Marfurile electronice

Mărfurile electronice sunt considerate drept produse de vârf ale ştiinţei şi tehnicii, ce cunosc cel mai rapid ritm de dezvoltare pe plan mondial în ultima perioadă. Industria electronică reprezintă un sector economic complex, cu implicaţii directe în diferite domenii de activitate cum ar fi automatizările, maşinile de calcul, cibernetica, transporturile şi telecomunicaţiile. Dezoltarea fără precedent a sectorului produselor electronic este datorată unor factori tehnologici, economici, demografici:

• progresele ştiinţifice din domeniul matematicii şi informaticii, la cel mai înalt nivel, cu aplicaţii tehnologice directe;
• diversificarea sortimentală şi miniaturizarea componentelor electronice, legate de apariţia circuitelor integrate;
• existenţa unor produse noi, cu performanţe superioare şi ciclu de viaţă scurt;
• scăderea permanentă a preţurilor comparativ cu creşterea nivelulului de calitate al produselor oferite pe piaţă, influenţată şi de creşterea concurenţei ;
• unificarea sistemelor de telecomunicaţii, dezvoltarea internetului şi trecerea de la transmisii analogice la numerice;
• accentuarea preocupărilor din partea producătorilor, legate de aspecte estetice, ergonomice, ecologice, etc. (sursa Redeş şi colaboratorii, 1999)

 

 Principiul comun de funcţionare al produselor din această categorie îl constituie utilizarea unor fenomene legate de emiterea, mişcarea şi interacţiunea particulelor încărcate electric.

Din punct de vedere constructiv, aparatele electronice sunt alcătuite dintr-un număr mare de elemente funcţionale (componente sau piese electronice), interconectate şi grupate în blocuri funcţionale, module (plăci sau cartele funcţionale) sau subansamble cu funcţii distincte.

       Clasificarea mărfurilor electronice se poate realiza după mai multe criterii: destinaţie, mod de alimentare cu energie electrică, funcţii realizate, manevrabilitate (Vasile, 2002):

• după destinaţie:
• aparate de uz general (destinate consumului obişnuit, performanţe medii);
• aparate semiprofesionale (destinate unui anumit segment de piaţă, performanţe bune);
• aparate profesionale (destinate în special industriei, performanţe foarte bune);
• după modul de alimentare cu energie electrică: aparate alimentate de la reţea, aparate alimentate de la surse electrochimice, aparate cu alimentare mixtă;
• după manevrabilitate: aparate staţionare, aparate portabile, aparate destinate autovehiculelor;
• după funcţia îndeplinită:
• piese şi componente electronice, active sau pasive (rezistoare, condensatoare, bobine, transformatoare, relee, tuburi electronice, dispozitive semiconductoare, etc.);
• subansambluri electronice (module de schimb pentru radioreceptoare, televizoare, casetofoane, etc.);
• accesorii pentru aparatele electronice (microfoane, difuzoare, căşti, discuri, compact discuri, casete audio-video, antene, etc.);
• aparate audiofonice (amplificatoare de audiofrecvenţă, casetofoane, magnetofoane, cititoare de CD, instrumente muzicale electronice, etc.);
• aparate radiofonice (radioreceptoare, radiocasetofone, combine radiofonice, etc.);
• aparate videofonice (televizoare, monitoare, cititoare de CD video, camere video, aparate fotografice electronice, etc.);
• aparate birotice şi de telecomunicaţii (maşini electronice de scris, copiatoare, agende electronice, telefoane electronice, telefoane celulare, radiotelefoane, faxuri, etc.);
• aparate informatice (imprimante, scanere, laptopuri, sisteme multimedia, etc.);
• aparate de uz medical;
• aparate de măsură şi control;
• aparate de uz comercial (cântare şi case electronice de marcat).

Consumatorul obişnuit utilizează uzual în domeniul casnic o serie de aparate electronice din categoria produselor audiofonice, radiofonice, videofonice, sistemelor de telecomunicaţii şi accesoriile acestora.

       Aparatele audiofonice sunt produse ce permit obţinerea, înregistrarea şi reproducerea sunetelor pe cale electronică. În această grupă sunt incluse amplificatoare de audiofrecvenţă, discofoane, magnetofoane, casetofoane, istrumente muzicale electronice.

