Problema limitelor creşterii economice apar odată cu primii ani de după cel de-al doilea război mondial, când se accelerează ritmul consumului de resurse, în special de combustibili fosili şi minerale fundamentale. Este evident faptul că atât resursele, cât şi tehnologia actuală, nu pot face faţă poluării şi degradării mediului în condiţiile creşterii permanente a standardelor de viaţă ale populaţiei lumii.
Deşi gravitatea efectelor ecologice din ultimele secole a variat, deficitul de resurse naturale a restricţionat activitatea economică. Înainte de revoluţia industrială, din cauza lipsei tehnologiei şi a limitării pădurii, lipsa de combustibil era accentuată; această lipsa este încă severă în economiile moderne, un exemplu perfect sunt rezervele de petrol din ce în ce mai reduse.
Legătura dintre creşterea economică şi deficitul de resurse naturale a fost analizată de către diferiţi economişti, începând cu Adam Smith şi până la teoriile de creştere endogenă. Atunci când este studiată creşterea economică, este firesc să se studieze, de asemenea, şi elementele care constrâng creşterea. Aceste elemente sunt factori de producţie disponibili în cantităţi limitate şi neregenerabile. Economiştii au descoperit de timpuriu, că cel mai important factor ce afectează creşterea economică este limitarea naturii, prin deficitul de resurse naturale (limite naturale de creştere)[1].
Creşterea populaţiei şi a nevoilor acestora se confruntă tot mai des cu problema terminării resurselor. După cum susţin economişti ecologişti, conceptualizarea de creştere de lungă durată şi a modelelor de dezvoltare viitoare necesită o investigaţie completă a acestor probleme. Teoriile de creştere economică trebuie să ia în considerare faptul că resursele sunt limitate cantitativ dar şi faptul că sunt indispensabile oricărui sistem de producţie.
Totuşi, teoria modernă a creşterii susţine schimbarea continuă a tehnologiei şi a stocurilor de resurse. De exemplu, resursele şi tehnologia de acum 40 de ani nu ar fi putut furniza hrana pentru populaţia actuală de 6 miliarde de oameni, cât exista în prezent. Deşi global există suficientă hrană pentru toată lumea, probleme deosebite apar când economiile primar-agricole sunt confruntate cu seceta sau cu alte dezastre naturale sau antropice. Problema reală nu este să se producă mai multă hrană în întreaga lume, ci să se asigure că există acolo unde este nevoie de ea.
O posibilă limitare a creşterii se corelează cu resursele ce pot fi înnoite. Consumul permanent în creştere al resurselor regenerabile ameninţă să distrugă ciclul natural de recuperare. Una dintre soluţiile în depăşirea problemelor actuale o reprezintă schimbarea permanentă a tehnologiei, prin susţinerea proceselor de cercetare-dezvoltare. Totuşi, aceasta este doar o soluţie care nu poate schimba total datele problemei cu care se confruntă astăzi omenirea.
O altă problemă de maximă importanţă o reprezintă reducerea, pe cât posibil, a poluarii, în condiţiile păstrării şi creşterii producţiei mondiale actuale. Dar cele peste şase miliarde de oameni care există în prezent, creează presiuni asupra sistemului de prevenire a poluării. Fumul, reziduurile chimice, emisiile de gaze prin arderea hidrocarburilor ameninţă să suprasolicite procesele regenerative ale mediului natural[2].
Populaţia în creştere, precum şi consumul pe locuitor în creştere, supun presiunii ecosistemele naturale ale planetei, în special prin multiple forme de poluare. Ca urmare a secării marilor fluvii, presiunea asupra pânzelor de apa freatice este tot mai mare, ceea ce duce la scăderea cotelor apelor continentale. Efectul economic va fi vizibil pe măsură ce producţia de cereale din marile zone agricole se va reduce, în paralel cu restrângerea resurselor de apa.
[1] http://www.druid.dk/conferences/winter2003/Paper/DAlessandro_Drago.pdf – D’Alessandro, Simeone; Drago, Francesco – Natural limit to Economic Development
[2] http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1, Caracota, Dumitrache – op. cit., pag 4
