Mecanisme de evaziune şi fraudă fiscală

În scopul elucidării mecanismelor de evaziune fiscală şi pentru a promova o îmbunătăţire a sistemului de combatere a acestora, au fost „inventariate” principalele tipuri de evaziune fiscală cunoscute[1].

1. În activităţile de import, producţie şi vânzări de petrol şi produse petroliere apar în principal următoarele metode de evaziune fiscală identificate:

Crearea de companii în numele unor cetăţeni străini care părăsesc ţara şi servesc ca „om de legătură”, cu scopul de a se pierde urma destinaţiei finale a produsului.

Prin folosirea acestor tehnici, o bună parte a produselor petroliere ale rafinăriilor româneşti a fost livrată fără accize prin interpunerea unei „bubble company” în lanţul de livrare – ca benzină Premium şi motorină. Astfel, se creează un circuit comercial fictiv, de la rafinărie la benzinărie, iar produsul vândut de fapt are alţi parametrii calitativi decât cei ai produsului cerut la destinaţie. Sunt evitate accizele la livrare şi se încasează preţuri ridicate pentru produse rafinate, cumpărătorul primind produse de calitate inferioară.

Prin această operaţie se ajunge la evitarea accizelor, taxei pe valoarea adăugată, şi a taxelor pe profit, precum şi substituirea cu un produs de calitate inferioară care generează daune fizice motorului de autovehicul.

Acelaşi mod de operare a fost folosit în cazul vânzării de combustibil de către rafinării fără plata taxelor speciale de transport.

 

1. În domeniul importului, producţiei şi comercializării alcoolului şi al băuturilor alcoolice

Principala metodă folosită de agenţii economici în evitarea taxelor pe această piaţă a fost prin cesiunea companiilor comerciale către cetăţeni străini, folosindu-se de lacunele legislative.

Acţionarii, cetăţeni români, ai unor companii legal înre­gistrate au obţinut licenţa pentru producerea alcoolului şi a băuturilor alcoolice. Pe această bază au desfăşurat activităţi aparent legale o vreme, timp în care s-au acumulat datorii fiscale de miliarde de lei. La acest moment compania a fost cedată unor cetăţeni străini care nu puteau fi identificaţi. Pe lângă aceasta, licenţa şi documentele fiscale (facturi, NIR-uri etc.) au fost folosite de persoane rămase neidentificate.

Trebuie, de asemenea, menţionat că, în paralel cu folosirea acestui sistem de cesiune, lacunele legale au fost speculate din plin. Materia primă – alcoolul – putea fi livrată şi folosită pentru rafinare sub numele de „bulk vodka” până la emiterea Ordonanţei Guvernamentale nr. 134/14.09.2000, care modifica şi completa Ordonanţa Guvernamentală Nr. 27/2000 privind regimul accizelor pe produse (MO nr. 476/30.09.2000). Din acest moment, materia primă a fost livrată sub numele de vin sau cereale distilate.

Un exemplu sugestiv este controlul făcut de Garda Financiară în 2001 la toţi producătorii de băuturi alcoolice din ţară. Acest control a dezvăluit că 90% din agenţii economici controlaţi livrau – pe baza documentelor – 60 mii. litri de „bulk vodka” şi 40 mii. litri de vin sau cereale distilate, de la companii dovedite a fi „bubbles”. Prejudiciul adus bugetului de stat prin această formă de evaziune fiscală a fost estimat la 1000 mld. lei, din care, în cazul a 6 companii, evitarea taxelor a fost de 400 mld. lei.

 

1. În industria serviciilor şi construcţiilor

Metoda clasică de fraudă fiscală în aceste industrii constă în faptul că firmele româneşti înregistrează servicii prestate peste graniţă sau în ţară care, ulterior, nu pot fi cuantificate sau identificate. în majoritatea lor, companiile prestatoare de servicii sunt atât bubbles, cât şi cesiuni sau sunt înregistrate în ţări considerate paradisuri fiscale tax havens (Liechtenstein, Insulele Virgine, Vaduz, Cipru etc.)