       Amplificatoarele de audiofrecvenţă amplifică prin intermediul unui ansamblu electronic semnalele de audiofrecvenţă de la diferite surse (microfon, pick-up, cititor de compact disc, magnetofon, casetofon, radioreceptoare), recepţionate sub forma unor tensiuni electrice de audiofrecvenţă. În comerţ se întîlnesc o serie de produse, diferenţiate în funcţie criterii cum ar fi destinaţie (produse de uz general, semiprofesional sau profesional), modul de redare al sunetului (monofonice sau multifonice), mod de prezentare (independente, înglobate în alte aparate).

       Discofoanele reprezintă aparate folosite pentru redarea sunetului înregistrat în prealabil pe un suport sub formă de disc. Ca variante constructive pot fi întâlnite sub formă de pick-up uri sau cititoare de compact disc audio (CD), monofonice sau stereofonice, comercializate ca atare sau sub forma unor sisteme muzicale. Cititorul de CD reprezintă varianta electronică modernă a pick-up-lui ce redă sunetul înregistrat pe CD. CD –urile, accesorii cunoscute marelui public, sunt alcătuite dintr-un disc din material plastic (suport mecanic) pe care este dispus un strat de răşină ce conţine informaţia sonoră. Deasupra stratului de răşină este dispusă o folie lucioasă de aluminiu, cu rol de oglindă şi de suport a unui strat de lac protector pe care se fixează eticheta. Iniţial produse scumpe, datorită evoluţiei tehnologice au ajuns în prezent la preţuri accesibile oricărui cumpărător. Varianta cea mai raspândită în comerţ pentru CD este cea cu diametru de 12 cm şi durată totală 74 min.

       Casetofoanele sunt variante cu dimensiuni reduse, simplificate, ale magnetofoanelor ce permit înregistrarea şi redarea magnetică a semnalelor acustice înmagazinate pe un suport magnetic. Funcţiile principale ale aparatelor din această grupă sunt înregistrarea şi redarea sunetelor, ştergerea benzii, rebobinarea benzii pe ambele sensuri, amplificarea semnalelor electrice primite de la capul de citire şi transformarea acestora în semnale electrice. Aparatele conţin o parte mecanică (mecanism de antrenare al benzii, şasiul şi cutia de protecţie), un sistem magnetic şi un sistem electronic.

       Aparatele radiofonice recepţionează selectiv, prin intermediul unei antene, semnale radiofonice din domeniul 100 KHz-108 MHz, emise prin sistemul de radiocomunicaţii. Acestea sunt amplificate, decodificate (cu separea semnalului de audiofrecvenţă util de cel de radiofrecvenţă) şi redate în varianta sonoră. Domeniul de frecvenţă cuprinde următoarele game de unde:

• unde lungi (UL, LW, DB), cu frecvenţa între 151- 281 KHz, utilizate la transmisiile de radiofuziune monofonice, modulate în aplitudine;
• unde scurte (US, SW, KW, KB), cu frecvenţe cuprinse între 3,9 MHz – 26,1 MHz, utilizate la transmisiile de radiofuziune monofonice, modulate în aplitudine;
• unde ultrascurte (UUS, USW, UKB, YKB), cu frecvenţe cuprinse între 63 MHz – 108 MHz, utilizate la transmisiile de radiofuziune monofonice sau stereofonice, modulate în frecvenţă.

Constructiv, un radioreceptor este alcătuit dintr-un ansamblu electronic cu etaje funcţionale, dispozitive de comandă şi reglaj alături de elemente de conectare, susţinere şi protecţie. Variantele comerciale se diferenţiază prin destinaţie, particularităţi constructive/mod de prezentare (cu sau fără amplificator, combinate cu alte aparate sau înglobate într-un sistem muzical), manevrabilitate, performanţe, alimentare cu energie electrică, ş.a.. În funcţie de valorile principalilor parametri tehnici tehnici şi funcţionali, radioreceptoarele se împart în patru clase de calitate (I…IV). Pentru încadrarea pe clase de calitate sunt luate în considerare următoarele caracteristici: sensibilitate limitată de zgomot (capacitatea de a recepţiona semnale de audiofrecvenţă cât mai slabe, mV), selectivitatea (aptitudinea de asepara semnalul util de semnale perturbatoare, recepţionate prin antenă, dB), eficacitatea circuitelor de reglaj automat al amplificării (dB), puterea de ieşire maximă utilizabilă (W), fidelitatea (reproducerea semnalului sonor cât mai aproape de forma originală), respectiv diafonia (raportul dintre puterea de ieşire a primului canal şi puterea de ieşire al celui de-al doilea canal, dB), gradul de egalitate între cele două amplificatoare de audiofrecvenţă (dB) şi factorul de echilibrare stereofonică (dB) în cazul aparatelor stereofonice (sursa Schileru, ş.a, 1998).

