LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC

Perioada cuprinsă între secolele XVII-XVIII a fost marcată de prefaceri importante în planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al XVIII- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat  din experienţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rândul lor, teoria unui “capitalism esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”. Revoluţia industrială din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent până atunci. Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica şi filozofia progresează.

 

1 Universul şi coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic

În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor deductive”, el fiind

considerat “părintele teoriei inducţiei”.

“Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei şi nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne, realizate generalizări”.

Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty (1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă” economia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx “părintele economiei politice”.

Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul este mama”. Prin urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste. Trebuie menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditori mercantilişti au evoluat spre liberalism.

Teoria rentei şi a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El consideră renta, surplusul ce rămâne după scăderea cheltuielilor de producţie, cheltuieli alcătuite cu precădere din costul seminţelor şi al salariilor. În ceea ce priveşte dobânda, William Petty o denumeşte “rentă bănească” şi o consideră un preţ al împrumutului, o “remunerare” a lui. “Când cineva dă banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se poate folosi de ei în acest timp, de aceea are dreptul să ceară o remunerare pentru această situaţie incomodă cu care a căzut de acord. Această remunerare e numită de obicei, procent”. Dobânda (procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcţie de raportul cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească “preţul natural al pământului”. Pământul, deoarece asigură renta funciară, înseamnă că la vânzarea lui are loc vânzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin dobânda la un capital pus.

Analiza efectuată asupra preţurilor, îi relevă lui Petty două categorii: “preţul natural” şi “preţul politic”. “Preţul natural” al mărfii este determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii respective, idee ce corespunde în fapt, definirii valorii mărfii în accepţia “teoriei obiective a valorii”, elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor mercantiliste Petty consideră însă că “preţul natural” este influenţat direct de productivitatea muncii cheltuită pentru producerea argintului. În consecinţă, Petty determină nu valoarea mărfii, ci “valoarea relativă” a ei.  “Preţul politic” este practic, preţul ca atare al mărfii.

În ceea ce priveşte impozitele, William Petty consideră necesară perceperea lor, ele fiind un instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi necesitatea repartizării “proporţionale” a impozitelor asupra populaţiei. De aceea el scrie: “oricât de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt însă proporţional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni”.

Concepţia lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor al acesteia, cunoaşte în mod evident şi nuanţe mercantiliste. El este adeptul, în plan politic, a puterii absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare a acesteia cu concepţia ordinii naturale în economie.

Un veritabil teoretician al statului se vădeşte a fi John Locke (1632-1704). Având la bază concepţia ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme fundamentale care să stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordinii naturale este acela care precede în mod logic şi istoric societatea civilă. Societatea civilă este chemată să asigure libertatea, egalitatea şi independenţa cetăţenilor ei şi să statueze dreptul la proprietate al acestora.

Funcţionarea legilor şi categoriilor economice era concepută de Locke în cadrul ordinii naturale. Contribuţiile sale la teoria economică sunt legate de reducerea ratei dobânzii pe calea autorităţii de drept şi remonetizarea argintului. Ele i-au dat prilejul să-şi expună ideile despre valoare, monedă, credit şi comerţ exterior. Potrivit lui, valoarea apare ca un dat obiectiv dependent de o serie de factori, legaţi de activitatea oamenilor şi a naturii. Valoarea de schimb nu depinde numai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce este o relaţie marfă – nevoi de satisfăcut, ci şi de proporţia dintre debit (vânzare) şi cantitatea mărfurilor schimbate sau, altfel spus, dintre fluxuri şi cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune John Locke, la o cantitate cunoscută dintr-un bun, preţul creşte direct proporţional cu fluxurile bunului respectiv.

Locke consideră că banii de aur şi de argint îşi au originea în nevoia păstrării avuţiei deoarece, ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează şi, sub un volum mic, reprezintă o avuţie mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarea lor ar fi dată numai de cantitatea de masă monetară aflată la un moment dat în circulaţie. Prin aceste consideraţii asupra domeniului monetar, putem considera că John Locke a făcut paşi importanţi în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată mai târziu de David Ricardo şi de alţi economişti. Nu putem omite nici teoria sa cu privire la comerţul internaţional. Sunt de reţinut consideraţiile potrivit cărora: “trebuie să existe o anumită proporţie între monedă şi comerţ. Argumentul pentru aceasta este că pentru a menţine comerţul fără pierdere (pagubă), preţul mărfurilor trebuie să se menţină la un nivel egal sau aproape egal de cel care precumpăneşte în ţările vecine”.

Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi expresia maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării concepţiilor liberale, la care aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc.

Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a enunţat principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuţiile lui Cantillon vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în economie; comerţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei.

Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influenţată de condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport bine determinat cu propriile produse şi servicii realizate.

Deşi Cantillon a fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată, dând muncii un statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi, înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios, considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea de masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor şi de viteza de circulaţie a banilor.

Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte:

1. omul este o fiinţă eminamente socială care trăieşte, munceşte şi creează în societate;
2. la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce decurg din dreptul natural, acesta din urmă derivând din ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori endogeni.

Statul se cere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al societăţii, sub deviza: “laissez-faire”.

Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în teoria, cât şi în practica economică, este considerat pe bună dreptate, “prima mare paradigmă a istoriei gândirii economice”. El reprezintă un salt, un alt mod de înţelegere a economiei şi a societăţii.

Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţirii naţiunilor. Metoda de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de importanţă minoră spre a se ajunge la ceea ce este esenţial, fundamental în analiza economiei şi a mecanismului de funcţionare.

Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordinii naturale, adică a acelei ordini considerată a răspunde în mod corespunzător cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti ale oamenilor.

Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce conduce la o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne şi îndeosebi, de cea mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii, importanţa diviziunii muncii şi a celorlalte mijloace de sporire  a productivităţii ei. Se încearcă explicarea bazelor formării preţurilor, legea valorii şi a surplusului de valoare, precum şi: salariul, profitul, renta – ca venituri ale claselor sociale.

2 Doctrina economică a lui Adam Smith

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul economic. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară a obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocraţia.

“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement pe mercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şi cea mai întinsă”.

În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.

Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an “şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfă se schimbă pe o altă marfă.

Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”. Efectuând această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfă şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau “preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii-muncă.

Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vânzării-cumpărării, realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vânzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, când oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Când cererea este mai mică decât oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă, sau cum spune Smith: “Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”.

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâinii invizibile” drag autorului “Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încât legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”. Prin urmare, “mâna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul “mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un  guvern este cu atât mai bun, cu cât se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune el, “are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor la importuri şi  a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional. Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional.

Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, având la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pământului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinând în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este

o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilor lucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori ca “un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine “funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi “realizarea armoniei generale” la scara societăţii.

“Urmărindu-şi interesul său – scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii muncii nationale, Adam Smith elaborează “teoria diviziunii muncii între ţăRi şi a comerţului dintre ele” sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare foloase”.

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii, comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.

“Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în “economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”. În acest context, Smith consideră comerţul ca fiind “reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este “deplina libertate economică”,

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau câştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (…). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal”.

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.

Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin “trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrâns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel “teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel: “Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai diversificat. Inelul următor nu are decât o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii”.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de câştigat de la naţiunile civilizate deoarece, “coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei…”, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut până la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

3 Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator  al doctrinei smithiene

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi promotor al ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea “Avuţia naţiunilor” a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de economie politică”(1803) şi “Curs complet de economie politică practică” (1828-1829).

În lucrările sale, Jean Baptiste Say  reia concepţia economică a lui Adam Smith, o sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că se deduc singure”.

Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (…) le colorează cu un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.) caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”.

Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod spontan a ordinii vieţii economice.

Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”.

Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii private.

Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată cu o alta, la fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci toate muncile care creează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care creează, direct bunuri materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele noastre”.

Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi.

Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate.

Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei. 

Un merit important în această direcţie constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say, “agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină distribuirea bogăţiilor”.

Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri – şi combinate în aşa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori.

Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul arenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează astfel cu teoria schimbului şi a producţiei”

Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată, Say are meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith.

Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de “ordine naturală” şi “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emite semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv).

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut două forme concrete de răspândire şi anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi “teoria pieţelor sau a debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say.

Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri. Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de producţie corespunzători.

Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesul unei ţări care produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”. În planul abstract al ideilor sale, totul părea absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că “teoria debuşeelor va schimba politica lumii”.

Economistul francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie. Forţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă, Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă.

Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor, fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul.

Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor. Totuşi, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi reprimat “libertatea industrială ar suferi”. Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui Malthus, adept al ideii “menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie”, cât şi la ideile lui Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea invenţiilor.

4 Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice

David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor “Avuţiei naţiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă  un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii evreilor spanioli de aici. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la şcoala “Talmud Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi ani Ricardo revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul biroului de schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi prestigiu spre a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie, deoarece îl preocupă mersul revoluţiei industriale din Anglia timpului său. El consideră necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic cât şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos şi discuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care le­-a organizat şi subvenţionat.

În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei economice, sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor relative în schimburile dintre ţări.

Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe, [peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gânditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice. În mare măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul economico-­financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice având la bază o multitudine de exemple cifrice.

Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele şase capitole ale lucrării sale fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută şi valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţii sale.

Ţinând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce reprezintă bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şi convingător, ca şi modul în care aceasta este creată şi ce rol joacă capitalul în cadrul ei, cum circulă şi cum se schimbă mărfurile, ca şi natura şi oscilaţia preţurilor.

Lui Ricardo i se relevă mai puţin clare şi convingătoare ideile predecesorilor săi faţă de venituri şi raporturile dintre ele şi din această cauză, consideră că principalul obiect de studiu al ştiinţei economice ar trebui să-l constituie repartiţia venitului naţional. El nu este un economist al repartiţiei prin excelenţă, ci se poate spune că studiul procesului repartiţiei l-a considerat esenţial pentru înţelegerea mecanismului vieţii economice şi deoarece îl considera mai puţin studiat şi lămurit faţă de segmentele producţiei, schimbului şi ale legilor care le guvernează. Un argument convingător este şi acela că deşi plasează problematica repartiţiei în centrul atenţiei ştiinţei economice, primul capitol din lucrarea sa se deschide cu analiza valorii, ale cărui rădăcini îşi trag seva din procesul productiv. Repartiţia şi legile ei sunt explicat greu, şi deduse în mare parte din producţie şi schimb.

David Ricardo aderă la teoria obiectivă a valorii şi a preţurilor şi continuă ideile smithiene susţinute pe baza metodei exoterice. În acelaşi timp se delimitează de amibiguităţile şi contradicţiile lui Smith şi critică interpretarea subiectivă a valorii mărfii surprinsă de contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Aşa cum aprecia şi Costin Murgescu, “valoarea este pentru el o noţiune aparte, ea condiţionează înţelegerea celorlalte categorii economice şi a legilor de dezvoltare ale producţiei capitaliste”.

Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări excepţionale, imprimându-le un caracter de monopol şi bunuri reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit după voia agenţilor economici, dar ţinând cont de legile pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o excepţie, Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor, chiar dacă surprinde raritatea ca element hotărâtor în determinarea preţului acestora. El cercetează pe larg natura, mărimea şi dinamica preţurilor bunurilor reproductibile.

Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susţinut Turgot, Condillac şi ulterior, J.B. Say. Totodată Ricardo, face o distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea de întrebuinţare nu se poate considera a fi măsurătorul valorii de schimb.

Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuţie aspecte noi mult mai complexe şi astfel, reuşeşte să depăşească multe din amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith. “Valoarea, scrie el, se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie, deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci de dificultatea sau uşurinţa producţiei. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeaşi valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de maşini, prin perfecţionarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în condiţii avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor….iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru creşte sau scade în raport cu uşurinţa sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuinţată pentru producţia sa”.

Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda valoarea cu bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăţia, este rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de producţie pe care le utilizează.

Ricardo înlătură eroarea comisă de Smith atunci când acesta reducea valoarea mărfii doar la munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizând totodată, că, instrumentele, uneltele nu crează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate şi-o transferă pe a lor asupra produsului.

“Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuinţarea maşinilor şi a altui capital fix şi durabil”.

Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată de munca valabilă doar pentru stadiile precapitaliste, “primitive” ale societăţii, Ricardo arată că această lege este valabilă şi pentru economia “avansată”, capitalistă.