Practic, serviciile nu sunt prestate, ci doar se creează un circuit fictiv de acte. Pe baza acestui circuit se deduce o taxă pe valoarea adăugată fictivă sau are loc un transfer de valută în străinătate, în schimbul unui import de servicii fictiv. De fapt, majoritatea valutei sustrasă circuitului economic real e transferată peste hotare nu în numerar, ci prin conturi bancare, prin folosirea acestei metode care speculează permisivitatea legislaţiei.

Metodele folosite în construcţie urmează un scenariu în care o companie străină intră într-o licitaţie în România sau preia un contract după care subcontractează pentru terminarea lucrării. În acest fel, companiile româneşti livrează un serviciu unei companii din străinătate, ceea ce implică taxe pe valoare adăugată zero şi o taxă pe profit de numai 5%. Beneficiarul român plăteşte valută contractorului străin, valuta revine parţial subcontractorului în funcţie de interese.

 

1. În operaţiunile de import şi export

În cazul importului de materii prime, materiale, produse neterminate pentru care s-a plătit vama, metoda de evaziune fiscală constă în interpunerea unei companii – bubble sau reală – dar cu operaţii în circuitul comercial domestic.

Bunurile importate sunt vândute pe hârtie companiei fictive la preţuri convenite şi revândute unui cumpărător bine intenţionat. Taxele pentru produse subevaluate sunt plătite, cele evitate prin diferenţe de preţ revin comercianţilor. De fapt are loc doar un circuit fictiv de documente, fără ca bunurile să se mişte în mod real de la vamă către un beneficiar.

În cazul exportului au fost identificate două forme de evaziune fiscală către beneficiarii străini în ţări cu exceptări de taxe (tax heavens), unde preţurile sunt imediat majorate. Aici are loc recuperarea diferenţei de preţ în valută.

Cazul „blind exports”, în sensul că bunurile exportate pe hârtie nu părăsesc teritoriul ţării şi sunt înlocuite cu bunuri de calitate inferioară. Companiile de export sunt exceptate de TVA şi plătesc doar 5% impozit pe profit. Beneficiarii străini vor transfera bani în conturile româneşti ale exportatorului, de obicei în baza unei facturi de consulting ori marketing. Astfel, compania românească îşi creşte în mod artificial cheltuielile. Bunurile rămase fizic în România sunt preluate de un goodwill buyer care le înregistrează în contabilitate pe baza unei facturi care aparţine unei bubble company.

Astfel se completează un circuit economic real prin care bugetul de stat este prejudiciat, valuta este sustrasă de la circuitul financiar real şi este transferată peste hotare.

Concluzia este că metodele de evaziune fiscală menţionate nu sunt folosite izolat, ci ne confruntăm cu un sistem de metode folosite simultan.

1. În arii mai puţin favorizate

Deşi scopul avut în vedere prin oferirea de facilităţi agenţilor cu activităţi în arii defavorizate a fost să se creeze un echilibru economic regional – ocuparea forţei de muncă şi stimularea unor activităţi productive- practic au fost create metode care depreciază bugetul statului prin evaziune.

Astfel, din descoperirile instituţiilor de control fiscale şi financiare, a rezultat că au fost create companii şi puncte de lucru în aceste zone, cu scopul de a oferi beneficii fiscale (exceptări de la plata taxelor vamale, a TVA, a accizelor, a taxelor pe profit). Este cazul materiilor prime, produselor finite şi a maşinăriilor importate, comercializate ca atare pe piaţa internă.

Descoperirile birourilor de investigare au relevat că suma identificată în timpul transportului provenea dintr-un import care a beneficiat de facilităţi fiscale, destinat ariilor mai puţin favorizate.

Un număr semnificativ de afaceri ilegale generează pentru opinia publică o imagine prin care facilităţile oferite zonelor defavorizate au permis crearea unei situaţii compromiţătoare, fără să ajute la realizarea unui echilibru de ocupare a forţei de muncă sau de stimulare a producţiei. Pe baza controalelor fiscale şi financiare, s-a stabilit că în cazul multor firme cu unităţi deschise în astfel de zone s-a creat doar posibilitatea pentru un circuit de documente fictive.

