John Maynard Keynes şi teoriile sale

1. Econometria ş i costrucţ ia de modele econometrice

Principalele sale scrieri sunt: „The Economics Consequences of the Peace” -Consecinţele economice ale păcii (1919), „A Treatise on Money” – Tratat despre bani (1930), dar este cunoscut, mai ales pentru cartea sa, „The General Theory of Employment, Interest and Money” – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor (1936), care a revoluţionat ştiinţa economică susţinând finanţarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capăt Marii Crize. El oferă soluţii sub forma creşterii cheltuielilor publice.

Keynes considera că ştiinţa economică este o ramură a logicii, nu o ştiinţă naturală. Economia era văzută ca o ştiinţă a gândirii cu ajutorul modelelor combinată cu arta alegerii modelelor relevante. Spre deosebire de ştiinţa naturii, materialul la care ea se aplică nu numai că nu este constant, el este chiar neomogen în timp. Opinia lui, preluată de fapt de la Robbins, este că economia, care se ocupă de motive, anticipări şi incertitudini psihologice, este o ştiinţă morală, pentru că foloseşte preponderent introspecţia şi judecăţi de valoare.

In ceea ce priveşte econometria, el crede că nu se poate ajunge foarte departe decât inventând modele noi şi îmbunătăţite. In acest domeniu, progresul constă în ameliorări progresive în alegerea metodelor. Pentru a-şi susţine mai ferm teoria, el îi oferă drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. Primul dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu şi-a ameliorat modelul simplu şi învechit pe care îl folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinţa de a învăţa noi modele şi de a fi realist, şi-a încurcat modelele refuzând ideea de a folosi scheme abstracte).

Pentru ca un model să nu-şi piardă generalitatea şi valoarea ca mod de gândire, trebuie să nu conţină valori reale pentru funcţiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes observă că în chimie, fizică şi alte ştiinţe ale naturii, menirea experimentului este de a furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor cantităţi şi factori care apar într-o ecuaţie sau formulă; după aflarea acestora, ele rămân definitive. In economie, a introduce cifre într-un model duce la anularea valorii sale, pentru că cifrele nu se vor mai potrivi la o altă încercare. Concluzia sa este că a transforma un model într-o formulă cantitativă înseamnă a-i distruge utilitatea ca instrument de gândire.

2. Anticipările ca factor care determină producţia şi ocuparea

Producţia are ca scop satisfacerea consumatorilor. De regulă, trece un timp între suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de producţie şi cumpărarea efectivă a produsului. In acest timp întreprinzătorul (privit atât ca producător, cât şi ca investitor) trebuie să se ghideze după anticipările pe care le face în ceea ce priveşte preţul pe care-l va plăti cumpărătorul.

Există două tipuri de anticipări: pe termen scurt, care se referă la preţul pe care fabricantul îl aşteaptă pentru produsul său „finit” la momentul începerii fabricării; şi pe termen lung se referă la veniturile viitoare la care se aşteaptă întreprinzătorul dacă achiziţionează produse „finite”” pentru a le adăuga la echipamentul său de producţie.

Comportamentul fiecărei firme va depinde de aceste anticipări, dar şi de cele ale altora, mai ales în ceea ce priveşte investiţiile.

In ceea ce priveşte influenţa acestora asupra folosirii mâinii de lucru, se va ţine seama de echipamentul de producţie şi de stocuri, dar mai ales de anticipările curente asupra viitoarelor costuri şi venituri. Deci modificarea anticipărilor are efect asupra ocupării mâinii de lucru, dar acest efect va fi deplin doar după un interval de timp considerabil. Keynes explică acest lucru în cazul anticipărilor pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt, schimbările ce survin în nivelul anticipărilor, atunci când sunt în sens nefavorabil, nu sunt atât de radicale pentru a duce la încetarea lucrului în procesele considerate eronate; când sunt în sens pozitiv, este nevoie de o perioadă de pregătire a mâinii de lucru. Pe termen lung, echipamentul ce nu urmează a fi înlocuit necesită în continuare mâna de lucru până la uzare; dacă schimbările sunt în sens favorabil, este nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situaţie.

