John Maynard Keynes (1883 –1946) s-a nascut, a studiat si a predat in Cambridge. Principalele sale scrieri sunt: “- Consecintele economice ale pacii” (1919), “-Tratat despre bani” (1930), dar este cunoscut mai ales pentru cartea sa-“Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor” (1936), care a revolutionat stiinta economica sustinand finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capat Marii Crize. El ofera solutii sub forma cresterii cheltuielilor publice.
Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala. Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.
In ceea ce priveste econometria, el crede ca nu se poate ajunge foarte departe decat inventand modele noi si imbunatatite. In acest domeniu, progresul consta in ameliorari progresive in alegerea metodelor. Pentru a-si sustine mai ferm teoria, el ii ofera drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. Primul dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu si-a ameliorat modelul simplu si invechit pe care il folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinta de a inveta noi modele si de a fi realist, si-a incurcat modelele refuzand ideea de a folosi scheme abstracte).
Pentru ca un model sa nu-si piarda generalitatea si valoarea ca mod de gandire, trebuie sa nu contina valori reale pentru functiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes observa ca in chimie, fizica si alte stiinte ale naturii, menirea experimentului este de a furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor cantitati si factori care apar intr-o ecuatie sau formula; dupa aflarea acestora, ele raman definitive. In economie, a introduce cifre intr-un model duce la anularea valorii sale, pentru ca cifrele nu se vor mai potrivi la o alta incercare. Cocluzia sa este ca a transforma un model intr-o formula cantitativa inseamna a-i distruge utilitatea ca instrument de gandire.
Productia are ca scop satisfacerea consumatorilor. De regula, trece un timp intre suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de productie si cumpararea efectiva a produsului. In acest timp intreprinzatorul (privit atat ca producator, cat si ca investitor) trebuie sa se ghideze dupa anticiparile pe care le face in ceea ce priveste pretul pe care-l va plati cumparatorul.
Exista doua tipuri de anticipari:
- pe termen scurt, care se refera la pretul pe care fabricantul il asteapta pentru produsul sau “finit” la momentul inceperii fabricarii;
- si pe termen lung se refera la veniturile viitoare la care se asteapta intreprinzatorul daca achizitioneaza produse “finite” pentru a le adauga la echipamentul sau de productie.
Comportamentul fiecarei firme va depinde de aceste anticipari, dar si de cele ale altora, mai ales in ceea ce priveste investitiile. In ceea ce priveste influenta acestora asupra folosirii mainii de lucru, se va tine seama de echipamentul de productie si de stocuri, dar mai ales de anticiparile curente asupra viitoarelor costuri si venituri. Deci modificarea anticiparilor are efect asupra ocuparii mainii de lucru, dar acest efect va fi deplin doar dupa un interval de timp considerabil. Keynes explica acest lucru in cazul anticiparilor pe termen scurt si pe termen lung. Pe termen scurt, schimbarile ce survin in nivelul anticiparilor, atunci cand sunt in sens nefavorabil, nu sunt atat de radicale pentru a duce la incetarea lucrului in procesele considerate eronate; cand sunt in sens pozitiv, este nevoie de o perioada de pregatire a mainii de lucru. Pe termen lung, echipamentul ce nu urmeaza a fi inlocuit necesita in continuare mana de lucru pana la uzare; daca schimbarile sunt in sens favorabil, este nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situatie.
In continuare Keynes vorbeste de ocuparea pe perioada lunga, ca fiind acea situatie conform careia anticiparile de un anumit fel se mentin o perioada destul de lunga pentru ca efectul asupra ocuparii mainii de lucru sa fie complet. Acest lucru nu este posibil, datorita modificarilor dese in ceea ce priveste anticiparile, totusi rezulta ca oricarei configuratii a asteptarilor ii corespunde un nivel determinat al ocuparii pe perioada lunga a mainii de lucru. Pentru a exemplifica, Keynes ia in calcul trecerea la o situatie de perioada lunga ca urmare a unei modificari a anticiparilor. In cazul in care noul volum al ocuparii va fi mai mare decat cel vechi, se va observa doar o crestere a intrarilor, adica a volumului de munca in stadiile initiale ale noilor procese de productie ( deci un spor initial al ocuparii modest). Cu timpul, ocuparea va creste treptat, ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decat noua ocupare pe perioada lunga. Acest punct culminant se explica prin volumul de munca necesar pentru procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticiparilor in noua configuratie. In timp, nivelul ocuparii va scadea la noul nivel de perioada lunga. Acelasi lucru este valabil si in cazul in care acesta se situeaza sub nivelul initial, din aceleasi cauze volumul ocuparii fortei de munca va scadea sub noul nivel, revenind cu timpul la acesta.
