Sectoarele economiei
Pentru caracterizarea şi înţelegerea fenomenelor economice tot mai complexe care alcătuiesc economia unei ţări, se impune o delimitare a activităţilor economice.
Preocupări de structurare a activităţilor economice pe sectoare se găsesc de-a lungul timpului la numeroşi economişti (Allan Fischer, Colin Clark au fost primii) care au folosit pentru studii, rezultatele unor observaţii statistice şi criterii de grupare mai mult sau mai puţin ştiinţifice.
Astfel, pe la mijlocul sec XX tabloul economiei naţionale în viziunea lui Allan Fischer, cuprindea:
- sectorul primar care grupează toate muncile agricole şi miniere;
- sectorul secundar – industriile de transformare şi prelucrare a bunurilor şi materiilor prime;
- sectorul terţiar – activităţile de obţinere a producţiei nemateriale.
O structurare a economiei asemănătoare dar cu o delimitare a activităţilor omeneşti după productivitate, propusă de economistul Collin Clark, este următoarea:
- activităţi primare în care se cuprind activităţi în care resursele naturale se folosesc în mod direct şi imediat iar randamentele sunt descrescânde – agricultura, exploatări forestiere, vânătoarea, pescuitul;
- activităţi industriale (activităţi secundare) ce cuprind activităţi de transformare continuă şi pe scară mare a materiilor prime în produse transportabile şi care au productivitate ridicată (nu se includ construcţiile care nu creează produse transportabile dar sunt incluse transporturile şi serviciile de apă-gaz-electricitate;
- activităţi terţiare (servicii) caracterizate ca având o productivitate mai redusă. Aici sunt cuprinse activităţi meşteşugăreşti, croitorie, construcţii, activitatea băncilor, asigurări, comerţ, servicii personale etc.
Folosind pentru gruparea activităţilor economice criterii ştiinţifice, şi anume obiectul activităţii şi ratele de creştere a productivităţii muncii datorate progresului tehnic, Jean Fourastié a identificat:
- sectorul primar al economiei în care se cuprind activităţi cu un progres mediu;
- sectorul secundar – activităţi cu progres tehnic mai încet;
- sectorul terţiar – activităţi cu progres tehnic scăzut sau nul.
Avantajul prezentat de această grupare pe sectoare este flexibilitatea şi valabilitatea în timp, o activitate economică putând fi încadrată în alt sector în funcţie de reacţia la progresul tehnic.
Referitor la productivitatea foarte redusă a sectorului terţiar se impune o reconsiderare a acestui punct de vedere. Deoarece în sectorul serviciilor sunt incluse, după cum se observă activităţi foarte variate (aproape tot ce nu este agricultură, minerit sau industrie), se consideră că serviciile care au o productivitate greu de crescut (servicii hoteliere, frizerie, coafură pot fi compensate cu servicii care pot fi tehnologizate, organizate sau modernizate, crescând astfel productivitatea pe ansamblu terţiarului.
O altă cauză a considerării sectorului terţiar ca având productivitate scăzută se datorează limitelor clasificării sectoriale şi există uneori legături foarte strânse între activităţile din cadrul economiei. Astfel, în întreprinderile creatoare de bunuri se desfăşoară şi activităţi care au rolul de a facilita buna funcţionare a activităţilor de bază, ca activităţi de reparaţii şi întreţinere, mecanizare, automatizare, organizare, transport proiectare, inventică, informatică etc., numite servicii de producţie.
Acestea contribuie însă la creşterea puternică a productivităţii în alte sectoare decât terţiarul – în sectorul primar sau secundar, pentru că ele se execută în chiar interiorul întreprinderii şi nu se disociază de activităţile de producţie propriu-zise.
Din acest motiv se poate aprecia că sfera sectorului terţiar se întrepătrunde cu celelalte sectoare, existând importante activităţi nemateriale (servicii de producţie) evidenţiate şi desfăşurate în sectorul primar şi cel secundar.
În ultimele decenii, în ţările puternic industrializate a crescut foarte mult dimensiunea sectorului serviciilor, acestea reprezentând peste 60% din PIB şi din ocuparea forţei de muncă ceea ce indică amploarea fără precedent pe care o au în prezent serviciile în cadrul economiilor, ce devin astfel economii de servicii.
Datele statistice evidenţiază chiar o strânsă legătură între gradul de dezvoltare economică al unor ţări şi creşterea ponderii sectorului terţiar (terţiarizarea economiei). Astfel, ţări în care în sectorul serviciilor se află peste 70% din populaţia ocupată, au un PNB/loc. foarte ridicat, între 19000-28000$/loc. (Suedia, S.U.A., Marea Britanie, Olanda, Canada, Norvegia, Australia) – iar pe măsură ce ponderea populaţiei ocupate în sectorul terţiar scade la 65-70%, se micşoraeză şi PNB/loc. – cca 23000$/loc. pentru ţările dezvoltate ca Japonia, Elveţia, Austria, Germania, Franţa, Danemarca, Italia.
