Opera lui Walras este, alături de cea a lui Jevons şi Menger, cea de-a treia sursă a marginalismului. Totuşi, deşi se va dovedi mai târziu ca fiind cea mai fecundă dintre ele, totuşi la vremea respectivă ea va fi cea mai prost primită. Este vorba despre ambiţioasa lucrare Elemente de economie politică pură (1874 – 1877). Ambiţia lui Walras consta în construirea, pas cu pas, de la simplu la complex, de la abstract la „real”, a unui model complet de echilibru general al economiei. Pornind de la o economie ce presupune schimbul a două bunuri, el o va generaliza la „m” bunuri, iar apoi, introducând producţia, el formulează teoria preţurilor pentru factorii de producţie, apoi cea a preţurilor capitalurilor şi, în fine, teoria creditului, economisirii şi banilor. Această construcţie, esenţialmente statică, este dublată la fiecare etapă de reflecţii ale autorului potrivit cărora concurenţa permite atingerea echilibrului. Metoda de expunere, surprinde. Deşi „elementele” utilizează, de manieră exclusivă, limbajul matematic. Acest lucru nu va îngreuna lectura sau gradul de înţelegere pentru economiştii epocii sale. Nu este de mirare că adesea Walras a fost acuzat de formalism reproşându-i-se că sacrifică problemele economice concrete în favoarea unei rigori himerice. Acestei opinii i se opune celebra apreciere a lui J. Schumpeter : „În ceea ce priveşte economia pură, Walras mi se pare drept cel mai mare economist. Sistemul său de echilibre economice relevă o originalitate revoluţionară, întregul ansamblu dobândind calitatea unei sinteze clasice. Aceasta este singura operă economică care se poate pune, în raport cu rezultatele sale, alături de fizica teoretică.[4]”
Lucrarea sa Elemente de economie politică pură reuneşte esenţa descoperirilor walrasiene. De aceea, vom evidenţia câteva din contribuţiile sale, luând ca reper această lucrare.
- Avuţia socială
Obiectivul lui Walras era studiul avuţiei sociale înţeleasa ca “ansamblul de bunuri materiale sau nonmateriale care sunt rare, care pe de o parte ne sunt utile şi care, pe de alta parte, nu exista la dispoziţia noastră decât în cantităţi limitate.”[4]. Avuţia îşi găseşte sursa în raritate. Cu alte cuvinte “o limitare în cantităţi de lucruri utile”[4].
Din acesta definiţie rezulta trei concluzii:
- Prima se referă la faptul că elementele constitutive ale avuţiei sunt
“apropriabile”. De altfel, “aproprierea” legitimă nu se exercită decât asupra avuţiei sociale, referindu-se la întreaga avuţie socială. Prin urmare, este posibilă constituirea unui stoc de bunuri rare pentru folosinţă personală; va fi, de asemena, posibilă achiziţionarea altora, dacă în schimb se cedează surplusul.
- A doua este că elementele avuţiei sunt “valabile şi interschimbabile”.
Altfel spus, se stabileşte între toate un raport, constând în aceea că, independent de utilitatea care-i este proprie, fiecare dintre ele dobândind ca proprietate specială posibilitatea de a fi schimbat cu oricare altul într-o anumită proporţie determinată.
- A treia se referă la faptul că bunurile utile cantitativ sunt produse
industriale sau “multiplicate”. Aşa cum preciza şi Walras, avuţia este un ansamblu de valori de schimb. Acest lucru constituie nucleul teoriei valorii de schimb care va fi economia politică pură. Walras îşi pune întrebarea ce fel de metodă şi ce fel de limbaj va utiliza această economie pură. Evident această metodă şi acest limbaj este matematica. În fine, valoarea de schimb este o mărime apreciabilă – scria Walras [4] – iar matematica are ca obiect de studiu această mărime. Economia politică pură era destinată să devină o ramură a matematicii. Pentru aceasta trebuie înlocuită o metodă “raţională”, pornind de la tipuri reale la “tipuri ideale” de economie pe baza cărora să se construiască întreaga bază teoretică (axiome şi teoreme). Economia politică nu mai trebuia să fie un amestec impur de afirmaţii, de cazuri particulare, de legi empirice generalizate sau deducţii parţiale. Ea trebuia să devină o şiinţă. Desigur, economia politică pură nu se pretinde exclusivistă. Alături de ea este economia aplicată. Walras arată că între ele există o relaţie logică. În viziunea sa “ economia politică pură precede economia aplicată, la fel cum mecanica pură precede mecanica aplicată”.
- Teoria schimbului
Pentru a descrie schimbul a două mărfuri între ele, Walras porneşte de la următorul exemplu: “să presupunem o piaţă pe care vin pe de o parte indivizi ce posedă o marfă A şi sunt dispuşi să cedeze o parte din ea pentru a procura o marfă B, iar pe de altă parte indivizi ce posedă o marfă B şi care sunt dispuşi să cedeze o parte pentru a procura marfa A.”[4].
Schimbul pe piaţă se prezintă ca o dublă cumpărare şi o dublă vânzare.
Altfel spus, cumpărarea lui B nu poate fi realizată decât prin vânzarea lui A. Însă
cumpărarea lui A nu poate fi obţinută decât prin vânzarea lui B. Prin urmare, atât A cât şi B fac obiectul unei cumpărări şi al unei vânzări. Pornind de la această simetrie Walras scrie ecuaţiile schimbului din care trage primele concluzii. Astfel, dacă m constituie numărul de unităţi din A cedate contra n unităţi din B, iar Va li Vb sunt valorile de schimb a unei unităţi A respectiv B, vom avea: m Va = n Vb.
Pe de altă parte, dacă pa este preţul lui A, iar pb preţul lui B, rezultă:
m/n = Vt/Va = pa şi n/m = V/V = pb
de unde:
pa = 1/pb (1)
Notând cu C şi O cererile efective şi ofertele efective de bunuri, se va înţelege că faptul că cererea pentru un bun este asigurată de oferta altui bun, fenomen descris de ecuaţiile:
Ca pa = Ob şi Cb = Oa pa
Cbpb = Oa şi Ca = Ob pb Ţinând seama de relaţia (1) avem:
Ca Cb = Oa Ob, de unde:
Ca/Oa = Ob/Cb = a Rezultă prima teoremă enunţată de Walras: “Fiind date două mărfuri A şi raportul dintre cererea efectivă a uneia şi ”oferta sa efectivă este egal cu raportul dintre oferta efectivă a alteia şi cererea sa efectivă” [1]. Pornind de la relaţia (2) echilibrul se realizează când pentru ambele mărfuri cererea este egală cu oferta, ceea ce se reduce la o singură condiţie, şi anume: a = 1. Pornind de la relaţia (2) obţinută, Walras analizează şi cazurile de dezechilibru. De asemenea, cazul particular al schimbului celor două mărfuri îi oferă posibilitatea generalizării teoremei, constituind ecuaţiile prin care evidenţiază evidenţiază echilibrul general.
