Deceniul 1871 marchează evoluţia teoriei şi doctrinei economice printr-o semnificativă ruptură, în sensul de schimbare. Paradigma clasică „la modă”, face loc alteia, purtătorii ei de cuvânt sunt economiştii neoclasici, iar revoluţia săvârşită este botezată cu adjectivul de marginalistă. Noţiunea de neoclasicism sintetizează specificul noii teorii economice de la sfârşitul secolului XIX, constituită pe fundamentul luării în considerare a aprecierilor subiective făcute de agenţii economici individuali, îndeosebi, consumatorii, cu privire la utilitatea diferitelor componente ale economiei.
Neoclasicismul reprezintă o reacţie intelectuală faţă de liberalismul economic clasic, care a pornit din interiorul lui şi a constat din schimbări esenţiale în metodologia investigării proceselor economice, cu scopul de a revigora opţiunea social-economică a gânditorilor liberali, din convingerea lor că libera concurenţă asigură maximum de eficienţă economică.
Sorgintea revoluţiei marginaliste este socotită a fi apariţia aproape concomitentă, în trei ţări diferite, a trei lucrări care au ca trăsătură comună abordarea analizei în termenii utilităţii marginale. Este vorba de „Teoria economiei politice” a lui Stanley Jevons (1871), „Fundamentele economiei” de Karl Menger (1872) şi „Elemente de economie politică pură” a lui Leon Walras, apărută în 1874 – un englez, un austriac şi un elveţian, în mod independent, fără a şti unul de altul, din trei direcţii diferite, ajung la aceleaşi rezultate.
Neoclasicismul are, deci trei fondatori care au realizat o ruptură în raport cu valorile promovate de şcoala clasică, în principal, de cea engleză, în trei versiuni, ce au constituit trei şcoli :
- versiunea utilitaristă, avându-l ca părinte fondator pe S. Jevons (1835-1882), care inaugurează şcoala engleză neoclasică. Lui Jevons i se alătură Alfred Marshall (1842-1924) şi Artur Cecil Pigou (1877-1959);
- versiunea matematică, ce aparţine şcolii de la Lausanne. Lean Walras este recunoscut ca fiind mentorul ei şi constructorul principal al teoriei echilibrului general. El este secondat de Vilfredo Pareto (1848-1923) şi Francis Edgeworth (1845-1925);
- versiunea psihologică a marginalismului, cea mai bogat reprezentată, atât ca autori, cât şi sub raportul tematicii abordate, prin şcoala austriacă. Caracteristica definitorie a neoclasicismului continuă să fie individualismul,
convingerea că iniţiativa şi responsabilitatea individuală a agenţilor economici constituiau condiţiile obligatorii ale eficienţei activităţii economice, în orice timp şi spaţiu. Suportul practic al individualismului este, în viziunea neoclasicilor, proprietatea privată asupra bunurilor, ca motivare şi stimulent în activitatea economică, ca garanţie a riscurilor şi avantajelor pe care le urmăresc indivizii în activitatea economică.
După 1870, esenţa problemei economice este determinarea condiţiilor în care serviciile productive erau astfel alocate pentru a conduce la rezultatea optimale între folosinţele în competiţie optimale, în sensul satisfacerii la maximum a consumatorilor.
Astfel, în viziunea lui Jevons, problema economiei este formulată în termenii : „fiind dată o anumită populaţie, cu diferite nevoi şi capacităţi de producţie, având în posesia sa anumite terenuri şi alte resurse materiale, este necesar să se stabilească modalitatea de angajare a forţei de muncă care să maximalizeze utilitatea produsului”. Evidenţeirea alocării mijloacelor date cu efecte maxime este mult mai puternică în tradiţiile austriece şi elveţiene decât la şcoala engleză, dominată de Marshall. În aces sens, teoria clasică a dezvoltării economice este înlocuită printr-un raţionament în termeni de echilibru general, într-un cadru static, în care trebuie găsite modalităţile de distribuire, de alocare a resurselor rare – ca atare, conceptul economic fundamental este cel al rarităţii.