Rezulta din cele analizate ca nivelul folosirii mainii de lucru depinde de configuratia anticiparilor din acel moment, dar si de cele care au existat in trecut, si care sunt intruchipate in echipamentul de productie actual. Deci este corect spus ca folosirea actuala a mainii de lucru este influentata de anticiparile actuale si de echipamentul de productie actual. Keynes considera ca nu se poate evita luarea in consideratie expresa a anticiparilor curente pe termen lung, dar ca este indicat acest lucru in cazul anticiparilor pe termen scurt. De obicei, rezultatele cele mai recente au un rol predominant asupra acestor asteptari; iar prognozele producatorilor sunt modificate mai degraba in lumina rezultatelor, decat pe baza de anticipari privind modificarile viitoare. De altfel, efectele asupra folosirii fortei de munca pe care le au incasarile realizate din vanzarea productiei recente si cele pe care le au incasarile scontate de pe urma vanzarii productiei in curs se suprapun in mare masura.
John Maynard Keynes- “Profetul Marii Crize”
Ideile lui John Maynard Keynes cu privire la salvarea capitalismului de capitalism in sine par sa aiba o relevanta in crestere, scrie Financial Times.
„Am ajuns intr-un punct critic”, scria John Maynard Keynes in martie 1933. „Vedem cu claritate abisul catre care duce calea pe care o urmam in prezent.”
In conditiile in care intreaga lume este zguduita de o prabusire a pietelor de actiuni similara cu cea din 1929 si de o criza bancara asemanatoare cu cea din 1931, cuvintele lui Keynes reprezinta o evaluare corecta a pericolelor cu care Keynes, a carui misiune de-o viata a fost sa salveze capitalismul de capitalism in sine, se bucura acum de o mai mare relevanta decat in orice alt moment de la moartea sa in 1946.
Influenta sa poate fi observata peste tot: in pachetul de stimulente pe care Barrack Obama intentioneaza sa-l lanseze, de exemplu. Cand George W. Bush a declarat ca planul administratiei sale de a prelua participatii in cadrul bancilor „nu are drept intentie preluarea pietei libere, ci prezervarea acesteia”, acesta ar fi putut foarte bine sa-l citeze pe Keynes in mod direct.
Keynes respingea marxismul, insa credea ca economia de piata poate supravietui numai daca aceasta castiga sprijinul publicului prin imbunatatirea nivelului de trai.
Rolul economistilor, credea Keynes, era cel de protectori ai „posibilitatii civilizatiei” si niciun alt economist nu a fost mai potrivit decat el pentru acest rol.
Lionel Robbins, care a condus London School of Economics, il descria pe Keynes drept „unul dintre cei mai remarcabili oameni care au trait vreodata”, depasit in acele vremuri numai de Winston Churchill. Chiar si Friedrich Hayek, cel mai important adversar al lui Keynes, il descria pe acesta drept „singurul om cu adevarat mare pe care l-am cunoscut, pentru care am avut o admiratie fara margini”. Felul sau optimist, pozitiv, de a gandi, reflecta cresterea si cariera sa care au evoluat fara obstacole. Fiul unui academician, acesta a castigat burse la Eton si Cambridge. Era o figura impozanta, plin de umor si cu un simt fin al observatiei. In afara de economie, il interesau si alte domenii, cum ar fi matematica, investitiile, jurnalismul, politica si diplomatia. Cand politicile gresite agravau problemele economice, acesta simtea obligatia morala de a le schimba. Acesta a lucrat cu distinctie in cadrul Trezoreriei in timpul Primului Razboi Mondial si a avertizat impotriva impunerii de conditii excesiv de dure asupra Germaniei. Cand sfaturile sale au fost ignorate, acesta a parasit Trezoreria si si-a publicat opiniile in cadrul „The Economic Consequences of the Peace”.
Keynes argumenta ca in anumite conditii economiile se blocheaza. Daca indivizii si companiile incearca sa salveze mai mult, acestia vor reduce veniturile altor indivizi si companii, ceea ce le va reduce cheltuielile. Rezultatul poate fi o spirala care nu se va opri fara interventie din afara.
In acest punct intervine guvernul: pentru a pompa bani in economie prin unele mijloace, pentru a convinge indivizii si companiile sa economiseasca mai putin si sa cheltuiasca mai mult.
In contextul stagflatiei din anii ’70, insa, ideile economice ale lui Keynes pareau la fel de inadecvate pe cat fusese economia clasica in cazul depresiunii din anii ’30, iar monetarismul lui Milton Friedman a eclipsat aceste idei in randul strategilor din Statele Unite si Marea Britanie. Mai tarziu, insa, in anii ’80, gandirea economica moderna a preluat idei atat de la Keynes, cat si de la Friedman, reflectand credinta in capacitatea politicii monetare si fiscale de a influenta rata ocuparii fortei de munca si a cresterii, dar si temerile privitoare la inflatie si deficitele bugetare.
Pe masura adancirii crizei financiare, aceasta gandire a fost zguduita din temelii. Problemele cu care Keynes se confrunta in anii ’30, cum ar fi ineficienta politicii monetare si colapsurile bancare generate de scaderea preturilor activelor, par din nou cele mai presante. Solutiile lui Keynes devin din nou populare.
