Liberalismul economic a avut numeroşi promotori, între care Nicolae Şuţu, Ion Strat, Ion Ghica, Enric Winterhalder ş.a. Aceştia au preluat idei şi teorii din lucrări ale lui A. Smith, J. B. Say, D. Ricardo, Th. R. Malthus, pe care le-au folosit pentru a explica stări de lucruri din economia noastră şi pentru a susţine dezvoltarea şi modernizarea acesteia. Semnificativă în acest sens este precizarea lui N. Şuţu, care, în 1838, menţionând că preia “principii din autorii care reprezintă o autoritate”, sublinia că urmăreşte a “aplica teorii de necontestat la fapte cunoscute şi de a trage din acestea concluzii, capabile să prezinte, din adevăratul lor punct de vedere, nevoile economice ale Moldovei”(18, p‘ 53).
Şuţu -1798-1871) a avut o mare contribuţie la răspândirea în ţara noastră a teoriei economice, cu deosebire a celei liberaliste, şi la promovarea statisticii ca instrument de cunoaştere a realităţilor economico-sociale. Statistica, arăta el, este “un instrument, o pregătire pentru toate ştiinţele pe care le aprovizionează cu documente şi cărora le adună materiale”, iar “ştiinţei îi revine sarcina de a trage concluzii din lucrările acesteia”-18, p‘ 301-302).
În spiritul liberalismului economic clasic, N. Şuţu susţinea că între mijloacele cele mai potrivite stării şi resurselor ţării noastre “cel mai sigur este a lăsa să acţioneze natura lucrurilor; totuşi, continua el, după ce ai ajuns să fii pătruns de un sistem, poţi să recurgi întotdeauna la procedee capabile să încurajeze activitatea productivă pe un drum care urmează să-i procure avantajele cele mai mari, să uşureze tendinţa producătorilor care se încumetă pe această cale nouă, să micşoreze obstacolele care ar putea să se opună dezvoltării libere a facultăţilor productive”-18, p‘ 73-74). Convingerea lui este că “e mult mai bine, aproape întotdeauna, să lăsăm activitatea productivă să se bazeze pe propriile ei forţe, pe energia sa nativă, mulţumindu-ne a-i garanta libertate, ordine şi securitate”-18, p380).
Dezvoltarea industriilor în ţara noastră era promovată de N. Şuţu doar în raport cu cerinţele agriculturii: “Dacă produsele agricole se găsesc din abundenţă, trebuie să le creăm debuşeuri, pentru a crea debuşeuri trebuie să variem activitatea de producţie şi să deschidem căi de comunicaţie, pentru ca activităţile de producţie să fie variate şi să-şi poată servi de debuşeu una alteia e nevoie ca artele industriale să se dezvolte”-18, p72). Dar, dezvoltarea acestora trebuie înfăptuită fără măsuri de protejare, întrucât “un sistem protecţionist de încurajare, scria el, ar fi o măsură prea funestă pentru interesele ţării şi viitorul industriei sale”-18, p‘ 261).
Şuţu menţiona că “drapelul epocii noastre este deprinderea industrială” şi că “industria, preluând sarcina progresului social, a impus legile sale nu numai intereselor particulare, ci înseşi guvernelor; instituţiile, tradiţiile, obiceiurile şi-au schimbat direcţia şi au urmat torentul pentru a nu rămâne în urmă faţă de mersul secolului”-18, p‘ 367). Deşi surprindea rolul industriei în modernizarea societăţii, atunci când se referea la ţara noastră, el privea dezvoltarea industriei doar din unghiul de vedere al agriculturii bazate pe marea proprietate: “În România, ţară esenţialmente sau mai bine zis exclusiv agricolă, întreaga activitate productivă nu se bazează decât pe marile proprietăţi funciare. De întinderea exploatării lor depinde succesul întreprinderilor industriale, ca şi prosperitatea comerţului. În România, proprietarul reuneşte atribuţiile de agricultor, industriaş şi comerciant”-18, p. 400). Tot într-o optică restrictivă privind dezvoltarea industrială în ţara noastră, N. Şuţu mai formula ideea că “pentru a activa şi spori producţia” nu este “nevoie de a abate locuitorii unei ţări esenţialmente agricolă de la ocupaţiile pe care li le-a asigurat natura, spre a-i angaja pe un drum care va fi încă multă vreme inaccesibil facultăţilor noastre productive”-18, p261). Invocând îngustimea pieţei interne, insuficienţa capitalului şi a mâinii de lucru calificate, el considera că România trebuia să rămână pentru multă vreme ţară eminamente sau preponderent agricolă.
Strat (1836-1879), profesor la prima catedră de Economie politică înfiinţată în ţara noastră, la Iaşi în 1860, recunoştea şi el, în principiu, importanţa dezvoltării industriilor, a manufacturilor. Dar, lega posibilitatea desfăşurării acesteia de numărul şi densitatea populaţiei: “Când încă populaţiunea se va înmulţi repede şi la noi şi va ajunge a fi către pământ tot în proporţiunea în care se află în alte ţări ale Europei, atuncea de la sine agricultura va înceta de a fi ocupaţiunea exclusivă a noastră, pentru simpla raţiune că nu va ajunge pământul şi industria manufacturieră se va întemeia de la sine”. În consens cu această viziune el considera că întemeierea şi dezvoltarea manufacturilor trebuie să se desfăşoare “naturalmente, cu timpul, fără nici o intervenţiune din partea guvernului”(16, p‘ 215).
