Keynesismul, curent al economiei de piaţă dirijate

Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii ’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică (W. St. Jevons, L. Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori de economie pe A.Marshall şi A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un merit al mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”³) tot aşa cum se formulase la timpul său şi mesajul ricardian.

Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa în 1919, iar în România în 1920. În prefaţa scrisă pentru ediţia în limba română, el condamnă orientarea spre avuţie cât mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din economie şi societate. El socotea dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei bogaţi să cheltuiască mai mult şi să muncească mai puţin”⁴⁾. În Europa, ca şi în alte părţi ale lumii postbelice, “nu-i vorba numai de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori de moarte, de foamete ori de existenţă, – de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care moare”. Economia de piaţă a propulsat civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot ea, observa Keynes imediat după prima conflagraţie mondială, lăsată să meargă de la sine a dus societatea în pragul decăderii, în virtutea unui principiu care “atârna de condiţii psihologice nestatornice, pe care, poate, este cu neputinţă dă le mai înviem”. Economia de piaţă premergătoare războiului era axată pe “principiul acumulării bazat pe neegalitate (care) era o parte vitală a societăţii şi progresului”. Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul că oferta de mărfuri şi servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru care existau mijloace de plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie de mărfuri, servicii şi să le ceri, trebuie să ai cu ce să le plăteşti.

Economia de piaţă – privită de economiştii clasici sub aspectele ei pozitive, iar de cei socialişti în latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din care să rezulte remediile necesare.. De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii, dezvoltate de autor şi completate cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M.Keynes ajunge la un sistem teoretic, expus în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936). Autorul se detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-se o nouă paradigmă în ştiinţa despre economie.

Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în principiu, dar mersul ei în fapt este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii) psihologice fundamentale ale oamenilor care, lăsate să acţioneze de la sine, influenţează nefavorabil echilibrul economic, generând crize, şomaj şi alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Prin acţiuni chibzuite, într-o societate a capitalismului organizat, pe baza cunoaşterii temeinice a mecanismului de funcţionare a economiei, aspectele negative neputând fi lichidate, pot fi menţinute în limite rezonabile şi transformate din factori destabilizatori în propulsori ai dezvoltării.

Conturarea unei noi concepţii şi doctrine despre economia de piaţă

Noua concepţie despre economie nu se putea afirma fără critica celei clasice şi neoclasice. Cu aceasta şi debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes. Primele criticate sunt postulatele teoriilor clasice şi neoclasice despre factorii de producţie:

mărimea populaţiei susceptibile de a fi ocupată (M);
dimensiunile bogăţiilor naturale (N);
echipamentul de producţie sau capitalul acumulat (C).

În formularea neoclasică aceste postulate sunt:

Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi redus cu o unitate, neluând în considerare concurenţa de pe piaţa forţei de muncă.
Utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de neplăceri, dureri, inconveniente) marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Astfel spus, utilitatea salariului este recompensa chinurilor, dificultăţilor şi neplăcerilor muncii.

Conform postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice ar rezulta că şomajul poate fi numai voluntar. El ar rezulta din faptul că muncitorii (partea afectată) ar refuza să lucreze în condiţiile în care salariul ar fi mai mic decât dificultăţile, neplăcerile etc. muncii prestate. Keynes demonstrează că postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia generală a şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia generală a şomajului involuntar când muncitorii doresc să lucreze şi caută de lucru, dar nu găsesc. Explicaţia cazului general al şomajului involuntar el o caută în modul de funcţionare a mecanismelor economiei de piaţă, necontrolată şi nedirijată, care atrage după sine rămânerea în urmă a cererii solvabile faţă de creşterea ofertei, cu repercusiuni asupra nivelului utilizării factorilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă. Tezei neoclasice a şomajului voluntar, potrivit căreia nivelul ocupării forţei de muncă ar fi invers proporţional cu nivelul salariilor, Keynes i-o opune pe cea după care salariaţii “se opun de obicei unei reduceri a salariului nominal, dar nu obişnuiesc să refuze de a lucra ori de câte ori are loc o urcare de preţuri la bunurile care intră în consumul lor. Logic sau nelogic, experienţa arată că astfel se comportă mâna de lucru în realitate”⁵⁾. Experienţa de după cel de-al doilea război mondial – când aplicarea politicilor economice de inspiraţie keynesistă a făcut din inflaţie un mijloc de decalare accentuată a salariilor nominale de cele reale, iar cursa salarii-preţuri în condiţiile în care inflaţia s-a permanentizat, a pus la ordinea zilei problema indexării preţurilor, a corelării creşterii salariilor cu ritmul inflaţiei.