Noii clasici sunt în opoziţie faţă de şcoala clasică datorită unei schimbări a obiectivului de analiză şi a cadrului temporal avute în vedere, iar în acest sens sunt importante următoarele aspecte :
- natura capitalului – pentru clasici, capitalul apare, în mod esenţial, ca un avans în bani operat de capitalişti, avans pe care caută să-l recupereze după ce l-au sporit. Pentru neoclasici, capitalul este o unealtă de producţie, un ansamblu de instrumente de producţie, fizic definite;
- teoria valorii – neoclasicii au o terie simetrică a valorii, ceea ce înseamnă că, atât capitalul, cât şi munca au roluri echilibrate, simetrice, în timp ce concepţia clasică se situează, la polul opus, deoarece munca joacă un rol fundamental în definirea şi constituirea valorii;
- repartiţia venitului global – pentru clasici, există o confruntare a claselor sociale, repartiţia apare integral ca o prelevare operată asupra surplusului produs, iar rolul muncii, al forţei de muncă, pare esenţial, dacă nu chiar exclusiv în constituirea acestui surplus. În ceea ce priveşte pe neoclasici, optica este foarte diferită, în sensul că raţionamentul în termeni de clase sociale dispare, confruntarea socială este eludată.
Teoria utilităţii marginale era din punct de vedere ideologic neutră, în sensul că ea a apărut fără vreo referire directă la problemele practice şi a fost compatibilă cu orice poziţie socială sau politică. Totuşi există mari diferenţe de atitudini politice ale economiştilor din cadrul curentului economiei neoclasice. Astfel, tradiţia marshalliană a culminat la Pigou în lucrarea „Avuţia şi bunăstarea”(\9\2), care se referă la statutul bunăstării; fabianiştii au adoptat teoria utilităţii în „Eseuri fabianiste”‘(1889) pentru a reliefa inechităţile sistematice ale mecanismului pieţei; elementul reformist a fost la fel de puternic în şcoala de la Lausanne (Walras a fost un reformator al pământului, iar Pareto şi-a manifestat simpatia faţă de ideea statului corporativ); şcoala austriacă a fost marcant conservatoare, atacând socialismul şi îmbrăţişând laissez-faire-ul; aversiunea faţă de politicile radicale a fost nota caracteristică a economiştilor care au urmat seminariile de la Viena, aşa cum intervenţionismul şi atitudinea ostilă faţă de marxism a fost nota caracteristică a economiştilor de la Cambridge.
Neoclasicismul s-a detaşat de tradiţia liberală clasică, atât pron simbioza dintre psihologie şi matematică manifestată sub forma calculului marginal, cât şi prin concentrarea atenţiei asupra unor probleme economice de interes imediat, respectiv microanaliza statică, evitând investigaţiile pe termen lung. Rolul dominant al conceptului de substituire ia în considerare apariţia raţionamentelor matematice explicite. Marginalismul a conferit matematicii un rol predominant în economie după 1870.
Centrul de greutate al investigaţiilor economice în cazul neoclasicilor este psihologia agenţilor economici, mai ales psihologia consumatorului. Explicaţia rezidă în condiţiile istorice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe de o parte, de accentuarea luptei de concurenţă dintre agenţii economici, atât în legătură cu aprovizionarea cu factori de producţie, cât şi în legătură cu pieţele de desfacere a produselor şi de plasare a capitalurilor disponibile, iar pe de altă parte, de starea generală a ştiinţei, de amplificarea investigaţiilor în domeniul fiziologiei, psihologiei şi filosofiei, favorabile introspecţiei şi examinării aprecierilor subiective ale agenţilor economici în strânsă legătură cu actele şi procesele economice la care luau parte.
Neoclasicii au acordat o atenţie sporită hedonismului; ca şi liberalii clasici ei au fost adepţi ai metodei deductive, respectiv a abstractizării şi generalizării, pornind de la aprecierile subiective ale individului consumator şi, atribuind acestor aprecieri adeseori valoare de postulate, de premise majore în raţionamentele pe care le făceau. Ei au contribuit la matematizarea ştiinţei economice, punând bazele calculului marginal sau extremal, prin aplicarea tehnicilor de calcul diferenţial şi integral, la unele probleme legate de motivareaunor opţiuni. Cu ajutorul diferitelor mijloace de investigare, neoclasicii au căutat să identifice comportamentul economic raţional, având ca punct de plecare psihologia consumatorului. Corolarul practic al modelului neoclasic de funcţionare a economiei de piaţă este libera concurenţă dintre agenţii economici, ca o condiţie normală a funcţionării lui, respectiv respingerea imixtiunii statului în activitatea economică a agenţilor individuali sau politica liberului schimb.