In continuare Keynes vorbeşte de ocuparea pe perioadă lungă, ca fiind acea situaţie conform căreia anticipările de un anumit fel se menţin o perioadă destul de lungă pentru ca efectul asupra ocupării mâinii de lucru sa fie complet. Acest lucru nu este posibil, datorită modificărilor dese în ceea ce priveşte anticipările, totuşi rezultă că oricărei configuraţii a aşteptărilor îi corespunde un nivel determinat al ocupării pe perioada lungă a mâinii de lucru.

Pentru a exemplifica, Keynes ia în calcul trecerea la o situaţie de perioadă lungă ca urmare a unei modificări a anticipărilor. In cazul în care noul volum al ocupării va fi mai mare decât cel vechi, se va observa doar o creştere a intrărilor, adică a volumului de muncă în stadiile iniţiale ale noilor procese de producţie ( deci un spor iniţial al ocupării modest).

Cu timpul, ocuparea va creşte treptat, ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decât noua ocupare pe perioadă lungă. Acest punct culminant se explică prin volumul de muncă necesar pentru procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticipărilor în noua configuraţie. In timp, nivelul ocupării va scădea la noul nivel de perioadă lungă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care acesta se situează sub nivelul iniţial, din aceleaşi cauze volumul ocupării forţei de muncă va scădea sub noul nivel, revenind cu timpul la acesta.

Rezultă din cele analizate că nivelul folosirii mâinii de lucru depinde de configuraţia anticipărilor din acel moment, dar şi de cele care au existat în trecut, şi care sunt întruchipate în echipamentul de producţie actual. Deci este corect spus că folosirea actuală a mâinii de lucru este influenţată de anticipările actuale şi de echipamentul de producţie actual.

Keynes considera că nu se poate evita luarea în consideraţie expresă a anticipărilor curente pe termen lung, dar că este indicat acest lucru în cazul anticipărilor pe termen scurt. De obicei, rezultatele cele mai recente au un rol predominant asupra acestor aşteptări; iar prognozele producătorilor sunt modificate mai degrabă în lumina rezultatelor, decât pe bază de anticipări privind modificările viitoare. De altfel, efectele asupra folosirii forţei de muncă pe care le au încasările realizate din vânzarea producţiei recente şi cele pe care le au încasările scontate de pe urma vânzării producţiei în curs se suprapun în mare măsură.

Cu toate acestea, în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată, aşteptările pe termen scurt ale producătorilor se bazează pe aşteptările curente pe termen lung ale investitorului, iar acestea nu pot fi verificate la intervale scurte prin rezultatele obţinute.

3.Starea de anticipare pe termen lung

Capitolul studiază o parte din factorii care determină randamentul în perspectivă al unui bun. Mărimea investiţiilor depinde de raportul dintre rata dobânzii şi curba eficienţei marginale a capitalului. Aceasta din urmă se poate calcula raportând preţul de ofertă al unui bun de capital la randamentul său viitor (în perspectivă). De aceea, pentru a înţelege mai bine factorii de care depinde mărimea investiţiilor, trebuie să analizăm şi acest aspect.

Randamentul viitor al capitalului reprezintă fluxurile de venituri (suma profiturilor) pe care un întreprinzător scontează să le obţină, după realizarea producţiei în perioada de funcţionare a bunului de capital.

Randamentele în perspectivă depind, în principal de două grupe de factori,şsi

anume:

1. Faptele actuale (care sunt mai mult sau mai puţin certe), precum:stocul existent de diferite bunuri capitale sau cererea actuală de mărfuri care necesită mai mult capital.
2. Fapte viitoare (în legătură cu care se pot face doar prognoze), precum: modificările viitoare de tip şi de volum ale stocului de bunuri capitale, modificările gusturilor consumatorilor, cererea efectivă şi modificările salariului nominal.

Starea psihologică de aşteptare (denumită şi starea de anticipare pe termen lung) este aceea în care producătorul evaluează cât va obţine pentru un produs atunci când acesta va fi gata, dacă hotărăşte începerea producerii lui astăzi, cu utilajele existente. Aceasta stare nu depinde doar de prognoza cea mai probabilă care poate fi facută, ci şi de autoîncrederea cu care facem această prognoză.