Critica keynesistă făcută teoriilor clasice şi neoclasice a fost concentrată asupra Legii Say după care echilibrul parţial (în cazul fiecărui produs sau grup de produse) şi cel general (la scara ţării, de regulă) între ofertă şi cerere se stabileşte automat, pe piaţă, în virtutea concurenţei libere sau perfecte. Într-o formulare evoluată, dată de economistul englez din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, J.S.Mill, şi la care se referă Keynes, ea sună astfel: Mijloacele de plată pentru mărfuri sunt mărfurile înseşi. Produsele pe care le posedă cineva alcătuiesc mijloacele cu care plăteşte pentru produsele altora. Toţi vânzătorii sunt în mod inevitabil, şi în adevăratul înţeles al cuvântului, cumpărători. Dacă am putea să dublăm brusc capacitatea de producţie a ţării, am dubla oferta de mărfuri pe toate pieţele; dar în aceeaşi clipă am dubla şi capacitatea de cumpărare. Toată lumea şi- ar dubla atât cererea, cât şi oferta; toată lumea ar avea posibilitatea să cumpere de două ori mai mult decât s-a oferit în schimb. Potrivit legii definite, preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de ofertă la orice volum de producţie, ceea ce echivalează cu folosirea integrală a factorilor de producţie atraşi în circuitul economic, inexistenţa subutilizării capacităţilor de producţie, iar ocuparea forţei de muncă nu întâmpină obstacole. Şi totuşi revoluţia industrială, încă din prima ei perioadă, a pus cu acuitate în faţa ştiinţei problema explicării cauzelor şomajului şi a căutării de soluţii în acest domeniu. Căutările continuă şi în zilele noastre.

Capitolul teoriei subutilizării forţei de muncă în economia de piaţă capitalistă a fost început de Simonde de Sismondi – explicat prin acumularea şi ruinarea micilor producători -, continuat de Th.R.Malthus – legat de acumularea şi creşterea prea accentuată a populaţiei sărace – şi dus mai departe de K.Marx în centrul căruia a pus legea generală a acumulării capitaliste, şi de o seamă de alţi economişti până la J.M.Keynes. Originalitatea lui în domeniul dat constă în abordarea subutilizării forţei de muncă în contextul unui dezechilibru general între ofertă şi cerere, fapt neadmis de teoria clasică şi neoclasică. Pentru susţinerea punctului său de vedere, Keynes recurge la raportul dintre funcţia cererii şi ofertei globale, raport influenţat de acţiunea, controlată sau nu, a unor legi psihologice fundamentale în economia de piaţă.

Keynes a arătat că echilibrul ofertă-cerere poate avea loc nu numai atunci când factorii de producţie disponibili sunt folosiţi deplin, ci şi în condiţiile subutilizării lor, într-o măsură mai mare sau mai mică. Starea de subutilizare poate fi alimentată de excesul de economisire – mai ales când economisirile nu sunt integral investite sau sunt investite fără rost, fără legătură cu cerinţele pieţii – care reduce consumul şi frânează creşterea cererii solvabile pe măsura creşterii ofertei. Raportul economisire sau acumulare-consum, mobil şi adaptabil evoluţiilor ciclice, este socotit hotărâtor pentru buna (sau reaua) dezvoltare a economiei.

Criticile formulate de Keynes nu se referă la piaţă ca mecanism al economiei în general şi nu vizează îndepărtarea ei pentru a fi înlocuită cu altceva; ele sunt de natură să arate că vremea lui laissez-faire a trecut, iar economia de piaţă contemporană are nevoie de un cadru de corectare a neajunsurilor generate de concurenţa perfectă şi imperfectă. Prin teoria sa, el caută să umple lacunele teoriei clasice şi neoclasice urmărind să descopere “natura mediului pe care îl cere jocul liber al forţelor economice pentru a putea transforma în realitate potenţialul de producţie. Măsurile de control central, necesare pentru asigurarea ocupării depline, vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului. De altfel, însăşi teoria clasică modernă a atras atenţia asupra unor situaţii diverse, în care se poate ivi necesitatea de a struni sau a dirija jocul liber al forţelor economice. Va continua însă să existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele tradiţionale ale individualismului.

Extinderea funcţiilor statului, a unui stat democratic, implicată de punerea în concordanţă a înclinaţiei spre consum, spre economii şi investiţii, apreciată de neoclasici ca o încălcare a principiilor individualismului, la Keynes apare ca “singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”. Fără cadrul adecvat creat de statul democratic, iniţiativa privată şi jocul liber al pieţei conduc la şomaj de mari proporţii şi crize acute, fenomene pe care omenirea secolului nostru nu le mai poate suporta. Keynes ţinea să sublinieze că “lumea nu va mai tolera mult timp şomajul care, cu excepţia unor scurte intervale de activitate febrilă, este legat – şi, după părerea mea, legat inevitabil – de individualismul capitalist din zilele noaste. Este posibil, însă, ca printr-o analiză corectă a problemei să se poată vindeca boala, menţinând totodată eficienţa şi libertatea”. Evoluţiile postbelice au arătat că şomajul este o realitate (un timp mascată, apoi evidentă) şi în economiile socialiste planificate, fapt care obligă la noi abordări ale problemei ocupării forţei de muncă. Deschiderea făcută de Keynes cu abordarea funcţionării mecanismelor economice prin prisma folosirii mâinii de lucru este meritorie dar insuficientă în zilele noaste, ale marilor bulversări.