Evaluarea comparativă a radioreceptoarelor comercializate pe piaţă trebuie să ţină cont şi de facilităţile oferite de către unele aparate, cum ar fi extensia de bandă, căutrea şi memorarea automată a posturilor, acord silenţios, controlul automat al frecvenţei, indicator optic de acord, telecomandă, etc. (sursa Pleşea, 1999).

        Receptoarele de televiziune (televizoarele) reprezintă aparate electronice utilizate pentru reproducerea imaginii şi a sunetului, transformate în semnale electrice video, respectiv audio şi modulate cu semnale de radiofrecvenţă, transmise la distanţă prin intermediul undelor electromagnetice sau prin cablu.

Clasificarea domeniilor de lungimi de undă utilizate în difuzarea programelor de televiziune:

• unde de foarte înaltă frecvenţă (FIF, VHF) cu frecvenţe cuprinse între 30 MHz – 300 MHz, cu trei benzi de frecvenţă, respectiv banda I, alocată canalelor 1 şi 2 de telviziune, cu frecvenţa cuprinsă între 49 MHz- 66 MHz; banda II, alocată canalelor 3-5 de televiziune, cu frecvenţă 76 MHz – 100 MHz; banda III, alocată canalelor 6-20 de televiziune, cu frecvenţă 162 MHz – 216 MHz;
• unde de ultraînaltă frecvenţă (UIF, UHF) cu frecvenţe cuprinse între 300 MHz – 3 GHz, cu două benzi de frecvenţă, respectiv banda IV, alocată canalelor 21 -39 de telviziune, cu frecvenţa cuprinsă între 470 MHz- 662 MHz; banda V, alocată canalelor 40-60 de televiziune, cu frecvenţă 622 MHz – 790 MHz;
• microunde, utilizate pentru transmisiile prin satelit, în frecvenţele 3 GHz-300 GHz (datorită faptului că sunt singurele care tranzitează ionosfera).

Clasificarea receptoarelor de televiziune se poate realiza conform unor criterii internaţional recunoscute:

• normele de televiziune (standardul de televiziune). Standardul de televiziune defineşte parametrii referitori la explorarea imaginii, prelucrarea semnalelor video şi audio, sincronizarea celor două semnale, transmisia informaţiei de culoare, domeniul de frecvenţă alocat. Pe plan internaţional cele mai utilizate standarde sunt B/G-Comite Consultatif des Radiocommunications, D/K-Organisation Internationale de Radiofusiffusion-Television, M-Federal Communications Commision, N-Federal Communications Commision, I-UK, L-France. Aparatele realizate de diverşi producători pot fi unistandard, utilizate pentru recepţionarea programelor transmise în una din normele B/G, D/K, I, L, N sau bistandard, folosite pentru ambele norme D/G şi D/K (variantă constructivă aplicată la produsele pentru piaţa românească);
• sistemul de televiziune reprezintă varianta de obţinere a semnalului videocomplex color. Pe plan internaţional se utilizează trei sisteme, aplicabile la televizoarele color şi la camerele video (PAL – Phase Alternation Line, SECAM – System sEquentiel ouleurs A Memoire, NTSC – National Television System Comittee). Ţinând cont de globalizarea pieţei mondiale, producţia în domeniu se realizează mai puţin în variantele de televizoare alb – negru (din ce în ce mai rare pe piaţă) şi mai ales în cea de televizoare color, unisistem (PAL, SECAM sau NTSC), bisistem (PAL/SECAM), multisistem (PAL/SECAM/NTSC), predominând cele fabricate în varianta multisitem;
• tipul constructiv al traductorului video– tub cinescop, afişaj lichid, afişaj cu gaz ionizat ;
• definiţia imaginii-normale sau de înaltă definiţie ;
• procedeul de redare al sunetului – sisteme monofonice sau stereofonice ;
• manevrabilitate, sistemul de alimentare cu energie electrică, etc.

