Doctrina keynesistă s-a răspândit cu iuţeală, a căpătat numeroşi adepţi în rândul teoreticienilor şi oamenilor practicii economice, a fost socotită o mare cucerire şi s-a menţinut la loc de frunte până în anii ’70, când împotriva ei s-a declanşat o adevărată contrarevoluţie. Adepţii ai neoclasicismului, mai ales sub forma neoliberală şi monetaristă, nu s-au oprit la contestarea valorii ştiinţifice, ci au dus critica mai departe prezentând-o ca o creaţie mistificatoare, înşelătoare.
Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să fie prezentat de promotorii contrarevoluţiei ca un leac care vindecă boala dar ăl poate nimici pe bolnav. Accentul mare pus la sprijinirea cererii ca o condiţie a funcţionării mecanismului economic, a fost transformat de adversarii neoclasici, în plină ascensiune, în cap de acuzare pentru incitarea inflaţiei cu două cifre, devenită pericol principal pentru mersul societăţii.
O restudiere a teoriei keynesiene în noile condiţii, ale îngrădiriipieţei şi ale incitării inflaţiei, l-a condus pe A.Leijonhuvfud la aprecierea acesteia ca pe „un caz particular al teoriei echilibrului neoclasic. La un nivel foarte abstract, scria el, (dispare) distincţia fundamentală între echilibrul general (neoclasic) şi modelele keynesiene se sprijină pe fantoma variabilelor cantitative în ajustările între ofertă şi cerere” 11). În aceeaşi perioadă R.W.Clower consideră modelul keynesian “ca un caz particular al dezechilibrului general”12).
Lui Keynes i se răspunde cu acelaşi procedeu prin care el a căutat să diminueze importanţa clasicismului şi neoclasicismului, considerându-le drept teorii ale unor cazuri şi situaţii speciale.
Susţinătorii lui Keynes contraatacă contrarevoluţia motivând că doctrina maestrului a fost, cu timpul deformată de ingerinţe neoclasice, care i-au deturnat sensul, făcând-o ineficientă şi chiar contraeficientă13).
Universitarii de la Harvard au sărbătorit în septembrie 1986, 350 de ani de la înfiinţarea acesteia. Simpozionul organizat de economişti a avut ca temă Economia politică keynesiană şi Harvardul. S-a remarcat că dacă în 1950 se putea vorbi de o “ilustră absenţă a keynesismului la Harvard”, în mai puţin de un deceniu s-a format aici o importantă şcoală cu concursul unor profesori de frunte ca A.Hansen (supranumit şi Keynesul american), S.Harris (autorul lucrării “Revoluţia keynesiană”), R.Musgrave, L.Metzler, E.Domar, J.Tobin, H.Wallich, R.Bichop, S.Alexander etc. Şcoala de la Harvard, cum va aprecia P.A.Samuelson “a fost cea căreia i-a revenit meritul de a fi făcut din maroceconomie (iniţiată de Keynes) o ştiinţă în plină dezvoltare”14). Dar, cum viaţa economică nu stă pe loc, fiecare generaţie trebuie să-şi redefinească conceptele.
Profesorul M.Feldstein, produs la Harvardului în curs de “keynesificare” la sfârşitul deceniului cinci şi începutul celui de-al şaselea, a parcurs ascensiunea şi decăderea keynesismului, cu spirit şi discernământ critic el aprecia, la simpozionul din 1986, că perioada anilor ’60 a fost cea mai favorabilă keynesismului, dar tot ea i-a pregătit şi decăderea. Doctrina lui era construită pe piesa de bază a insuficienţei cererii solvabile, a cărei impulsionare îngrădea posibilităţile de sporire a ofertei. De aceea, prin politicile economice keynesiste nu se putea împinge economia înainte “cum nu poţi împinge o sfoară”, dar poţi să tragi de ea (depinde ce?) cu efort şi oboseală.