Teoria economică clasică şi neoclasică a pus în centrul atenţiei creşterea avuţiei, elucidarea funcţionării mecanismelor pieţii pentru atingerea ţelurilor urmărite în condiţiile unor restricţii inevitabile. Fără a renunţa la această preocupare, J.M.Keynes ridică în faţa ştiinţei economice noi probleme, lărgindu-i obiectul cunoaşterii.

Reconturarea obiectului acestei ştiinţe, plecând de la ocuparea forţei de muncă, este legată de scopul urmărit: descoperirea cauzelor care afectează negativ funcţionarea economiei de piaţă în ţările bogate în vederea sporirii venitului naţional, înlăturarea lor şi completarea mecanismului economic cu noi pârghii care să fie manevrate de societate. “Scopul nostru actual, susţinea el, este de a descoperi ce anume determină în orice moment dat venitul naţional al unui sistem economic oarecare şi (ceea ce revine aproape la acelaşi lucru) volumul de ocupare ce-l caracterizează; într-o disciplină atât de complexă cum este teoria economică, în care nu putem spera să facem generalizări exacte din toate punctele de vedere, aceasta înseamnă a descoperi factorii ale căror modificări determină în principal obiectul cercetării noastre. Ţelul nostru final ar putea să fie alegerea variabilelor pe care le pot controla sau dirija în mod deliberat autorităţile centrale într-un sistem de felul celui în care trăim”. Orientarea keynesistă se angajează, prin ţelul final, să dea fundamente teoretice politicilor economice ale autorităţilor centrale şi să sugereze măsuri de realizare a lor. Angajarea activă a statului în economie este legată nu de factori conjucturali, ci de starea şi caracteristicile sistemului economic vizat.

J.M.Keynes, cu realismul care-l caracteriza, a arătat că “o caracteristică remarcabilă a sistemului economic în care trăim constă în aceea că, deşi expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi ale ocupării, nu este totuşi marcat de o instabilitate violentă. Într-adevăr, el pare a fi capabil să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de activitate subnormală fără să manifeste vreo tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire totală”. Speranţa optimistă a economiştilor neoclasici, de redresare a sistemului prin funcţionarea de la sine a mecanismelor pieţei, nu găsea suport în realităţile interbelice, cum nici predicţiile crahului său automat nu se realizau.

Pentru economistul englez menţionat instabilitatea, fluctuaţiile ciclice, crizele, şomajul erau caracteristici evidente ale sistemului economic în care trăia. El nu le-a neglijat, ci le-a supus analizei pentru a le descoperi cauzele în vederea remedierii stărilor de lucruri. Socotind că realităţile cunoscute din experienţă nu rezultă dintr-o necesitate logică internă, el le-a atribuit mediului şi “înclinaţiilor psihologice din lumea modernă în care, prin natura lor, generează în mod necesar aceste rezultate. Este util, de aceea, să vedem c înclinaţii psihologice ipotetice ar duce la un sistem stabil şi apoi, dacă aceste înclinaţii pot fi atribuite într-un mod plauzibil, pe fondul cunoştinţelor noastre generale despre natura omului contemporan, lumii în care trăim”. Studiul întreprins l-a condus pe autor la formularea a trei legi psihologice fundamentale, a căror acţiune necontrolată şi neinfluenţată de societate, conduce la instabilitate.

Teoria clasică şi cea neoclasică sunt prin excelenţă microeconomice; ele pleacă de la omul, firma, agentul economic individual, iar comportamentul colectivităţii (economiei naţionale, de exemplu) şi rezultatele activităţii ei sunt privite ca sumă a primelor, fără a se lua în considerare, în mod necesar, diferenţele specifice şi contradicţiile dintre nivelurile micro şi macro ale economiei. De unde şi egalitatea metafizică între ofertă şi cerere. Keynes, preocupat de funcţionarea mecanismelor de piaţă ale economiilor instabile şi de soarta sistemului, sesizează diferenţele specifice şi contradicţiile între nivelurile micro şi cel macro, punând accent pe studiul celui din urmă, fiindcă numai aşa putea descoperi regulile construirii cadrului convenabil de dirijare (mai mult indirectă decât directă) a acţiunii microunităţilor pe baza legilor pieţei, ale cererii şi ofertei evitând oscilaţiile ciclice mari şi momentele periculoase.

Schimbarea unghiului de abordare i-a permis lui Keynes să pună baza teoriei macroeconomice într-o viziune nouă şi să evidenţieze o seamă de erori ale teoriilor clasice şi neoclasice printre care supoziţia egalizării automate, în orice moment, a veniturlui creat cu cel cheltuit; ipoteza transformării automate şi integrale, în orice moment, a economiilor în investiţii; considerarea reglării ratei dobânzii numai de oferta şi cererea de capital, a salariului – de oferta şi cererea forţei de muncă, a ocupării forţei de muncă – de nivelul salariilor.