Starea încrederii are o importanţă deosebită pentru că este unul din principalii factori care determină curba eficienţei marginale a capitalului (curba cererii de investiţii). In examinarea acestei stări, se presupune că nu au loc modificări ale ratei dobânzii şi că schimbarea valorii investiţiilor se datorează doar unor modificări ale anticipărilor privind randamentele lor în perspectivă. Anumite categorii de investiţii depind, nu atât de previziunile întreprinzătorilor profesionişti, cât depind de aşteptările medii ale celor care lucrează cu bursa. Apariţia hârtiilor de valoare şi a burselor pe care acestea sunt cotate a condus la posibilitatea evaluării zilnice a multor investiţii.

Cunoştinţele pe care le avem, de obicei, cu privire la factorii care vor determina randamentul adus de o investiţie în viitor, sunt foarte sărace, de aceea, pentru a reevalua o investiţie existentă, se recurge la o „convenţie”. Aceasta se rezumă la a presupune că starea de lucruri existentă în prezent, se va prelungi la nesfârşit. Dacă se poate conta pe respectarea acestei „convenţii”, un investitor se poate autoîncuraja, deoarece riscul pierderii investiţiei scade. Văzute din această perspectivă, investiţiile dobândesc un grad mai mare de siguranţă pentru investitorul individual.

Puctele slabe ale „convenţiei” sunt accentuate de unii factori, din care amintim:

• Creşterea ponderii acţiunilor care sunt proprietatea unor persoane care nu iau parte la conducerea întreprinderii-deci nu cunosc perspectivele unei investiţii actuale sau viitoare.
• Existenţa unor fluctuaţii cotidiene ale profiturilor investiţiilor existente , care deşi sunt trecătoare şi nesemnificative, tind să exercite o influenţă nejustificată asupra pieţei.
• Rolul psihologiei de masă a unui număr tot mai mare de indivizi neinformaţi ce contribuie la schimbările bruşte ale preferinţelor colective. Atunci când există o cantitate mică de informaţii, piaţa se confruntă cu valuri de optimism sau pesimism neraţionale.
• Starea creditului ceea ce reprezintă starea de încredere pe care o au instituţiile care dau bani cu împrumut, în aceia care doresc să obţină bani de la ele. Prăbuşirea preţului hârtiilor de valoare se poate datora fie stării de încredere a investitorului, fie stării creditului, dar revenirea acestuia se poate realiza doar prin revenirea amândorura.

5) Concurenţa manifestată între profesioniştii cunoscători ( care posedă capacităţi de apreciere şi cunoştinţe inaccesibile investitorului particular), ar trebui să ducă la corectarea acţiunilor indivizilor neinformaţi.

Investitorul şi speculatorul profesionist se feresc în a face prognoze pe termen lung în ceea ce priveşte randamentul unei investiţii. Ei prevăd însă modificările bazei convenţionale a evaluării mai devreme decât cei neiniţiaţi, nefiind interesaţi de valoarea reală a unei investiţii, ci de acea valoare pe care i-o va conferi piaţa în viitor, sub influenţa psihologiei de masă.

Investitorul profesionist trebuie să anticipeze acele schimbări iminente care influenţează cel mai mult psihologia de masă a pieţei. Obiectivul real al celor mai pricepute investiţii este de a „păcăli mulţimea” şi de a transmite mai departe moneda falsă sau cea pe cale să-şi piardă valoarea. Americanii denumesc acest comportament „a fi mai rapid decât glonţul”. Este necesar ca investitorii să ştie să facă o investiţie la momentul potrivit, să plaseze hârtiile a căror valoare este în scădere şi să aibă mereu „spatele asigurat” în cazul în care ar fi nevoiţi să se retragă din afacere (Keynes explica aceste atitudini printr-o serie de tehnici numite: „tac”, „fată bătrână” şi „scaune mobile””).