Atunci când încearcă să demonstreze modul în care legea valorii acţionează în capitalism, în domeniul formării preţurilor, efortul lui Ricardo nu reuşeşte să învingă dificultăţile. Cu o admirabilă probitate ştiinţifică, David Ricardo recunoaşte că de vină este doar neputinţa lui de a explica teoria valorii-muncă şi de a o pune de acord cu existenţa ratei generale a profitului, spre a înţelege astfel manifestarea preţului pe piaţă.

Cauza eşecului ricardian în soluţionarea acestor probleme s-a datorat în mare măsură modului confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea şi a identificării preţului de producţie cu valoarea mărfii.

Cu toate carenţele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înainte faţă de teoria valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai bine modul de producţie capitalist şi a lăsat o amprentă puternică asupra ştiinţei economice.

David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de producţie şi a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că marele economist englez este preocupat nu numai modul în care se creează bogăţia, aspect predilect al cercetării economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în procesul muncii. În acest sens scrie: “A determina legile care guvernează această distribuţie constituie principala problemă în economia politică”.

Semnificativ este şi faptul că, David Ricardo priveşte problema repartiţiei în strânsă legătură cu producţia, având influenţă fundamentală asupra ei. Multă vreme relaţia producţie-repartiţie sesizată de economistul englez a fost redusă la simpla antiteză profit-salariu de către exegeţii săi, chiar dacă nu este prezent în teoria ricardiană. Trebuie menţionat că Ricardo nu a urmărit să evidenţieze o astfel de antiteză şi nici dinamica ei.

În cadrul teoriei repartiţiei, Ricardo porneşte cu analiza de la renta funciară. Astfel el va elabora o teorie originală asupra rentei, pornind de la analiza creşterii preţurilor produselor agricole, fenomen datorat atât volumului sporit de muncă cerut de cultura loturilor cu fertilitate scăzută, cât şi de taxele vamale la importul de cereale în Anglia, stipulate în “legea cerealelor” (corn law) din 1815.

Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susţine că renta funciară nu este izvor al valorii, ci consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricole tind să înregistreze creşteri drept urmare a faptului că sunt atrase în producţie terenuri mai puţin fertile şi se cere relativ mai multă muncă.

Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară reprezintă acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş, pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu profitul şi nici cu dobânda de capitaluri împrumutate.

Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământului arabil, deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în cultură a pământurilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare (legea randamentelor descrescânde în agricultură). Izvorul rentei funciare este valoare creată de muncitorii agricoli, care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv.

Ricardo se referă şi la mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de la ideea că, deoarece măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai îndelungat respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase în agricultură, înseamnă că stabilirea preţului de vânzare al produselor agricole pe piaţă va fi determinat de această valoare. Practic, în condiţii favorabile, când fermierii au cultivat terenuri de calitate superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vânzarea produselor ei vor obţine un profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reţine, ci potrivit înţelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiţi să-l cedeze acestuia sub forma rentei.

Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă şi valoarea individuală, mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi şi dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo.

Prin atragerea în cultură, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producţie mari, profitul scade iar renta creşte doar relativ, deoarece, nu se poate spune că se plăteşte o rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului.

Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta funciară, salariul şi profitul, David Ricardo nu a scăpat din vedere nici ultimele două forme de venit. Semnificativ este că economistul englez va aprofunda linia de gândire a predecesorului său, Adam Smith, noutatea constând în legarea acestor venituri de analiza rentei funciare.

Salariul este considerat “preţul natural al muncii”, prin care se înţelege valoarea forţei de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi reproducerii ei. Deoarece, afirmă clar Ricardo, “ca toate celelalte contracte, salariile trebuie lăsate la concurenţa liberă şi loială de pe piaţă şi nu trebuie niciodată să fie rezultate din amestecul legislaţiei”. Legea cererii şi ofertei este cea care va funcţiona şi pentru factorul muncă, la fel ca pentru orice tip de marfă. Prin urmare, economistul englez distinge şi un “preţ de piaţă al muncii”, categorie care ar reflecta, potrivit concepţiei sale, preţul plătit în mod real pentru muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă. El va surprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal şi salariul relativ, raportat la profit. Profitul apare ca un scăzământ din valoarea creată peste salariul muncitorului şi care serveşte proprietarului de capital.