În toate cazurile, elemente permisive şi favorizatoare pentru evaziune fiscală au fost sistemul bancar, sistemele financiare şi normele care reglementează contractele. Atâta timp cât tranzacţiile ilegale sunt asociate cu tranzacţii cash, şi pedepsele sunt disproporţionat de mici comparativ cu valoarea operaţiilor ilegale, fenomenul este greu de combătut. Accesul câteodată imposibil la operaţiunile bancare în care sunt implicate companii fantomă face imposibilă recuperarea prejudiciilor aduse bugetului statului.

De asemenea, în măsura în care se face referinţă la Codul de Procedură Penală, posibilitatea legală a instituţiilor financiare şi fiscale de a confisca bunuri şi valori care sunt obiect de fraudă e practic inexistentă.

În conformitate cu actele normative existente, în cazul depistării prejudiciului la bugetul de stat, Ministerul Finanţelor Publice nu se poate constitui ca reclamant decât după investigarea şi judecarea penală, ceea ce implică o durată de câţiva ani, caz în care nu putem vorbi de un timp optim de recuperare a datoriilor fiscale.

Modalităţi de evaziune şi fraudă pe categoriile principale de impozite

             Fraudarea fiscală este un fenomen care, în funcţie de conjunctură, de momentul ciclului economic, de modificarea reglementărilor îşi schimbă orientarea, acordând „preferinţe” unui impozit sau altul. În perioada 1997-2000, „impozitul cel mai fraudat” nu s-a menţinut acelaşi în fiecare an: dacă frauda la taxa pe valoarea adăugată este de mai mici dimensiuni, ocaziile de a o practica sunt mai frecvente, iar suma totală este semnificativă; în schimb, ocaziile de a eluda plăţile datorate la impozitul pe profit, deşi mai puţin numeroase, sunt la niveluri individuale mai ridicate.

             Aceste două impozite au fost, de altfel, cele mai „privilegiate” în perioada analizată: la începutul perioadei, taxa pe valoarea adăugată a deţinut ponderea cea mai mare (46% din totalul fraudei constatate), la sfârşitul intervalului, pe primul loc se afla impozitul pe profit (cu 41%).

             Mai puţin fraudate sunt impozitele şi taxele locale, care fiind mai uşor de urmărit, nu creează probleme deosebite de colectare, prin urmare reprezintă o importanţă mai mică din punct de vedere al controalelor fiscale, al politicilor de reprimare a practicilor subterane.

 

Impozitul pe profit:

Căile cele mai utilizate pentru eludarea parţială sau totală a declarării impozitului pe profit[2], sunt:

• calcularea amortizării la valoarea reevaluată a mijloacelor fixe nesupuse reevaluării, sumă care este nedeductibilă din punct de vedere fiscal;
• repartizarea incorectă a diferenţelor de preţ asupra mărfu­rilor ieşite din gestiune, cu scopul majorării cheltuielilor cu mărfurile;
• includerea pe costuri a unor cheltuieli supradimensionate sau fără documente justificative;
• vânzările masive fără facturi;
• preluarea la vânzare a unor mărfuri de contrabandă;
• cuprinderea pe costuri a unor cheltuieli de deplasare pentru care nu există acte justificative;
• stabilirea greşită a bazei de impozitare prin neînregistrarea în evidenţa contabilă a tuturor veniturilor realizate sau diminuarea bazei de impozitare cu cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal;
• includerea pe costuri a unor cheltuieli care nu privesc activitatea societăţii;
• calcule eronate privind determinarea gradului de utilizare a mijloacelor fixe şi a amortizării fiscale;
• încetarea activităţii fără a obţine venituri încă o perioadă egală cu perioada de scutire, conform prevederilor legale;
• înregistrarea pe costuri de piese de schimb auto şi carburanţi fără ca societatea să aibă înregistrat patrimoniu mijloace de transport;
• neevidenţierea corectă a plusurilor de inventar;
• reducerea cu 50% a impozitului aferent profitulu reinvestit, deşi prevederea a fost abrogată şi constituire de provizioane peste prevederile legale;
• neconcordanţe între stocul scriptic şi cel faptic al unor mărfuri;
• depăşirea limitelor legale pentru cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal;
• nedepunerea declaraţiei de impozit pe profit sau depunerea cu întârziere, precum şi erori de calcul în completarea acesteia;
• înregistrarea pe cheltuieli de exploatare a unor cheltuieli pentru investiţii;
• acoperirea pierderilor contabile în loc de pierderea fiscală;
• neînregistrarea diferenţelor favorabile de curs valutar pentru perioada până la abrogarea prevederii;
• nevirarea la termenele legale a impozitului pe profit.