Ghica (1816-1897) a ţinut în ţara noastră, la Academia Mihăileană din Iaşi, primul curs de Economie politică. În lecţia de deschidere, în 1843, el arăta, în spiritul unor idei ale liberalismului economic clasic, că această ştiinţă are două principii: fiecare naţiune să producă obiectele la care are mai multă înlesnire locală şi să le schimbe cu ale celorlalte; a lăsa să treacă slobod o materie de la un loc la altul(7, p‘ 17). Iar cu privire la activitatea economică din ţara noastră, în 1848, el arăta că “românii din toate părţile suntem un neam agricol, acei ce ar voi să dea altă cârmă industriei noastre (în accepţiunea de activitate economică – n.ns.) ar voi să lupte împotriva naturii”(19, p‘ 230).
Ulterior, subliniind importanţa diversificării activităţilor economice, I. Ghica le avea în vedere şi pe cele industriale: “Dacă voiţi, voi tinerii, să aveţi o patrie română, puneţi-vă pe industrie, deveniţi producători; lucraţi împreună, asociaţi capitalul vostru cu munca, deschideţi prăvălii, înfiinţaţi ateliere, formaţi o casă de credit industrial, la care acei care voiesc să muncească să poată găsi avansuri cu care să-şi poată procura maşinile şi instrumentele de lucru cu un procent drept şi cuviincios pentru întreprinderile cele mari; să căutăm soluţiunea în asociaţiuni, interesând la beneficii atât capitalul cât şi munca “. În acelaşi timp, el arăta că ţara noastră înregistra pierderi în schimburile comerciale cu străinătatea :”Materia născută şi crescută în ţara noastră, se trimite brută şi ni se întoarce peste un an sau doi curăţată sau lucrată, o plătim însutit pe cât am vândut-o, cu importul, exportul şi accizurile, transportul, dusul, adusul, înmagazinările, comisionarii de tot felul şi tot şirul de traficanţi” (19. p. 243-246). Dezvotarea industriilor era considerată de I. Ghica drept necesară şi folositoare, dar trebuie realizată fără măsuri de protejare sau încurajare: “a voi să se înfiinţeze o industrie naţională este o cugetare mare şi folositoare; dar a voi să se înfiinţeze prin protecţionism şi prin subvenţiuni este un rău foarte mare ale cărui consecinţe sunt incalculabile”(7, p‘ 34).
Winterhalder_(1809-1889), apreciat, în literatura de specialitate, ca economistul de la ziarul “Românul”, considera că pentru oricare naţiune este necesară “coexistenţa agriculturii, a industriei manufacturiale şi a comerţului”, care “sunt mai cu seamă favorizate prin liberalizarea schimbului cu ţările şi naţiunile străine”. De aceea, adăuga: “Nu ne putem dar uni cu părerea unor oameni care pretind că România este un stat exclusiv agricol, că trebuie să perfecţionăm numai agricultura noastră şi să nu ne ocupăm deloc de industria ţării, care nu va putea concura niciodată cu ţările străine industriale”. Şi preciza: “ Nu voim o asemenea industrie, care poate duce o existenţă precară numai prin mijloace artificiale, prin introducerea unei sisteme protecţioniste sau prohibitive, prin taxe daunare, prin poprirea fabricatului străin, prin privilegiuri exclusive. Voim o industrie naţională care să poată sta pe propriile sale picioare, fără a avea trebuinţă de cârje şi credem că există destule asemenea industrii ce n-au trebuinţă de nici un sprijin artificial”. E Winterhalder considera că “sistema numită protecţionistă este vătămătoare şi poate fi înlocuită mai bine printr-o sistemă de încuragiare, care lasă concurenţei mână liberă de a-şi exercita puternica ei stimulatiune”-19, p‘ 252-253). Identificând protecţia cu prohibiţia, el consideră totuşi ca fiind necesară sprijinirea, stimularea industriei naţionale în condiţiile liberului schimb cu străinătatea.
Teoria România ţară eminamente sau preponderent agricolă a fost susţinută şi de exponenţi ai curentului poporanist de gândire economică. Constantin Stere -1865-1936), în studiul intitulat Social-democratism sau poporanism, publicat în 1907, în revista “Viaţa Românească”, scria: “România nu poate prezenta o piaţă îndestulătoare după tipul european…; limitele pieţei interne sunt determinate de puterea de cumpărare a maselor muncitoare: muncitorime şi ţărănime. Ţăranul, ruinându-se prin concurenţa fabricii, îşi restrânge şi mai mult puterea de cumpărare”. Ca urmare, continua el, “viitorul industriei mari în România atârnă de posibilitatea pentru ea de a avea debuşeuri, de a-şi asigura piaţa externă”. Cum acest lucru este greu de realizat, datorită concurenţei produselor din statele industriale, în România, conchide C. Stere, nu se pot dezvolta “decât agricultura şi, cel mult, cu o politică economică sănătoasă, industria mică de tot felul”. În susţinerea teoriei sus-menţionate, C. Stere invoca deci cu deosebire îngustimea pieţei interne şi dificultăţile întâmpinate în pătrunderea pe cea externă.