Veniturile analizate mai înainte se obţin în cadrul bine determinat al societăţii reprezentată de stat ce-şi are propriile cheltuieli, fără a avea veniturile corespunzătoare propriilor activităţi. Strângerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de mijloace şi căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietăţii funciare.

Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pământului şi al muncii dintr-o ţară ce este pusă la dispoziţia guvernului şi sunt plătite întotdeauna sau din capital; sau din venitul realizat de către ţara respectivă. În această accepţiune, capitalul apare ca sumă a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de producţie la nivelul ţării.

Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce şi implicit scad şi posibilităţile de creştere a avuţiei naţionale. Prin urmare, tendinţa firească a agenţilor economice este să plătească impozitele din venit chiar şi în condiţiile în care statul impozitează capitalul. O politică raţională a guvernului ar trebui, după Ricardo, “să încurajeze o asemenea dispoziţie în sânul populaţiei şi să nu pună niciodată asemenea impozite, care, în mod inevitabil, vor cădea asupra capitalului, deoarece, procedând astfel, ele vor reduce fondurile pentru întreţinerea muncii, şi, în consecinţă vor micşora pe viitor producţia ţării”.

În consecinţă, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc şi astfel, capacitatea de absorbţie şi utilizare a forţei de muncă se micşorează, iar avuţia naţiunii scade. Impozitul asupra rentei funciare afectează la rândul său mărimea şi interesele proprietarilor funciari.

Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale ca şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte continente, au adus în atenţia economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi rezistenţa unor ţări faţă de tendinţele expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative în comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo, menită să explice cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi principiile alocării raţionale a resurselor şi câştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului internaţional de către statele participante.

Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu cereale” (1815), unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comerţului exterior este avantajoasă chiar şi în cazul în care mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai mari decât ar putea fi obţinute în ţara importatoare.

Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie coerentă asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional”.

David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate şi al avantajelor relative reciproce.

Prin urmare, Ricardo se referă atât la cauza ce determină diviziunea internaţională a muncii şi a comerţului internaţional, respectiv criteriul alocării raţionale a resurselor productive (avantajul relativ), cât şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc avantajoase în condiţiile liberalismului economic. Este reafirmată, într-o formă mai elevată, ideea autoreglării economiei de piaţă şi a armoniei sociale între parteneri atât la scară naţională, cât şi internaţională.

Atât pe piaţa internă cât şi la nivelul pieţei mondiale, factorii determinanţi ai schimbului – valoarea mărfurilor şi costul lor comparativ – sunt, după părerea lui Ricardo, de natură obiectivă şi pot fi determinaţi cantitativ.

Existenţa a două legi sau principii care guvernează cele două tipuri de pieţe sunt explicate de Ricardo prin dificultăţile mari existente în mişcarea internaţională a capitalului şi muncii, comparativ cu mişcarea lor liberă în cadrul economiei naţionale. Urmaşii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen “imobilitatea internaţională a factorilor de producţie”.

Teoria ricardiană a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar şi nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai raţional, spune Ricardo, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite.

Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective. Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu cifric ipotetic, devenit ulterior celebru şi cunoscut sub denumirea de “modelul ricardian de comerţ internaţional” cu două ţări şi două produse.

Cele două ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două produse ce vor face obiectul schimbului sunt stofa şi vinul.

Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 90 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Anglia cheltuia 120 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 100 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Timpul total de muncă cheltuit pentru aceste produse, pe ansamblul celor două ţări este de 390 unităţi de muncă. Potrivit teoriei smithiene a comerţului internaţional, Portugalia ar avea un “avantaj absolut” în producerea ambelor mărfuri, deoarece, cheltuiala de muncă este mai mică decât cea a Angliei, în cazul ambelor produse. Ambele ţări au un “avantaj relativ”, care impune specializarea lor în producerea uneia din cele două mărfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (80 u.m. < 90 u.m.) şi Anglia în producţia de stofă (100 u.m. < 120 u.m.) aşa cum rezultă şi din următorul tabel:

PRODUSUL/ ŢARA	PORTUGALIA	ANGLIA
VIN	80 U.M.	120 U.M.
STOFĂ	90 U.M.	100 U.M.
TOTAL	170 U.M.	220 U.M.
TOTAL MONDIAL	390 U.M.