Impozitul pe salarii şi impozitul pe venitul global

Metodele de evazionare şi fraudare la impozitul pe salarii, folosite mai frecvent, sunt:

• necuprinderea în baza de impozitare a tuturor veniturilor realizate;
• necalcularea impozitului pe salarii pentru muncitori zilieri;
• necalcularea şi neînregistrarea obligaţiilor de plată;
• aplicarea eronată a tabelelor de impozitare;
• nedepunerea la termen a declaraţiei de impozit pe salarii;
• nerespectarea termenelor prevăzute pentru înlesniri de plată;
• determinarea greşită a fondului pentru sănătate din impozitul pe salarii;
• nerespectarea termenelor legale privind virarea impozi­tului pe salarii;
• nereţinerea impozitului pe salarii pentru luptătorii revoluţiei fără brevet;
• necumularea veniturilor realizate în cadrul aceleiaşi luni.

Taxa pe Valoarea Adăugată

La controalele efectuate privind TVA s-au constatat, în principal, următoarele deficienţe:

• exercitarea dreptului de deducere fară documente legale;
• necalcularea TVA pentru prestări de servicii efectuate de societăţi cu sediul în străinătate;
• necalcularea TVA pentru avansuri încasate sau vânzări de mijloace fixe;
• nedeclararea în termen ca plătitor de TVA după depă­şirea plafonului de 50 milioane lei;
• necolectarea TVA pentru mărfuri depreciate calitativ, scoase din evidenţa agentului economic şi pentru sumele încasate de la societăţile de asigurare;
• nejustificarea activităţii de export realizat prin comision cu documente legal întocmite;
• neînregistrarea TVA pentru utilaje agricole vândute;
• neconcordanţe între datele înscrise în deconturi şi cele înregistrate în evidenţa contabilă;
• depunerea cu întârziere la organul fiscal a deconturilor de TVA;
• necalcularea TVA pentru plăţi efectuate în natură;
• calcularea TVA de către agenţi economici neplătitori de TVA şi nevirarea acesteia;
• nerespectarea cotelor legale de TVA;
• exercitarea dreptului de deducere a TVA înainte de înregistrarea ca plătitori de TVA;
• diminuarea TVA colectat prin stornări fără documente legale;
• necalcularea TVA pentru echipamentul de lucru acordat salariaţilor, plătit de aceştia;
• necalcularea şi neachitarea TVA aferent ratelor de leasing;
• deduceri repetate în baza aceluiaşi document;
• neînregistrarea în evidenţa contabilă a TVA colectată;
• necalcularea TVA pentru livrările de gaz către centrale termice sau către agenţi economici, motivându-se că destinaţia finală este consumul populaţiei, fără a se justifica aceasta prin documente legale;
• compensarea sumelor datorate bugetului de stat cu cele care trebuia rambursate, în condiţiile în care nu a fost depusă cererea de rambursare.

O analiză a structurii impozitelor fraudate nu este completă dacă nu sunt relevate şi „preferinţele” categoriilor de agenţi econo­mici pentru fraudarea unui anumit tip de impozit Astfel, în anul 2000, persoanele fizice şi asociaţiile familiale reprezentau cca. 50% din frauda totală constatată la impozitele şi taxele locale, în timp ce societăţile comerciale cu capital social privat şi mixt deţineau frauda aproape integrală (peste 90%) la accize şi dividende şi circa 80% din frauda constatată la impozitul pe profit. Societăţile comerciale cu capital social de stat şi regiile autonome fraudează circa 70% din frauda constatată la impozitul pe salarii.

 

[1] Public Finances and Accountability şi articole publicate în ziare centrale, ca România Liberă, Curentul, Bursa

[2] Anghelache Gheorghe- Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag.143