Aplicarea remediilor keynesiste în SUA în perioada administraţiei Kennedy – Johnson a condus la reducerea şomajului cu preţul incitării inflaţiei. Autorul consideră că efectele respective derivă din “viziunea incorectă a keynesismului asupra şomajului şi teama nejustificată de acumulări. Pentru a reduce şomajul, keynesisştii au recomandat sporirea cererii prin intermediul creşterii cheltuielilor guvernamentale. Din păcate, opinia keynesistă că şomajul este determinat de lipsa de cerere, a condus către o politică, care a suprastimulat cererea şi a incitat inflaţia la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ‘70”15).
O asemenea constatare a impulsionat reacţiile negative faţă de keynesism şi a deschis calea reafirmării neoclasicismului, de economişti de prestigiu ca Hayek, J.Rueff, M.Friedman, de o seamă de “noi economişti”. Prin “Supply Side Economics” (Teoria economiei susţinătoare a ofertei) s-a cerut, şi motivat teoretic, de plasarea accentului spre stimularea ofertei prin susţinerea iniţiativei private, retragerea statului din economie şi revigorarea instrumentelor pieţei.
Cel mai înşelător aspect al doctrinei keynesiste, după opinia unuia dintre foştii ei susţinători, este lipsa de consideraţie pentru acumularea de capital, accentul pe efectul şi câştigul imediat, fără a ţine seama de ce se va întâmpla într- un orizont de timp mai larg. În acest sens Keynes a căutat să dea prestigiu “intelectual ideii după care o ţară se poate dezvolta mai mult dacă economiseşte mai puţin”. Funcţia progresistă a acumulării la el se transformă într-un neajuns al economiei izvorât dintr-un “viciu” al oamenilor, cel al economisirii. Economişti ai ţărilor subdezvoltate, din acest motiv major, au devenit circumspecţi faţă de keynesism, l-au ocolit”16). Ţările lor aveau şi au nevoie de importante acumulări, ca o condiţie indispensabilă a impulsionării creşterii economice.
Dacă se acumulează puţin, e drept, nu sporesc considerabil capacităţile de producţie şi odată cu ele, “pericolul” supraaglomerării pieţelor cu mărfuri, servicii, capitaluri care ar putea accentua decalajul între ofertă şi cerere în viitor este mic. Aceasta-i o latură a problemei. Cealaltă este legată de sporirea comenzilor pentru bunuri investiţionale, crearea de locuri de muncă suplimentare, sporirea venitului naţional, din care să se poată alimenta bugetul cu venituri mai substanţiale, ca suport şi pentru cheltuieli sociale sporite. Altfel, generaţiilor viitoare nu le lăsăm o ţară bogată, în plus grevată de mari datorii, rezultate din împrumuturi şi deficitare bugetare solicitate de sprijinirea cererii cu orice chip.
Argumentul keynesist că noi, ca naţiune, ne plătim datoria nouă înşine s-a dovedit fals. “Din cauza deficitelor bugetare din trecut, susţine M.Geldstein, acum avem un stoc mai mic de capital, o productivitate a muncii mai mică şi venituri reale mai mici. Noi şi copiii noştri vom plăti adevăratele costuri ale deficitelor din trecut. Doar plata dobânzii la datoria naţională reprezintă acum 40% din toate impozitele asupra veniturilor personale. Fără această datorie moştenită, impozitele ar fi cu 40% mai mici azi şi stimulentele pentru compensarea taxelor ar fi mult mai eficace”. Aplicarea keynesismului a lăsat guvernelor greaua moştenire a inflaţiei, deficitelor bugetare şi datoriei publice care afectează orice politică de redresare şi avânt. Mai mult, ele au stimulat crearea unui aparat greoi, supradiemnsionat şi costisitor, structuri rigide impuse de guverne, considerate de G.Shultz ca fiind principalele obstacole ale creşterii economice.