După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două ţări se va manifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii de mărfuri obţinute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, Portugalia economiseşte 10 unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30 de unităţi de muncă.

După logica teoriei ricardiene, fiecare ţară obţine avantaje relative din schimburile cu cealaltă ţară, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influenţată şi de o serie de factori cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziţia unei ţări faţă de cealaltă, nivelul productivităţii muncii, diferenţele de ordin natural. Pentru a ne putea clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerţului internaţional din epoca pre modernă este necesar să raportăm modelul şi concluziile acestuia la realitatea istorică a timpului şi să ţinem seama de consideraţiile critice ulterioare făcute la adresa lui.

Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a resurselor în producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” a intereselor acestora.

În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui

mai mic dezavantaj absolut.

5 Robert Thomas Malthus

Robert Thomas Malthus (1776 – 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvârşeşte studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra principiului populaţiei” iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată “Principii de economie politică”, aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei şi a săracilor.

Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este “Eseu asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea ce priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea populaţiei. Teoria malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au făcut-o să devină parte integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o Malthus a fost lăsată la o parte.

Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de rezerva de hrană, Malthus oferă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă şi pregăteşte terenul pentru David Ricardo în analiza influenţelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra progresului economic, prin explicarea sărăciei în termenii unei adevărate “curse” dintre populaţie şi mijloacele de subzistenţă.

“Avuţia naţiunilor” a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera de referinţă de la care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene în ceea ce priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţiei veniturilor, dar până la un punct. Spre exemplu, dacă la Smith creşterea avuţiei naţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare a creşterii numerice a populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea producţiei de bunuri şi a ofertei este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi măsură. Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează, deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital. Chiar şi modul de concepere a economiei politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David Ricardo, ştiinţa economică are un caracter preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o ştiinţă, a concretului istoric, cu funcţii practice bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsură şi participarea statului.

În “Eseu asupra principiului populaţiei” Malthus s-a străduit să vadă în “geneza şi desfăşurarea unor fenomene economice, factori de natură biologică.

El a căutat să sublinieze că “natura a pus în om un instinct care, dacă-i lăsat în voie, îl hărăzeşte foamei, morţii şi viciului”. În acest cadru el releva pericolul imediat al creşterii cu repeziciune a populaţiei, paralel cu încetineala relativă a cantităţii bunurilor de subzistenţă, aceasta din urmă fiind reflectată în dimensionarea puterii de producţie a unui pământ dat. Prin urmare, este vorba de o creştere în progresie geometrică a populaţiei şi de sporire în progresie aritmetică a hranei şi a altor mijloace de subzistenţă, în sensul de a da acestora dimensiunile 256 la 9.

Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza propriului “Eseu asupra principiului populaţiei” ar arăta astfel:

CAPACITATEA DE CRESTERE	PIEDICI IN CALEA CRESTERII
INDICELE REPRODUCERII	PREVENTIVE: SCĂDEREA NASTERILOR			POZITIVE: CRESTEREA  MORTALITĂTII
	RETINERI MORALE	VICII	VICII		MIZERIE
	MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTĂ

Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esenţă la trei propoziţii:

• capacitatea biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de hrană;
• totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive;
• ultima piedică a capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană.

Prin urmare, conchide Blaug, tot ceea ce a realizat Malthus a fost de a strânge la un loc o serie de fapte familiare, deducând consecinţele acestora. Este sigur, spune el, că populaţia se înmulţeşte totdeauna până la limitele rezervelor de hrană, că o înmulţire nestânjenită a fiinţelor umane poate conduce la impas, orice rată plauzibilă de creştere poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistenţă.

Putem spune că Malthus pune în evidenţă aici, “limita economică” a pământului, generată de costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă nu pot fi acoperite eficient. El surprinde şi o “limită fizică” a solului, generată de sărăcirea şi deteriorarea acestuia. Discutabile sunt însă atât cauzele, cât şi remediile propuse de Malthus pentru soluţionarea problemei.

Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. “Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus, unde nu se observă o constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă. Această sforţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşa de constant să cufunde în disperare clasele inferioare ale societăţii şi se opune la orice îmbunătăţire a stării lor”. Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le înfăptuiască.

Ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a mortalităţii la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rata scăzută a mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace care sunt apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent.

La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şi lucrarea malthusiană, “Principii de economie politică” (1820). Aici Malthus încearcă o tranşare a disputei privind legăturile ştiinţei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susţinând că “economia politică are mai mult relaţii cu morala şi politica decât cu ştiinţele matematice”. El va susţine ca economia politică a devenit ştiinţă atunci când a putut fi în măsură să explice avuţia naţiunilor, sursele acesteia, modul de întrebuinţare, de reproducere şi sporire.

Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi servicii materiale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cum spune însuşi autorul, acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al activităţii umane pentru a fi apropiat”.

Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de avuţie, consideră Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen de muncă sau de activitate care, în ciuda marii sale utilităţi şi marii sale importanţe nu poate intra în estimarea avuţiei naţionale”.

Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod să se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei. Acumularea accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent cu limitarea cererii solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj. El caută să explice şi să găsească posibile soluţii la problema sărăciei şi a lipsei de locuri de muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la problema supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice.

În ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus le consideră a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite ca origine, substanţă, natură şi mărime. Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanţă socială, este creată de muncă, în timp ce avuţia este rezultatul conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie între capitalul constant, numit capital “care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, “capitalul care este comandat”.

În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană de aceeaşi factură.

Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta îl plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte renta drept un venit justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai importante decât ele, în contextul realizării reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin menţinerea acelei clase parazitare se asigura un consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica însă o mare problemă: de ce să se reducă posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei parazitare, când foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de viaţă? La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.

6 John Stuart Mill sau ultimul cuvânt al liberalismului economic clasic

John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format într-un mediu propice studiului gândirii economice clasice.

Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie publicată în lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic şi lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820 Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, “Utilitarism Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe probleme de morală şi politică. Paralel cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saint­simoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu anul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de factură filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrarea sa economică fundamentală “Principii de economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”. Ulterior va mai publica lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861).

În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare sunt evidenţiate, din perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare staţionară, o serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor şi ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcţiile guvernării; intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecţiei industriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor, legile împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului “laissez-faire-ului” sau al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernării este necesară.

În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este chemată să studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul “naturii şi legilor producerii şi ale distribuirii avuţiei”. Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi al cauzelor morale şi psihologice.

Munca este considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deşi utile, intră în categoria celor neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale, concretizate prin intermediul acţiunii conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi capitalul.

Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul muncii şi utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, “stocul acumulat al produsului muncii se numeşte capital”.

Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea avuţiei, iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţia capitalului în procesul productiv este “în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele şi obiectivele în care ea s-a materializat.

Agenţii naturali, respectiv materiile şi forţele motrice furnizate de natură, constituie un al treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenţii naturali în două categorii: reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei care se consumă în procesul de producţie. Prin această clasificare, Mill pune în evidenţă o serie de probleme importante, şi anume: legătura indisolubilă dintre om-tehnică-natură şi raporturile dintre acestea; precum şi raporturile ce se stabilesc între mediul economic, tehnic, social şi ecologic.

Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupra creşterii productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei, aceasta din urmă fiind considerată “o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii producţiei trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi”. Ele sunt: legea populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului, legea creşterii producţiei pământului. 

Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creşterii producţiei căci populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar aceasta depinde de modul în care acţionează legea acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill, economiile pot atinge stări staţionare, atunci când profiturile obţinute diminuează dorinţa de acumulare din partea agenţilor economici.

Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli pentru motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionară este însoţită de consolidarea poziţiei agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi eliminarea agenţilor economici sărăciţi şi ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a capitalurilor.

Legea creşterii producţiei având la bază folosirea agenţilor naturali se izbeşte de legea randamentului descrescând al atragerii în circuitul economic a unor categorii de agenţi din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al investiţiilor succesive.

După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci, dimpotrivă, realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi, eforturi şi costuri.

