Contribuabilul onest şi cu spirit civic vede în impozit „un rău necesar” şi consimte la plata acestuia. Când însă impozitele depăşesc anumite limite (suportabile), iar contribuabilii resimt din plin povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal, în economie şi societate, este paralizat, conducând la inhibarea iniţiativei particulare, a motivaţiei de a munci şi economisi sau, mai grav, la adevărate revolte fiscale. Din aceste considerente, de-a lungul timpului, o preocupare majoră în cadrul politicii fiscale s-a materializat în susţinerea unor puncte de vedere privitoare la eventuale limite maxime ale ratei presiunii fiscale.
Stabilirea unor limite ale presiunii fiscale este o problemă care i-a preocupat pe specialişti încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când economiştii şi juriştii afirmau că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Cum însă datorită diversificării acţiunilor şi implicărilor statului în viaţa economică şi socială, impozitele şi cotizaţiile sociale au avut o evoluţie ascendentă, în fiecare etapă de dezvoltare, mărimea acestora era considerată ca fiind la limita maximă (aceea care, odată depăşită, ar periclita bunul mers al economiei). Unii teoreticieni s-au hazardat chiar în avansarea unor valori considerate ca praguri maxime, dar fără a fi pe deplin fundamentate.
În anul 1947, economistul englez A. Pigou afirma că presiunea fiscală optimă este cea căreia îi corespunde egalitatea dintre utilitatea socială a cheltuielii publice marginale şi inutilitatea socială a prelevării fiscale marginale.
Stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este aproape imposibil de realizat, deoarece acest indicator diferă în funcţie de perioadă, ţară, context economic, politic şi social.
Creşterea presiunii fiscale din ultimele două secole are la bază extinderea rolului economic şi social al statului. De asemenea, având în vedere că prelevările obligatorii sunt sursa de acoperire a cheltuielilor publice, impozitele şi presiunea fiscală înregistrează, în consecinţă, aceeaşi tendinţă de creştere pe care o manifestă cu pregnanţă cheltuielile publice.
Autorităţile publice percep impozite, deoarece guvernele au nevoie de resurse. Totodată, acestea trebuie să fie foarte precaute în încercarea lor de a maximiza veniturile fiscale, pentru ca situaţia să nu ia altă turnură, întorcându-se împotriva propriilor interese. În acest sens, problema care se pune este: Cât de mult pot creşte impozitele (la un moment dat), astfel încât acest lucru să nu se reflecte într-o diminuare a încasărilor fiscale pentru guvern?
În opinia economiştilor liberali, o presiune fiscală prea accentuată descurajează contribuabilii (persoane fizice şi juridice) să investească, să economisească, să producă şi să muncească. Arthur Laffer, un reprezentant de seamă al aşa-numitei „politici de ofertă”, transpune grafic (Curba Laffer) o idee exprimată şi de predecesori ai săi, şi anume, faptul că rate ale fiscalităţii prea ridicate distrug baza asupra căreia sunt aşezate impozitele.
Curba Laffer este un grafic ce înfăţişează relaţia dintre rata prelevărilor obligatorii şi veniturile totale încasate prin impozite de către stat. Laffer estimează că există un prag al ratei maxime a presiunii fiscale, dincolo de care orice creştere a acesteia generează o diminuare a randamentului fiscal. Această valoare corespunde volumului maxim al veniturilor fiscale (punctului de maxim al curbei).
Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare, dacă rata fiscalităţii ar atinge valoarea de 100% (în acest caz-limită, orice activitate impozabilă ar dispărea). Aceasta se explică prin faptul că prelevările obligatorii prea dure distrug baza impozabilă.
În afara nivelului maxim al încasărilor (M) corespunzător ratei R2, se poate remarca faptul că aceeaşi sumă a prelevărilor obligatorii (N şi NT) poate fi obţinută prin aplicarea a două valori ale ratei fiscalităţii: R1 şi R3.
Curba Laffer se divide în două părţi, delimitate de punctul M: partea stângă este cea admisibilă (sau normală), în care încă mai sunt rezerve de creştere a prelevărilor obligatorii, prin mărirea ratei presiunii fiscale, şi partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, în care orice suplimentare a presiunii fiscale este în măsură să ducă la diminuarea veniturilor autorităţilor publice.
Curba Laffer rămâne o reprezentare pur teoretică, deoarece nu permite identificarea cu exactitate a valorii lui M, dincolo de care presiunea fiscală devine excesivă.
La aceeaşi valoare a presiunii fiscale, ţări cu niveluri de dezvoltare economică şi socială diferită se pot plasa de o parte sau de alta a mărimii M.
Chiar dacă teoreticienii au încercat adesea să stabilească unele niveluri maxime, practica, mai devreme sau mai târziu, le-a depăşit de fiecare dată. Plafonul fiscal este flotant, pentru că presiunea fiscală este mai mult o percepţie care diferă în funcţie de circumstanţe economice, politice şi psihologice. Ca urmare, se poate vorbi despre următoarele limite ale presiunii fiscale:
- limite de ordin psihologic şi politic – sunt impuse de reacţiile contribuabililor, care pot opune o rezistenţă puternică faţă de creşterea impozitelor, atunci când acestea tind să devină excesive. Formele de rezistenţă sunt diverse: evaziunea şi frauda fiscală, reducerea activităţii productive, mergând chiar până la mişcările de protest şi revolte sociale;
- limite de natură economică – se referă la faptul că prelevările obligatorii prea apăsătoare pot avea ca efect frânarea înclinaţiei spre muncă, economisire şi investire şi deci slăbirea spiritului întreprinzător.
Presiunea fiscală trebuie privită şi sub alt aspect: de compensare a poverii fiscale cu avantajele pe care contribuabilii le au prin intermediul cheltuielilor publice finanţate prin impozite.