În legătură cu identificarea economiilor cu investiţiile, Keynes consideră că greşeala rezidă, în deducţia, aparent întemeiată, că un individ care face economii va face să crească investiţiile globale cu aceeaşi sumă. “Adevărat este că un individ care face economii îşi măreşte propria avuţie. Dar concluzia că el măreşte şi avuţia globală nu ţine seama de posibilitatea ca un act individual de economisire să se răsfrângă asupra economiilor altuia şi deci şi asupra avuţiei altuia”. Între actul economisirii şi cel al investirii există deosebiri de timp şi spaţiu, complicate de cele existente între nivelurile macro şi micro ale economiei.

La nivelul de dezvoltare şi gradul de complexitate contemporan, ele fac necesară completarea mecanismului spontan al pieţii cu un mecanism adecvat, construit în chip conştient de societate, nu după bunul plac, ci după cerinţe şi legi obiective.

Economiile şi investiţiile globale se deosebesc cantitativ şi calitativ de cele individuale; la fel se întâmplă cu cererea şi oferta globale vizavi de cele individuale. “Deşi un individ ale cărui tranzacţii sunt neînsemnate în raport cu piaţa poate să neglijeze fără grijă faptul că cererea nu este o tranzacţie unilaterală, apreciază Keynes, ar fi absurd să-l neglijăm când este vorba de cererea globală. Aceasta este deosebirea esenţială dintre teoria comportamentului economic global şi teoria comportamentului unităţii individuale, în care presupunem că modificările cererii individuale nu afectează propriul său venit”. Avansul în analiza diferenţelor şi opoziţiilor dintre comportamentul agenţilor economici la nivel micro şi macro este un domeniu în care Keynes şi-a avut contribuţiile sale pe linia înţelegerii punctului central al economiei de piaţă – raportul între ofertă şi cerere în dinamica sa. În acest sens se poate da dreptate celor care susţin că keynesismul, ca mod de studiu şi cunoaştere “a introdus de fapt, o nouă dihotomie: analiza microeconomică

analiza macroeconomică, care a înlocuit dihotomia tradiţională stabilită de clasici între teoria monetară şi teoria reală. De câteva decenii teoria modernă face eforturi să depăşească această nouă dihotomie”, căutându-se o nouă paradigmă.

Teoria macroeconomică a obligat la elaborarea de noi concepte, categorii, legi şi o terminologie adecvată. Punându-se în centrul ei ocuparea forţei de muncă, de aici s-a şi plecat în construirea instrumentelor teoretice necesare cum sunt: costul factorial, costul de întrebuinţare, venitul global, oferta globală, cererea globală, preţul global de ofertă, cererea efectivă, funcţia cererii globale, funcţia ofertei globale, legile înclinaţiei spre consum şi economii, ale înclinaţiei spre eficienţa marginală a investiţiilor sau spre valori lichide, etc.

Succesiunea logică a determinării conceptelor şi categoriilor necesare definirii esenţei teoriei generale a ocupării forţei de muncă, este următoarea:

Atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor este dată, folosirea unui anumit volum de mână de lucru necesită din partea întreprinzătorului două feluri de cheltuieli. Un fel (grup) de cheltuieli pentru plata serviciilor factorilor de producţie (capital, muncă şi natură) care concură la desfăşurarea activităţii, numite cost factorial al acelui volum de ocupare a mâinii de lucru. El este format din salariu, profit (inclusiv dobândă) şi rentă. Un alt fel de cheltuieli sunt sumele plătite altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face folosind echipamentul de producţie în loc să-l lase inactiv, cheltuieli numite costul de întrebuinţare al volumului respectiv de ocupare. El reprezintă aproximativ ceea ce în terminologia marxistă se numeşte capital constant. Suma cu care valoarea producţiei obţinute depăşeşte costul ei factorial şi de întrebuinţare, toate la un loc, este profitul sau venitul întreprinzătorului. Costul factorial, şi profitul întreprinzătorului formează împreună venitul global (aproximativ venitul naţional) rezultat din volumul de ocupare oferit de întreprinzător. Ceea ce caută întreprinzătorul să maximizeze, atunci când decide ce volum de ocupare să ofere, este profitul său. Preţul global de ofertă al producţiei obţinute cu un anumit volum de ocupare a mâinii de lucru este volumul de încasări pe care, scontându-l, întreprinzătorii îl vor considera suficient pentru a oferi volumul respectiv de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate (aferente) şi veniturile scontate. De unde şi importanţa previziunii economice, a prognozării conjuncturii economice şi a măsurilor de influenţare a ei.

Rezultă că atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe unitate de ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde atât de fiecare întreprindere şi ramură, cât şi pe ansamblu, de volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma volumului respectiv de producţie. Aceasta întrucât întreprinzătorii sunt interesaţi să stabilească volumul ocupării la nivelul la care ei scontează că vor obţine profitul maxim; de aici şi importanţa mare a nivelului şi structurii cererii pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru efectuarea reproducţiei la scara convenabilă în economia de piaţă.