Robert Skidelsky scrie la sfarsitul biografiei sale in trei volume ca ideile lui Keynes „vor supravietui atat timp cat lumea are nevoie de ele”. Aceasta pare cu siguranta sa aiba nevoie de ele in prezent. Cu politicile corecte, scria Keynes in anii ’20, vremurile bune pot fi aduse inapoi. Keynes a avut dreptate atunci si trebuie sa speram ca va avea dreptate din nou.
Keynismul –Cuvântul deriva din opera lui J. M. Keynes, care a influentat gândirea economica a secolului al XX-lea, mai ales prin ideile legate de teoria si politica macroeconomica, idei care au fost expuse în The General Theory. Politicile economice contemporane condamna sau aproba ideile keynesiste.
- Notiunile de baza ale keynesismului au fost:
- Nu exista o tendinta naturala a economiilor de piata capitaliste pentru
a corecta socurile economice si pentru a mentine un echilibru al fortelor economice care sa asigure angajarea pe deplin a fortei de munca disponibile. Înainte de Keynes se stia ca fazele ciclului de afaceri se succed cu regularitate, dar se presupunea ca piata avea puterea de a se autoregla, nefiind necesara interventia guvernului;
- În economiile capitaliste, în general, somajul aparea ca un fenomen natural, dar fortele economice nu puteau corecta situatia automat. Keynes a pus problema naturii si a cauzelor somajului. A facut o distinctie fundamentala între ceea ce numea somajul voluntar si somajul involuntar. Aceasta distinctie a reprezentat una dintre elementele controversate ale politicii sale economice si a dat nastere la numeroase divergente atunci ca si acum. Somajul involuntar îi includea pe acei oameni care îsi cauta de lucru nu îsi gasesc, si accepta salariul minim pe economie. Înainte de Keynes, economistii considerau ca somajul era generat de rigiditatile pietei muncii, de existenta unor factori precum pretentii de marire a salariilor, activitatile sindicatelor si plata celor aflati în somaj. Somajul voluntar îi includea pe indivizii care nu vroiau sa lucreze acceptând salariul minim pe economie;
- Conform lui Keynes, incapacitatea de a mentine forta de munca ocupata pe deplin se datora unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total opus celui prekeynesist, care considera ca somajul se datora rigiditatilor în nivelul salariilor. Astazi dezbaterile în ceea ce priveste rata crescuta a somajului din anumite tari europene se axeaza pe aceeasi problematica;
- Insuficienta cheltuielilor publice se datora unui deficit de investitie de capital privat pe plan intern. Investitorii oscilau între un optimism si un pessimism la fel de irational în ceea ce priveste probabilitatea ulterioara a investitiilor lor, ceea ce afecta planurile lor de investitii. Asteptari opuse ar fi dus la o scadere a cheltuielilor de investitii, asadar la o scadere a cererii, productiei si ratei de ocupare a fortei de munca si la o crestere a somajului. Aceste efecte ar atrage dupa ele scaderea în veniturile gospodariilor si reducerea cheltuielilor efectuate de aceste gospodarii;
- Concluzia acestei diagnoze a fost urmatoarea: guvernele trebuie sa joace un rol decisiv în stabilirea politicilor economice adecvate. O scadere a cererii ducea imediat la interventia guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni prin utilizarea politicilor fiscale, prin mecanismul impozitelor, prin cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor, sau prin politici monetare, prin scaderea ratelor dobânzii sau cresterea masei monetare, desi Keynes si-a exprimat îndoielile în ceea ce priveste eficienta politicii monetare;
- Din punct de vedere politic, keynesismul parea sa încurajeze
implicarea sectorului public, vazut ca un accesoriu necesar unei politici realiste de stabilizare macroeconomica. Keynesismul, atât ca doctrina, cât si ca politica economica, a avut o influenta fundamentala în lumea noncomunista de dupa 1945, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si a reprezentat un trend dominant pâna la sfârsitul anilor 1960, când unele evenimente au început sa puna sub semnul îndoielii validitatea practica a keynesismului si, în acelasi timp, fundamentul sau teoretic. Principalul atac a venit din partea monetarismului, o doctrina a carui leader a fost Milton Friedman, si din partea membrilor Scolii de la Chicago. Politicile keynesiste au cautat sa atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice prin cresterea cheltuielilor publice în timpul recesiunilor. De exemplu, în conceptia lor, cresterea cheltuielilor din sectorul public ar duce la cresterea cererii, ar stimula investitiile si ar crea noi slujbe, reducând astfel din severitatea unei depresiuni economice. Astfel de politici au functionat initial, dar cererea stimulate de cheltuielile publice nu era una reala. Trimitea false semnale si determina industriile sa suprainvesteasca, în special în producerea de bunuri. Când guvernul nu mai stimula economia prin cheltuieli sau cheltuia mai putin, industriile se trezeau în fata unui surplus si era necesara disponibilizarea. Aceasta cheltuiala s-a dovedit a fi inflationista, caci era, în general, finantata prin împrumuturi sau prin emiterea de moneda ori prin recurgerea la credite. Mai mult, acest fel de interventie era folosit de guverne pentru a atenua efectele fluctuatiilor ciclice asupra sferei politice, mai degraba decât asupra cele economice si se recurgea la acest tip.