Cu o pondere de numai 30% a populaţiei ocupate în servicii, România are un PNB/loc. de cca., 4600$/loc. Ceea ce reflectă un nivel scăzut de dezvoltare. în aceeaşi clasă se mai află Bulgaria, Turcia, Ungaria, Portugalia etc.
Corelaţiile amintite sugerează că în vederea micşorării decalajelor economice, ţările slab dezvoltate alături de alte măsuri ce se impun, ar trebui să accelereze ritmul expansiunii în servicii.
Pornind de la marea diversitate a serviciilor s-au făcut încercări de delimitare din cadrul sectorului serviciilor a unor activităţi care se referă la petrecerea timpului liber ca: spectacole, turism, servicii personale, loisir şi gruparea lor într-un al patrulea sector economic – sectorul quaternar.
Alţi economişti includ în sectorul quaternar, componenta informatică a serviciilor: producţia de maşini de calcul, producţia de soft, cercetare, tehnici moderne de interconecare, telecomunicaţii şi acţiune la distanţă etc.
Funcţiile serviciilor
Pornind de la importanţa, rolul şi locul pe care serviciile le ocupă în prezent în cadrul economiei, se pot identifica mai multe funcţii îndeplinite de servicii.
- Serviciile influenţează direct producţia de bunuri.
Terţiarul cuprinde servicii pentru producători ce au rolul de a facilita desfăşurarea normală a fabricării bunurilor şi serviciilor care contribuie la perfecţionarea producţiei şi îmbunătăţirea performanţelor economice ale firmelor.
În această categorie se includ activităţile de cercetare, reparaţii, mecanizare, proiectare, invenţii, inovaţii, perfecţionarea tehnologiilor şi a calităţii, marketingul şi managemetul, servicii de asigurări, servicii bancare, transport, telecomunicaţii, informatica, perfecţionare a forţei de muncă. În funcţie de diverşi factori, printre care nivelul de dezvoltare a economiei , serviciile pentru industrie sau producţie, în general pot fi organizate: în interiorul întreprinderilor producătoare (avantaje ca: operativitate, cunoaşterea mai bună a domeniului, cost redus, iar ca dezavantaje – uneori calitatea mai scăzută, fundamentarea teoretică mai scăzută), sau în afara întreprinderilor în instituţii specializate, caz în care principalul avantaj ar fi înaltul nivel ştiinţific şi calitativ al prestaţiilor iar dezavantaj – costul mai ridicat.
Cum în final, efectele serviciilor pentru producţie determină dezvoltarea industriei, se poate deduce că ele constituie o premisă a industrializării şi factorul declanşator pentru accelerarea creşterii economice.
- Serviciile asigură satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei.
În sfera serviciilor pentru consum se cuprind activităţi care contribuie la satisfacerea unor nevoi materiale ale populaţiei (comerţ, reparaţii, transport, aprovizionare etc.) şi activităţi pentru îndeplinirea unor nevoi spirituale şi sociale – comunicare, educaţie, securitate, juridice, turism, sănătate etc.
În statele dezvoltatre, consumul final de servicii depăşeşte valoric consumul de bunuri materiale. O explicaţie posibilă ar fi valabilitatea legii lui Engel, adică dezvoltarea economică a statelor, determină creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi deplasarea interesului acesteia de la nevoi de bunuri de primă necesitate şi bunuri de necesitate medie, deja satisfăcute, către satisfacerea nevoilor spirituale, între care educaţia şi petrecerea timpului liber ocupă un loc important.
Este de subliniat, cererea tot mai însemnată a populaţiei, manifestată în statele dezvoltate, pentru servicii de învăţământ de calitate superioară ştiindu-se că deţinătorul unei calificări în domeniile de înaltă tehnicitate sau în informatică devine o resursă umană cu potenţial unanim de valorificare pe piaţă concurenţială a muncii.
- Serviciile asigură buna utilizare a produselor
Pe toată durata existenţei lor prin contribuţia pe care o au în: pregătirea producţiei – proiectare, programarea fabricaţiei, urmărirea realizării la standarde de calitate; menţinerea caracteristicilor iniţiale prin activităţi de întreţinere şi reparaţii în cazul mijloacelor de producţie din întreprinderi sau prin activităţi de garanţie şi service în cazul produselor din consumul final; distribuţia producţiei vizează distribuţia fizică a produselor în diverse puncte geografice, (transport intern şi internaţional, asigurări de risc etc.) dar şi distribuţia economică, adică efectuarea de studii de marketing pentru precizarea filierei de comercializare a produselor, a numărului de verigi de comercializare, a lungimii canalelor de distribuţie, a segmentului de piaţă căruia i se adresează producţia şi desigur se vor stabili tehnicile de comercializare, modul de promovare a produselor sau modalităţile de decontare.