Dacă se notează cu Z preţul global de ofertă al producţiei obţinute când se folosesc N persoane, raportul între Z şi N este Z = OCN) şi se numeşte funcţia ofertei globale. De cealaltă parte a ecuaţiei ofertă – cerere notăm cu D volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină folosind N persoane şi vom avea funcţia cererii globale în următoarea expresie: D = f (N).

Definirea esenţei teoriei generale

După Keynes, dacă la anumită mărime a numărului forţei de muncă ocupate (N), volumul scontat de încasări este mai mare decât preţul global de ofertă (D > Z), întreprinzătorii vor fi stimulaţi să mărească volumul folosirii mâinii de lucru dincolo de D şi, la nevoie, să urce costurile făcându-şi concurenţă pentru factorii de producţie la mărimea lui N la care Z devine egal cu D. “Astfel volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecţie dintre curba cererii globale şi curba ofertei globale, căci acesta este punctul la care profiturile scontate de întreprinzători vor fi maximizate. Mărimea lui D la punctul de pe curba cererii globale unde ea este intersectată de curba ofertei globale, o vom denumi cererea efectivă. Întrucât aceasta este esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, pe care ne-am propus s-o înfăţişăm, capitolele următoare vor fi consacrate în mare parte examinării diferiţilor factori de care depind aceste două funcţii”. Este vorba de funcţiile ofertei şi cererii globale care, conform legii Say, se egalează de la sine, iar preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de ofertă la orice volum al producţiei, fapt care ar echivala cu afirmaţia că deplina ocupare nu întâmpină nici un obstacol.

Acolo unde după legea Say poblema se rezolvă de la sine prin echilibrul stabilit automat între ofertă şi cerere, după Keynes trebuie săutată soluţia elementului central al economiei – ocuparea forţei de muncă. După el există un capitol de importanţă vitală al teoriei economice care abia rămâne că fie scris şi fără de care orice discuţii privind volumul total al ocupării rămân sterile. Tocmai asupra acestui “capitol” Keynes îşi concentrează atenţia, formulându-şi teoria care, în linii mari, poate fi astfel redată:

“Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real global se măreşte. Psihologia societăţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul real global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime cu venitul. Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul spor al ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului imediat (neproductiv, notat de el cu Di).

Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii (consum productiv notat cu D₂), încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare.

Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia colectivităţii spre consum (prima lege psihologică fundamentală), nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente.

La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la investiţii (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar imboldul la investiţii depinde, după cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului (parte componentă a celei de-a doua legi) şi complexul de rate ale dobânzii (legat de cea de-a treia lege) percepute la împrumuturi cu scadenţe şi cu riscuri diferite”.

Complexul de rate ale dobânzii este guvernat, în teoria lui Keynes, de a treia lege psihologică fundamentală, cea a înclinaţiei spre valori lichide.

Sunt demne de reţinut propoziţiile prin care Keynes însuşi rezumă teoria

sa:

Dependenţa nivelului venitului nominal şi real de volumul ocupării mâinii de lucru, în cazul în care starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor sunt date;
Dependenţa raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv (Di) şi venitul colectivităţii de înclinaţie spre consum. Consumul ţine de nivelul venitului global, dependent la rândul său de nivelul ocupării N, exceptând cazurile în care au loc variaţii ale înclinaţiei spre consum;
Mărimea lui N pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma cererii D (adică cererea efectivă) formată din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum Di şi cele pentru investiţii noi D₂;
Întrucât D₁ + D₂ = DO(N), în care O este funcţia ofertei globale, şi întrucât Di este o funcţie de N pe care o putem scrie X(N) şi care depinde de înclinaţia spre consum, rezultă că O(N) – X(N) = D2;
Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde: (I) de funcţia ofertei globale, O; (II) de înclinaţia spre consum, X; (III) de volumul investiţiilor D₂. Aceasta este, după autor, esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru.

Consumul neproductiv (C) şi cel productiv, respectiv investiţiile (I) sunt, după Keynes, determinante în stabilirea stării de echilibru (Y = C + I) sau dezechilibru (Y > C + I) între ofertă (Y) şi cererea efectivă, solvabilă sub cele două forme ale ei (C + I). Mersul, dinamica cererii efective, solvabile este, după acelaşi autor, guvernată de acţiunea a trei legi psihologice fundamentale:

legea înclinaţiei spre consum, definită ca tendinţă a membrilor societăţii de a-şi spori cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar în mai mică măsură decât creşterea veniturilor. Oamenii sunt înclinaţi ca o parte din sporul de venit, din multiple motive, să o economisească, fapt care atrage după sine influenţarea dinamicii cererii de bunuri de consum neproductiv, în sensul frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai accentuată;
legea înclinaţiei întreprinzătorilor spre eficienţa marginală a investiţiilor noi, definită prin tendinţa acestora de a investi şi a crea noi locuri de muncă numai acolo şi atunci unde şi cânt întrevăd perspectiva obţinerii ratei de profit care să-i satisfacă. În caz contrar, ei preferă un alt plasament al noului capital acumulat, fapt care influenţează negativ dinamica cererii de bunuri investiţionale, a consumului productiv, cu efecte asupra rămânerii în urmă a cererii faţă de ofertă;
legea înclinaţiei spre valori lichide, definită ca preferinţă a oamenilor de păstrare a economiilor în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii, plasamente în obligaţii etc, dacă câştigurile realizate de pe urma lor nu sunt întrecute de profiturile pe care li le-ar putea aduce investirea în domenii productive şi lucrative.

În economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor determină gradul de ocupare eficientă a forţei de muncă şi nu invers. Atunci când înclinaţia spre consum şi mărimea investiţiilor noi sunt date, echilibrul economic este compatibil numai cu un singur nivel de ocupare a forţei de muncă.

Forţarea sporirii sau diminuării folosirii mâinii de lucru, fără modificări în înclinaţia spre consum şi a investiţiilor, alimentează dezechilibrul. Nivelul respectiv poate fi egal sau nu cu ocuparea deplină.

Un rol mare în apropierea sau îndepărtarea nivelului respectiv de ocupare deplină revine statului prin funcţiile sale economice. Trebuie avut în vedere că cererea efectivă însoţită de ocuparea deplină este un caz special care are loc numai atunci când înclinaţia spre consum şi imboldul la investiţii se află într-un raport determinat între ele, şi anume cel optim.

Aceasta presupune ca investiţiile curente să asigure un volum al cererii egal cu surplusul preţului global de ofertă al producţiei care rezultă din ocuparea deplină.

Volumul ocupării mâinii de lucru nu depinde de voinţa salariaţilor de a munci sau nu. El depinde de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor, totodată fiind legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariului real şi nu invers. “Dacă, menţionează Keynes, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă, nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru, potenţial disponibilă la salariul real existent. Această analiză ne oferă o explicaţie a paradoxului sărăciei în mijlocul abundenţei. Căci simplul fapt că există o insuficienţă a cererii efective poate să oprească, şi deseori opreşte, creşterea folosirii mâinii de lucru înainte de a fi atins nivelul folosirii ei complete”. Insuficienţa cererii efective ar sta, după Keynes, la baza decalajului observat în ţările bogate dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială.

Decalajul între potenţialul productiv şi realul folosirii este de ordinul primei evidenţe, iar studierea lui trebuie să urmărească descoperirea căilor şi mijloacelor de a-l reduce. O seamă de şcoli şi autori l-au explicat prin limitele pe care le pune capitalul ca raport social de exploatare a forţei de muncă. Soluţia propusă a fost desfiinţarea raportului respectiv şi realizarea economiei colectiviste planificate. Punerea ei în aplicare n-a rezolvat problema: s-a menţinut decalajul între potenţial şi real în cazul folosirii aparatului economic şi a forţei de muncă.

Eforturile de a-l acoperi sau de a-i diminua dimensiunile au contribuit la apariţia unei crize a utilizării aparatului existent şi a reînnoirii lui.

Sunt interesante analizele şi explicaţiile lui Keynes, care leagă adâncirea decalajului menţionat de îmbogăţirea ţărilor, a colectivităţilor umane. “De altfel, menţionează el, cu cât colectivitatea este mai bogată, cu atât va tinde să fie mai mare decalajul dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială şi cu atât mai evidente şi mai scandaloase vor fi defectele sistemului economic, căci o colectivitate săracă înclină să consume o parte covârşitoare a producţiei sale, astfel încât un volum foarte modest de investiţii va fi suficient pentru a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru, pe câtă vreme o colectivitate bogată va trebui să descopere mult mai multe ocazii de a face investiţii pentru ca înclinaţia spre economii a membrilor ei mai înstăriţi să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei mai înstăriţi să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei săraci. Dacă într-o colectivitate potenţialmente bogată, imboldul la investiţii este slab, atunci, în ciuda bogăţiei sale potenţiale acţiunea principiului cererii efective o va sili să-şi reducă producţia efectivă până când, în ciuda bogăţiei sale efective, va fi devenit atât de săracă încât surplusul ei peste ceea ce consumă va fi micşorat destul de mult pentru a corespunde slabului imbold la investiţii”. Explicaţia, cum se vede, îşi are logica ei internă, cu implicaţii teoretice şi faptice care trebuie să nu scape atenţiei.

Dacă sporirea bogăţiei stă la baza accentuării decalajului între potenţialitatea şi realitatea folosirii aparatului de producţie şi a forţei de muncă, apar următoarele semne de întrebare: pentru a opri accentuarea decalajului se cere stoparea creşterii economice, a bogăţiei iar reducerea lui ar implica darea înapoi spre subdezvoltare? Dar accentuarea decalajului scoate în evidenţă defectele scandaloase ale sistemului economic, spre ce soluţii să se meargă, de remediere a sistemului sau de înlocuire a lui? Încercările de remediere a sistemului prin măsuri derivând din teoria keynesistă au dat roade circa un sfert de secol iar apoi au complicat lucrurile facilitând apariţia slumpflaţiei.