 

Principalele caracteristici tehnico- funcţionale utilizate  pentru aprecierea performanţelor calitative ale televizoarelor sunt:

• diagonala imaginii, exprimată în cm (sau inch în sistemul anglo-saxon), cuprinsă în general între 5,5 cm şi 120 cm;
• sistemele de televiziune recunoscute- PAL, SECAM, NTSC;
• formatul imaginii (dat de raportul lăţimea/înălţimea imaginii) este uzual de 4/3, dar la noile televizoare cu ecran plat este de 16/9;
• standardele de televiziune recunoscute;
• numărul maxim de programe memorabile 1-100;
• sistemul de alimentare (de la reţea, acumulator sau mixtă);
• stabilitatea – capacitatea televizorului de a menţine imaginea pe ecran la oscilaţiile tensiunii de alimentare sau la variaţiile de temperatură;
• definiţia reprezintă capacitatea aparatului de a reda pe ecran imagini cu elemente structurale cât mai fine. Se pot preciza o definiţie pe orizontală, respectiv pe verticală ca fiind numărul de linii orizintale-verticale distinse pe o miră de control normală;
• distorsiunile geometrice ale imaginii, reprezentând abaterile imaginii în raport cu o figură geometrică regulată (dreptunghi de contur maxim vizibil), exprimate pe contur sau pe nelinearitate ( %)
• puterea de ieşire maximă utilizabilă – reprezintă puterea obţinută la ieşirea amplificatorului de audiofrecvenţă a aparatului cu grad de distorsiuni de 10%;
• fidelitatea acustică (Hz) ;
• contrastul şi strălucirea (luminozitatea) ;
• nivelul semnalului maxim utilizabil (dB) ;
• sensibilitatea limitată la decodarea culorilor, dată de nivelul minim al semnalului de audiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a paratului pentru care imaginea este color şi de calitate acceptabilă;
• sensibilitatea limitată de sincronizare, dată de nivelul minim al semnalului de audiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a paratului pentru care imaginea rămâne stabilă (dB, mW, Mv);
• sensibilitatea limitată de raportul semnal-zgomot,dată de nivelul minim al semnalului de audiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a paratului pentru care la ieşire se obşine un semnal-zgomot de valoare tipic dată (tipic 20 dB), admis ca limită pentru o calitate acceptabilă ;

Pentru aprecierea completă a calităţii televizoarelor trebuie considerate şi o serie de facilităţi oferite de unele aparate, cum ar fi:

• utilizarea unui tub cinescop plat;
• afişarea comenzilor pe ecran;
• alegerea limbii de afişare a comenzilor;
• adaptarea autmată a reglajelor de luminozitate, contrast, culoare în funţie de mediul ambient;
• protecţie suplimentră pentru copii;
• picture în picture;
• redare stereofonică, pseudrocuadrofonică, etc;
• cheie electronică de blocare a unor canale;
• ceas programabil;
• distanţa de acţionare a telecomenzii;
• audiţie în căşti, etc.(sursa Pleşea,1999)

 

        Mărfurile birotice sunt produsele ce echipează locurile de muncă (birourile), asigurând prin mijloace electronice, schimbul de informaţii, ordonarea activităţilor şi a informaţiilor, programarea documentelor şi a corespondenţei, creşterea productivităşii şi a calităţii muncii administrativ. În termen larg, mărfurile birotice cuprind toate aparatele, maşinile şi instalaţiile cu care sunt echipate birourile, inclusiv materialele, piesele de schimb şi accesoriile necesare funcţionării.

       Principalele mărfuri birotice sunt reprezentate de aparate, maşini şi instalaţii de tipul: aparatură de scris electronică, procesoare de texte, copiatoare, calculatoare, dicţionare şi agende electronice, mijloace de comunicaţie (telefoane fixe, telefoane mobile, pager, telefax, dictafoane şi reportofoane, interfoane, etc), calculatoare şi dispozitive periferice, imprimante, scanere, etc.

       Mărfurile informatice cuprind aparaturi, maşini şi instalaţii electronice utilizate pentru preluarea, stocarea, vizualizarea şi transmiterea informaţiei codificate, de tipul calculatoarelor personale, imprimantelor, scanerelor, sistemelor multimedia, etc.