- Serviciile au o funcţie ecologică prin activităţile de gestionare şi reciclare a deşeurilor.
Evoluţia omenirii către stadiul industrial a fost însoţită de acumularea de reziduuri industriale unele cu grad mare de toxicitate pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea oamenilor. Rezolvarea problemelor legate de concetrarea deşeurilor industriale ca de altfel şi a celor rezultate din consumul populaţiei, a impus o abordare economică dar şi ecologică a situaţiei şi dezvoltarea unor tehnologii de tratare, reciclare sau distrugere a produselor reziduale.
În prezent, legislaţia impune ca activitatea de tratare şi reciclare a deşeurilor să fie integrată producţiei şi întreprinzătorii să îşi asume responsabilitatea protejării mediului făcând investiţiile necesare în serviciile de protecţie ecologică.
- Serviciile asigură informatizarea societăţii.
Unii economişti (John Naisbitt, Peter Drucker) consideră informaţia ca o resursă de bază a societăţii care transformându-se în esenţa tuturor necesităţilor economice, sociale sau politice, a determinat pentru unele ţări trecerea de la societatea industrială la societatea informaţională.
Aceasta poate fi definită ca un nou tip de societate umană care se dezvoltă pe baza producţiei valorilor informaţionale, spre deosebire de societăţile anterioare bazate pe producţia valorilor materiale.
Informaţia, cu trăsăturile sale definitorii – este inepuizabilă şi autoregenerabilă devine resursă economică şi produs economic, adică scop al activităţilor economice îndreptate în special către crearea, producerea şi distribuirea informaţiei.
Studiile efectuate asupra economiei americane a anilor 1970-1980 (Marc Porat) au reliefat că economia bazată pe informaţie este deja o realitate, deoarece s-a produs o adevărată explozie tehnologică în domeniul informaticii ceea ce a condus la o accelerare fără precedent a restructurării activităţilor industriale şi a profesiilor necesare, accentul deplasându-se spre profesiile axate pe informaţie.
Conform studiului lui Porat, încă înainte de 1970 se considera că economia americană era alcătuită din sectorul de informaţie primar ce cuprindea acea parte a economiei care producea, prelucra şi distribuia valori şi servicii informaţionale (25% din PNB) şi un sector de informaţie secundar în care se produc bunuri şi servicii informaţionale pentru consumul intern al companiilor producătoare de bunuri.
- Serviciile au rolul de schimbare a oamenilor, adică îndeplinesc o funcţie educaţională.
În sectorul terţiar sunt incluse “agenţiile de schimbare a oamenilor” – instituţii cu un rol important în formarea şi dezvoltarea nivelului de pregătire morală, culturală, estetică, civică, religioasă ca şi pentru păstrarea sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor. Printre acestea amintim: spitalele, şcoli, universităţi, organizaţii filantropice şi de întrajutorare, cămine de orfani, azile, biserici, muzee, instituţii culturale, de afecţiuni psihice, penitenciare etc.
Efectele activităţii acestor instituţii se regăsesc în special în formarea profesională a oamenilor, în cunoştinţele lor de înaltă specialitate adaptate la înaltul nivel de tehnicitate şi informatizare al societăţii post-industriale; ei alcătuiesc o elită de profesionişti aşa-numitele “gulere albe” iar cunoştinţele lor formează resursele economice de bază ale societăţii încât se poate afirma că se înregistrează o schimbare chiar a sistemelor valorice economice adică trecerea de la teoria valorii bazată pe muncă la teoria valorii bazată pe cunoştinţe.
- Serviciile promovează noul, asigură progresul tehnico-ştiinţific în societate.
Astfel, activităţile de cercetare fundamentale şi cercetare aplicativă determină evoluţia tehnicilor de producţie şi a performanţelor economice ale întreprinderilor, dar ele produc şi o adevărată invazie tehnologică, adică o pătrundere a înaltelor tehnologii în viaţa curentă – transport, sisteme de comunicare, îngrijirea sănătăţii, petrecerea timpului liber, informare, prepararea hranei etc.
Lumea supertehnologizată se pare că asigură o serie de facilităţi şi efecte benefice pentru oameni, percepute în general ca progrese sociale – comunicare mai bună, viteză ridicată de deplasare, transfer electronic de fonduri, informare TV, calculatoare, lectură electronică etc. – dar ea produce şi efecte secundare puternice – neadaptare, nesiguranţă, înstrăinare de ceilalţi, dezumanizare – producând înalte reacţii din partea societăţii civile şi o preocupare pentru remedierea aspectelor negative ce însoţesc progresul.