Experimentele socialiste prin care s-a înlocuit sistemul economic – cu rezultate pe linia sporirii aparatului industrial de producţie, a ridicării gradului de pregătire a forţei de muncă, a creşterii avuţiei şi a soluţionării unor probleme sociale – au fost însoţite, îndeosebi din anii ’60, de accentuarea decalajului în cauză. Atât încercările de remediere, a sistemului, cât şi cele de înlocuire a lui au adus modificări importante în mecanismele pieţei. Oare schimbările respective să stea la baza accentuării decalajului, fiind nevoie să se dea altă direcţie perfecţionării mecanismelor economice şi îndeosebi celor ale pieţei? Sau sistemul trebuie înlocuit cu un altul, vag intuit (ca cel informatic sau tehnotronic) sau insuficient conturat în plan teoretic şi practic?

Problema rămâne deschisă pentru ştiinţă şi pentru practică. Oamenii nu mai vor să fie mici piese în angrenajul mecanismelor de sporire a avuţiei. Ei vor ca dezvoltarea, care nu poate avea loc în afara ocupării forţei de muncă, să le fie subordonată lor şi nu ei să-i fie subordonaţi acesteia. Deocamdată economia, în toate ţările lumii, nu se comportă cum vor oamenii. A nu vedea acest lucru înseamnă a escamota dificultăţile unei epoci marcată de cerinţa obiectivă a trecerii spre o nouă civilizaţie, în care schimbarea sistemelor economice vizează numai o parte a cerinţelor ei.

Teoria generală şi ciclurile economice

În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe:

elemente considerate de obicei ca date;
variabile independente ale sistemului;
variabile dependente.

Elementele considerate ca date sunt: calificarea şi cantitatea mâinii de lucru disponibile; calitatea şi cantitatea echipamentului disponibil; tehnica şi tehnologia existentă; gradul de concurenţă; gusturile şi obiceiurile consumatorilor; dezutilitatea (chinul, neplăcerea) muncii de diferite intensităţi şi activităţi de conducere şi organizare; structura socială cuprinzând forţele – altele decât variabilele independente şi dependente – care determină repartizarea venitului naţional. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda rezervelor făcute de Keynes) a alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter static, lucru numai în parte valabil.

J.A.Schumpeter consideră că aparatul analitic al teoriei generale a lui Keynes “este esenţialmente static” şi cu toate acestea, paradoxal, părţi importante ale operei sale “sunt consacrate unor consideraţii dinamice. Dar acestea vin să se integreze într-un cadru care se vrea a fi static. Această teorie statică nu constituie statica condiţiilor normale ale perioadei lunci, ci teoria echilibrului perioadei scurte”. Convieţuirea, în mod contradictoriu, a viziunilor statică li dinamică în aceeaşi teorie este consecinţa modului contradictoriu al desfăşurării vieţii economice. Şi totuşi, după acelaşi exeget, “miezul propriuzis al sistemului keynesian rămâne esenţialmente static”.

Ambiguitatea determinării elementelor sistemului keynesian a lăsat câmp deschis aprecierii a ceea ce ţine de dinamismul economic şi adaptarea teoriei la cerinţele cunoaşterii creşterii economice postbelice. Realizările economistului englez, R.F.Harrod şi ale celui american, E.Domar, pe această linie au căpătat recunoaştere generală.

Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană,

sunt:

cei trei factori psihologici fundamentali, şi anume înclinaţia psihologică spre consum, atitudinea psihologică faţă de lichiditate şi anticiparea psihologică privind venitul viitor de pe urma bunurilor capitale;
unitatea de salariu, aşa cum este determinată prin înţelegerile încheiate între patroni şi salariaţi;
cantitatea banilor, aşa cum este determinată prin acţiunea băncii centrale. Acestea sunt socotite ca variabile care determină venitul naţional şi volumul ocupării. Ca variabile dependente se menţionează: volumul ocupării mâinii de lucru şi venitul naţional, exprimate în unităţi de salariu (w).

Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a variabilelor independente şi dependente, este legată de necesitatea aprofundării cunoaşterii mecanismelor economiei de piaţă din perspectiva nevoii de corijare a funcţionării lor cu ajutorul pârghiilor de care dispune societatea prin stat. Dezvoltarea economică în ţările bogate, şi nu numai în ele, sunt ciclică prin natura factorilor propulsori şi a celor care frânează, şi cunoaşterea resorturilor ei oferă posbilităţi de restrângere a amplitudinii oscilaţiilor ciclice.