In cadrul pieţei, există două tipuri de investitori:

1. a) Investitori speculatori („mai iuţi ca glonţul”) – sunt genul de persoane care
   speculează ignoranţa celorlalţi. Se doreşte atingerea unui grad înalt de inteligenţă pentru
   ca acesta să aleagă varianta de investiţie care crede că va prinde cel mai bine publicului
   larg, nu aceea care îi place lui cel mai mult.
2. b) Investitori cu spirit de întreprindere (serioşi) – o astfel de persoană, dacă este
   abilă va putea obţine profituri mari în perspectivă ghidându-se după cele mai bune
   anticipări variabile pe termen lung (anticipări autentice).

Predominarea unor astfel de persoane pe piaţă este ameninţată de o serie de factori precum:

• necesitatea unui bagaj mai bogat de cunoştinţe;
• un grad de muncă (efort) superior;
• asumarea unor riscuri mai mari ;
• necesitatea unui timp mai îndelungat până la acumularea de bogăţie.

Un investitor care vrea să ignore fluctuaţiile pe termen scurt ale pieţei, are nevoie de resurse mai mari pentru a fi în siguranţă. El nu trebuie să opteze pe scara prea mare şi nici cu bani împrumutaţi. La un anumit nivel de inteligenţă şi la un volum dat de resurse, privind în viitor, el va obţine venituri mai mari de pe urma jocului.Speculaţia nu este tot timpul superioară spiritului de întreprindere, dar cu timpul creşte riscul ca speculaţia să predomine. Dacă pe o piaţă apare preponderent un flux continuu de spirit de întreprindere, speculatorii sunt inofensivi.

Exemplele de pieţe folosite de Keynes sunt: •    piaţa din Anglia – piaţă bazată pe spirit de întreprindere. La bursa din Londra, este redusă lichiditatea pieţei datorită diferenţelor mari dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare (diferenţe încasate de miniştrii), comisioanele ridicate ale agenţilor de schimb şi impozitul mare pe transferuri perceput de Trezorerie.

• • piaţa din New York – piaţă speculativă. In SUA , spiritul de întreprindere ar putea fi încurajat prin introducerea unui impozit de stat perceput la toate transferurile.

Ideal ar fi ca investiţiile să fie achiziţii permanente şi indisolubile, pentru ca investitorul să-şi concentreze perspectivele pe termen lung. Problema în acest caz vine din partea lichidităţii pieţelor de investiţii. Fiecare investitor consideră că obligaţiile pe care le contractează sunt lichide, dar acest lucru nu poate fi adevărat pentru toţi luaţi laolaltă. Intotdeauna există riscul de a pierde banii investiţi, de aceea mulţi preferă modalităţi alternative de păstrare a economiilor – tezaurizarea banilor. In concluzie, este necesară organizarea unor pieţe pe care bunurile de capital să se poată transforma foarte uşor în bani.

In afara de speculaţie, spiritul de întreprindere mai este influenţat şi de optimismul oamenilor mai mult decât de anticipările matematice, pentru că nu pot fi calculate precis profiturile ce urmează a fi obţinute. Prosperitatea economică depinde şi de atmosfera politică şi socială în care se desfăşoară activitatea. Lângă încrederea pe care întreprinzătorul trebuie să o investească în piaţa capitalurilor, se alătură şi încrederea în guvern şi clasa politică în general.

Spiritul de întreprindere, întemeiat pe speranţe care se prelungesc în viitor, aduce foloase colectivităţii în totalitatea sa. De aceea, deciziile umane nu pot depinde de anticipări matematice riguroase, pentru că nu există o bază pentru astfel de calcule. Persoana raţionala alege cât poate de bine între diferite alternative, făcând calcule acolo unde poate, dar lăsându-se condusă şi de întâmplare sau stare psihologică.

Există şi factori care atenuează efectele ignoranţei umane în ceea ce priveşte viitorul, deoarece există şi investiţii al căror randament în perspectivă este dominat de venitul pe care îl aduc în viitorul apropiat. Aceşti factori sunt:

o  dobânda compusă (în cazul serviciilor publice);

o   probabilitatea învechirii (în cazul clădirilor).

In concluzie, Keynes afirmă că nu are încredere într-o politică pur monetară care să influenţeze rata dobânzii, deoarece este puţin probabil ca fluctuaţiile prezentate mai sus să fie combătute printr-o modificare a ratei dobânzii. El aşteaptă sprijin din partea statului în organizarea directă a investiţiilor.