistematizator al ideilor acestuia, dar şi un economist original şi optimist care a pus în faţa ştiinţei economice probleme ce constituie subiect de dispută chiar şi între economiştii din timpurile noastre.
În concepţia sa, ştiinţa despre economie era teoretică şi descriptivă, iar rolul economistului savant se reducea la observarea, analiza şi descrierea vieţii economice, fără a da sfaturi cum să se procedeze. Economia politică este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, accentul căzând pe cei trei factori de producţie, pe veniturile lor şi pe raporturile dintre cerere şi ofertă. Această definiţie i-a sugerat sistematizarea materialului din „Tratatul de economie politică” pe fazele reproducerii avuţiei şi factorii de producţie cu veniturile lor.
În teoria valorii, Say, anticipând concepţia neoclasică, renunţă la conceptul de valoare-muncă, susţinut de ceilalţi clasici, considerând valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie. Producţia creează utilităţi-valoare de întrbuinţare, iar utilitatea transmite obiectelor valoare. În consecinţă, Say atribuie muncii un rol secundar în procesul de creare a valorii, la care mai participă natura şi capitalul.
După Say, a produce nu înseamnă din punctul de vedere al ştiinţei economice a crea bunuri materiale, ci a crea utilităţi, a adapta bunurile la satisfacerea nevoilor oamenilor, iar activitatea productivă era socotită aceea ce dădea bunuri şi servicii menite să satisfacă nevoile oamenilor. Conform opiniei sale, munca productivă era atât cea din agricultură, industrie, comerţ, transporturi, cât şi cea din administraţie, învăţământ şi servicii de toate felurile, inclusiv cele medicale. Prin această viziune, Say depăşeşte concepţia predecesorilor şi contemporanilor săi, deschizând largi posibilităţi de abordare a conceptului de muncă productivă şi a criteriilor de delimitare a muncii productive şi neproductive.
Concepţia lui J.B. Say în domeniul repartiţiei decurge din viziunea personală asupra valorii. Potrivit acesteia, fiecare din cei trei factori de producţie creează, în mod independent, părţile componente ale valorii care li se cuvin : munca – salariul; capitalul -profitul şi natura – renta.
Pe de altă parte, Say ca şi discipolii săi, au prioritate faţă de anglo-americani în evidenţierea conceptului de întreprinzător, căruia îi revine un rol deosebit în funcţionarea economiei de piaţă. El l-a detaşat pe întreprinzător de proprietarul capitalului, punându-i în evidenţă rolul deosebit în producerea şi repartizarea avuţiei.
J.B. Say îşi formulează concepţia despre concepţia despre reproducţie, realizarea mărfurilor şi echilibrul economic sub forma Legii debuşeelor sau a pieţelor, care-i poartă numele. Esenţa legii pieţelor elaborată de Say este că „produsele se plătesc prin intermediul produselor în comerţul interior ca şi în cel exterior”. Prin această teorie, Say susţine că toate mărfurile aduse pe piaţă îşi găsesc plasament, se vând şi că, deci ar fi imposibil un dezastru durabil între cererea şi oferta de mărfuri, respectiv declanşarea unei crize economice. Argumentul pe care se bazează Say când susţine acest lucru constă în ideea că produsele se vând pe produse, că cel care oferă anumite produse pe piaţă, va cumpăra la rândul lui alte produse şi, câ în acest fel, activitatea economică se poate desfăşura fără piedici sau blocaje.
Clasicii nu sunt primii economişti care au îmbrăţişat doctrina liberală. Un început în planul filosofiei politice şi chiar al celei economice, exista deja prin fiziocraţi. Ideile despre primatul interesului individual în faţa celui social, despre proprietate ca o componentă inseparabilă a personalităţii umane, despre rolul pozitiv al imoralismului în economie şi despre raţionalitatea comportamentului individual erau cunoscute graţie filosofilor Spinoza, Locke, Kant şi Hume.
Economiştii clasici, în parte, şi filosofi, n-au făcut decât să transpună aceste valori din domeniul socialului şi politicului în cel economic. Clasicii au făcut din libertate conceptul de bază în jurul căruia au clădit o schemă devenită dogmă, un soi de mecanică în care jocul forţelor componente ajunge întotdeauna la echilibru pentru că este un „joc al legilor naturale”, ce se sprijină pe următoarele postulate fundamentale :
- motorul dezvoltării economice este libertatea şi nu reglementarea – individul este liber şi stăpân pe persoana şi munca sa, liber să cumpere şi să vândă ce vrea, cui vrea şi cât vrea în interior şi exterior;
- egoismul este o virtute ce determină pe fiecare individ să-şi urmărească interesul propriu; urmărirea acestui interes, în mod autonom este calea cea mai eficace care aduce armonia socială;
- calculul permanent între bine şi rău, între câştig şi pierdere pentru a ajunge la optim completează, alături de interesul individual, logica hedonistică;
- subiectul activităţii economice este individul;
- proprietatea privată este baza sistemului instituţional, în sensul că ea reglementează raporturile contractuale dintre indivizi.
Toţi clasicii şi-au însuşit şi au cultivat aceste postulate care dau contur şi fizionomie doctrinei liberale.