În concepţia lui Mill, producţia este privită  dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. În ceea ce priveşte teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternic ancorată în planul socialului şi evident legată de manifestarea raporturilor sociale. Aşa se explică de ce problema repartiţiei avuţiei  debutează cu proprietatea, iar proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei. Proprietatea individuală este socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împărţirii rezultatelor sunt bune. Repartiţia se realizează sub forma împărţirii veniturilor claselor sociale, contribuţia lui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor sociale şi a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintre acestea. La baza mărimii salariilor se află raportul cerere-ofertă de forţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor căreia se opun diverşi factori cu acţiune contrară. Rata profitului este considerată a fi proporţională cu costul muncii, profitul apare divizat în dobândă, asigurare şi salariul conducerii.

Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol natural şi care nu face parte din cheltuielile de producţie ale agriculturii”.

În contextul demersului teoretic pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul societăţii. Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate şi socialism.

Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşii spre acest socialism sui-generis. Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în “a concilia cea mai mare libertate de acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor prime oferite pe glob, şi cu participare a tuturor la profiturile muncii în comun”. Rezolvarea ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluţia concilierii individului cu societatea, avuţia creată cu bunăstarea tuturor.

În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului ţinând seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie. Marea majoritate a operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi ştiinţa economică devine confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă şi desăvârşită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorie operaţională, care să ducă, măcar parţial, la rezolvarea problemelor sociale.

Faţă de comerţul internaţional primele contribuţii ale lui Stuart Mill sunt formulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la baza efectuării schimburilor dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele.

În ceea ce se va numi “teoria valorilor internaţionale”, Mill porneşte de la teoria ricardiană a comerţului, dar luând în considerare posibilităţile şi disponibilităţile de factori de producţie. El aduce în discuţie noi aspecte ale schimburilor economice internaţionale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaţionale, problema repartizării avantajelor relative între parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii productivităţii muncii asupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale.

“Teoria valorilor internaţionale” încearcă să dea o explicaţie plauzibilă principiului pe baza căruia se desfăşoară schimbul de mărfuri dintre ţări şi să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă.

În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume constatarea empirică a agenţilor economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă o ţară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le face în ţara cu care efectuează aceste tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoarea mărfurilor care constituie obiectul tranzacţiilor internaţionale înainte de desfăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc operaţiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile străine este mai mică.

Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai oferta de mărfuri atunci când explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart Mill are o atitudine ambiguă şi contradictorie.

El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc în funcţie de costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile agenţilor economici, pe piaţa internaţională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate.

Împărţirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în care unul din parteneri ar avea de pierdut.

Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un “paradox”, ce îi poartă numele. “Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din comerţul internaţional ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiţii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase.

John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comerţul internaţional: avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzacţiile internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine.

Avantajele indirecte se referă la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii culturii în lume.

Mill recunoaşte faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială, dar nu are în vedere şi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce priveşte competitivitatea diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltaţi.

Deşi liberalismul clasic a reprezentat o revoluţie în ştiinţa economică, totuşi premisele avute în vedere, presupoziţiille folosite, ca şi unele teorii au devenit nesafisfăcătoare în ceea ce priveşte explicarea unor fenomene şi procese economico-sociale. Spre exemplu, în condiţiile desfăşurării unor procese economice şi sociale existente în faza de ascensiune a capitalismului, cum sunt acumularea primitivă a capitalului, proletarizarea rapidă şi forţată a micilor producători, consolidarea şi sporirea rolului marilor firme în controlul pieţei şi al economiei, declanşarea crizelor economice, apariţia şomajului cronic şi a inflaţiei, creşterea mişcărilor sociale, devine cu totul inadecvată şi nerealistă încercarea de susţinere şi dezvoltare pe mai departe a temelor şi conceptelor vechi cum sunt: individualismul economic, realizarea principiului “laissez-faire-ului”, într-o lume cu diferenţe mari în ceea ce priveşte distribuţia bogăţiei şi a veniturilor.

Faţă de asemenea neajunsuri între teorie şi realitate se vor manifesta ulterior două categorii importante de reacţii, diametral opuse: una, care pune accentul pe abordările analitice, iar alta ce va îmbrăţişa calea doctrinară în care primează aspectul ideologic.