Trecutul keynesist, apreciat prin prisma rezultatelor politicilor economice şi privind spre viitor, a dat naştere la consideraţii de genul celor care urmează: “Atâta timp cât vor fi noi probleme de rezolvat în funcţionarea viitoare a economiei, cred, scria Feldstein, că funcţionarea economiei de piaţă la nivelul discutat (macroeconomic n.n.) este destul de bine înţeles de economiştii de profesie. Vechile adevăruri după care creşterea economică depinde de acumularea de capital, de calitatea şi eforturile forţei de muncă, de întreprinzători şi de tehnologii au fost înţelese de marii economişti ai secolului al XlX-lea. Viitorul economiei şi al ştiinţei economice ne apare mai luminos întrucât economiştii profesionişti revin la aceste adevăruri”. O societate de consum raţional sporit trebuie să fie mai întâi o societate de acumulare şi producţie ca să poată oferi cele necesare cererii pentru consum neproductiv şi productiv.
Sunt şi economişti care învinuiesc keynesismul de complicitate cu comunismul şi socialismul fiindcă susţine unele măsuri cu caracter social, manifestă grijă pentru ocuparea forţei de muncă, îngrădeşte iniţiativa privată ş.a. În vara anului 1962 – cum relatează Benjamin M.Friedman în comunicarea de la Simpozionul mai sus menţionat din 1986 – a apărut o carte intitulată: “Keynes at Harvard. A Veritas Foundation Staff Study”. Destinaţia ei era “educarea funcţionarilor, lucrătorilor, studenţilor şi absolvenţilor colegiilor şi universităţilor americane, cu privire la comunism, la conspiraţia internaţională a socialismului şi la metodele acestuia de infiltrare în SUA”. “Legătura” între keynesismul originar şi socialism constă în teama lui Keynes că dacă guvernele economiilor de piaţă nu vor manifesta interes şi iniţiativă pentru remedierea neajunsurilor acestora, mersul înspre “socialismul de stat” va fi iminent.
Din rezumarea de către B.M.Friedman a ideilor-forţă ale keynesismului de la Harvard din anii ‘60-’70 nu rezultă nici o “încurcătură” comunistă sau socialistă a acestuia. În schimb rezultă că, la Harvard şi în alte universităţi, profesorii s-au detaşat de keynesism şi s-au orientat spre studiul problemelor practice majore ca cele ale inflaţiei, ale formării capitalului în contextul asigurării echilibrului. În a doua jumătate a anilor ’80 “economiştii au mutat accentul pe formele evidente ale mişcărilor care au loc în economie”17), iar apropierea de formele noi de manifestare ale vieţii economice n-au rămas fără roade.
Şi totuşi keynesismul, cum se exprima un exeget în toiul polemicilor, “are ceva important în el”. Tocmai de aceea el nu poate să dispară fără urme, inclusiv pozitive, de pe scena preocupărilor ştiinţifice. Împingerea lui pe plan secundar se datorează, în parte, cuprinderii parţiale a marilor procese şi tendinţe din economiile lumii contemporane, unor erori teoretice şi politicilor economice care au vizat atenuarea formelor de manifestare ale instabilităţii fără a viza cauzele profunde ale ei.
Eforturile mişcării de elaborare a unei doctrine postkeynesiste urmăresc reabilitarea a ceea ce a fost şi este valoros în keynesism şi care îi pot face pe economişti mai pricepuţi. Căci studierea Teoriei generale, cum menţiona J.Schumpeter, nu te face neapărat keynesist, dar “ea face din noi economişti mai buni. Ca şi în cazul lui Marx, este posibil să-l admiri pe Keynes, cu toate că viziunea sa socială este greşită şi că fiecare din propoziţiunile sale este înşelătoare. Oricare va fi destinul doctrinei, memoria omului va continua să trăiască: ea va supravieţui în acelaşi timp keynesismului şi reacţiei pe care el a provocat-o18). Cele spuse de Schumpeter în anii ’40 sunt duse mai departe de economiştii angajaţi în constituirea unei doctrine postkeynesiste, de respiraţie mai largă, şi care susţin că unele realizări importante ale maestrului au şanse de supravieţuire.