O încercare a lui Keynes de redefinire a esenţei teoriei sale generale după explicitarea elementelor ei componente, o orientează spre înţelegerea ciclurilor. În acest caz el nu mai ia ca punct de plecare consumul neproductiv şi legea care-l guvernează, ci investiţiile şi imboldurile măririi volumului lor. Şi din noua definirea a esenţei teoriei generale rezultă (pentru că reproduce o stare de fapt) că sistemul economiei de piaţă este expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi ale ocupării fără a fi supus fatalmente unei instabilităţi violente să cedeze înainte de a ajunge la extrem şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă, apreciază Keynes, a servit drept bază teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed cu regularitate”.

Stările de stabilitate ale dezvoltării economiei alternează cu cele ale instabilităţii, ca urmare a modificării condiţiilor primelor de acţiune legilor psihologice fundamentale.

Prima condiţie a stabilităţii prevede că o modificare moderată a volumului investiţiilor (multiplicatorul în jur de i şi relativ constant) nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a cererii bunurilor de consum şi ea este încălcată. Aceasta întrucât atunci când creşte venitul real, se măreşte surplusul peste nivelul de viaţă statornicit. Deci, dacă gradul de ocupare creşte, şi odată cu el venitul, are loc o sporire a consumului curent, dar cu mai puţin decât întregul spor al venitului real, iar atunci când ocuparea scade se reduce şi consumul, dar cu mai puţin decât întregul minus al venitului real. Şi din acest joc se creează o zonă unde domneşte de fapt instabilitatea.

A doua condiţie presupune că o modificare moderată a venitului scontat de pe urma bunurilor capitale sau a ratei dobânzii nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a volumului investiţiilor. Şi totuşi acest lucru se întâmplă ca urmare a costului crescând al obţinerii unei producţii mult sporite cu echipamentul existent. Atunci când se porneşte de la o situaţie în care există un surplus foarte mare de resurse destinate producţiei de bunuri capitale, este posibil un grad ridicat de instabilitate în limitele unei anumite zone.

A treia condiţia a stabilităţii este ca muncitorii să nu caute să obţină salarii băneşti mai mari atunci când creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, şi totuşi acest lucru are loc – motiv de instabilitate.

A patra condiţie se referă la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de redresare şi ea se bazează pe supoziţia că bunurile capitale au vârste diferite, se uzează cu timpul iar perioadele de amortizare şi înlocuire nu corespund. Acest fapt influenţează cererea de bunuri investiţionale, oscilaţiile ei se abat de la cele ale eficienţei marginale a capitalului. “Din această cauză, menţionează Keynes, chiar şi redresările şi recesiunile de proporţiile celor ce pot avea loc în cadrul limitelor fixate prin celelalte condiţii ale stabilităţii enumerate de noi, vor determina probabil o mişcare în sens opus, până când aceleaşi forţe ca mai înainte inversează din nou direcţia.

Astfel, cele patru condiţii ale noastre, luate împreună, sunt suficiente pentru a explica trăsăturile caracteristice ale realităţii care ne înconjoară, şi anume, că evitând în ambele direcţii extremele cele mai grave ale fluctuaţiei ocupării şi ale preţurilor, oscilăm în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai ridicat decât nivelul minim al ocupării sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”. Factorul esenţial, determinant fiind considerat fluctuaţia eficienţei marginale a capitalului, se înţelege că măsurile luate de stat în economie converg în direcţia creării condiţiilor care să reducă amplitudinea fluctuaţiei respective.

Liberalismul clasic, funcţionarea automată, necontrolată şi neridijată a mecanismelor economiei de piaţă se dovedeşte incapabilă să stăpânească mersul ciclic al economiei. Convingerea lui Keynes era că “în condiţii de laissez-faire, evitarea unor ample fluctuaţii ale gradului de ocupare poate de aceea să se dovedească imposibilă fără o modificare adâncă a psihologiei pieţei investiţiilor în legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va avea loc. Eu trag de aici concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investiţiilor nu poate fi lăsată fără pericol în mâini private”. Ca soluţie, el preconiza o socializare destul de cuprinzătoare a investiţiilor care s-ar dovedi “singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de ocuparea deplină, deşi aceasta nu trebuie să excludă tot felul de compromisuri şi aranjamente pe baza cărora autorităţile publice vor colabora cu iniţiativa privată”.

Aceasta întrucât soluţia deşi indică “importanţa vitală a instaurării unui anumit control central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama iniţiativei private, vaste domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii, şi în parte, eventual, pe alte căi”. Măsurile luate de statele occidentale, în spiritul cerinţelor doctrinei keynesiste, n-au rămas fără efecte prevalent pozitive timp de peste un sfert de veac. Precumpănirea implicaţiilor negative ale politicilor economice keynesiste, începând cu anii ’70, a incitat criticile împotriva doctrinei care, între timp, devenise neokeynesistă, ca urmare a contribuţiilor aduse de mai mulţi economişti.

Am insistat mai mult asupra redării teoriei keynesiste originare fiindcă aşa este firesc dar şi pentru că, în controversele actuale în jurul ei uneori i se motivează eşecurile prin abaterea continuatorilor de la adevăratul conţinut şi spirit, cel din lucrările mentorului.

Lasă un răspuns Anulează răspunsul