Principala contribuţie a lui Keynes – de unii admisă iar de alţii pusă la îndoială şi chiar contestată – este sintetizată în “revoluţia macroeconomică” menită să dea o nouă orientare înţelegerii economiei şi sprijinirii mersului ei de către ştiinţă. În anii ’50, de glorie a keynesismului, se publică o lucrare despre revoluţia keynesiană19) care a declanşat controverse pe tema existenţei sau nu a unei asemenea revoluţii. Şi astăzi se mai dispută tema respectivă, iar aprecierile nu sunt lipsite de legături cu poziţiile, crezurile şi aspiraţiile curentelor de gândire economică din care autorii fac parte. Marxiştii, cum remarcă economistul canadian, Roger Dehem, apreciază keynesismul ca pe un sistem teoretic “care a permis capitalismului să-şi prelungească existenţa precară”20). Cei care i-au acordat încredere şi s-au inspirat din el recunosc revoluţia keynesiană întrucât a “arătat cum să fie gestionat capitalismul în avantajul tuturor” (şi astfel) “a jucat un rol binefăcător pentru omenire”. Din contră, în ochii celor care n-au pierdut încrederea în virtuţile economiei liberale, adică a neoclasicilor, keynesismul ar fi o înşelătorie, şi nicidecum o revoluţie în ştiinţă, un fenomen regretabil, făcut vinovat de accentuarea stărilor negative din economiile de piaţă dirijate. După ei “inflaţia preţurilor, creşterea datoriei publice, atitudinea speculativă a agenţilor economici deveniţi suspicioşi faţă de comportamentul statului, au făcut ca principiile altădată salutare în contextul keynesian, să fie astăzi periculoase. În loc să grăbească revenirea la echilibru, ele riscă să provoace o accentuare a dereglărilor”. Keynesismul însuşi – prin concepţie, metodă şi funcţii – oferă numeroase ocazii de critică. Dar aceasta nu justifică tendinţa unora de a-l “arunca la lada cu vechituri”.
În favoarea existenţei unei revoluţii keynesiene se pronunţă şi Marc Blaug, unul dintre specialiştii importanţi în istoria gândirii economice. După el “a existat realmente o revoluţie keynesiană” a cărei contribuţie principală la cunoaşterea economiei moderne “nu se limitează la înlocuirea preocupărilor tradiţionale cu privire la firme şi la menajuri cu cele referitoare la mărimi agregate (macroeconomice n.n.). Ea aduce o formulare a teoriei în termeni de model ale cărui variabile şi relaţii-cheie sunt explicitate într-un asemenea mod, încât ele pot să facă obiectul verificărilor şi măsurărilor cantitative”21). Iar cu aceasta s-au oferit fundamente teoretice econometriei, empirică la începuturile ei.
La finele celui de-al doilea război mondial, măsurarea dimensiunilor şi intensităţii fenomenelor şi proceselor economice devenise principalul domeniu în ascensiune al ştiinţei economice, iar modelele macroeconomice keynesiste şi neokeynesiste figurau, cu deplin drept, în lucrările econometricienilor care, de altfel, au şi luat cele mai multe din premiile Nobel pentru economie. „Cel mai mare omagiu care poate fi adus unui economist, după Blaug, este de a recunoşte că ştiinţa economică este de neimaginat fără el. Nu este oare evident că un astfel de caz este al lui Keynes?” Există, în apreciere, un sâmbure de adevăr. În ce mă priveşte, socotesc că Keynes a schimbat o paradigmă de gradul doi a ştiinţei economice şi de aceea a afectuat o revoluţie parţială în domeniul dat. Noua mare paradigmă, de gradul întâi, a ştiinţei economice se aşteaptă a fi descoperită iar marea revoluţie în ştiinţa economică se cere a fi înfăptuită.
