Metode de sorginte psihologică şi mecanico-matematică
În Antichitate şi în Evul Mediu se considera că există nişte metode şi instrumente de cercetare universale, valabile pentru toate ştiinţele. Era idee greşită, căci deja pe la mijlocul secolului al XVIII-lea ştiinţa economică începe a-şi elabora propria sa metodă de cercetare. Ce presupune această metodă?
Metoda constituie totalitatea mijloacelor, instrumentelor folosite de o ştiinţă oarecare pentru a studia lumea înconjurătoare, a sistematiza faptele şi a le expune sub formă de categorii ştiinţifice, legi, tendinţe şi modele.
Întrucît activitatea economică este un fenomen complex, de natură atît obiectivă, cît şi subiectivă, metoda de cercetare în cazul dat întruneşte deopotrivă instrumente şi tehnici „împrumutate” de la ştiinţele exacte (matematica, biologia) şi metode proprii unor ştiinţe sociale, cum ar fi psihologia, sociologia, istoria. Deoarece în desfăşurarea activităţii economice este decisiv comportamentul omului, în calitatea sa de consumator şi producător, metoda de cercetare a fenomenelor economice este preponderent cea folosită în ştiinţa psihologiei.
Principalele metode (procedee) folosite în cercetarea fenomenelor economice sînt: metoda abstracţiei ştiinţifice; unitatea dintre analiză şi sinteză; îmbinarea metodei istorice cu cea logică, teoretică; metoda analogiei; modelarea economico-matematică; experimentul economic; unitatea analizei cantitative şi calitative.
Referitor la metoda abstracţiei ştiinţifice, K. Marx menţionează că în cazul cercetării fenomenelor economice nu poate fi folosit nici microscopul, nici reactivele chimice, ci doar forţa abstracţiei. Abstracţia ştiinţifică este un procedeu prin care fenomenul cercetat este „curăţat” de fapte şi trăsături mai puţin importante, întîmplătoare, ajungîndu-se astfel la nucleul acestuia, în cazul dat se face „abstracţie” de lucrurile secundare pentru a scoate în relief trăsăturile caracteristice, dominante pentru fenomenul cercetat. Cu ajutorul abstracţiei ştiinţifice sînt definite aspectele esenţiale ale vieţii economice, numite „categorii economice”, ca, de exemplu, marfa, banii, profitul, salariul, capitalul, bugetul, inflaţia.
Strîns legată de metoda abstracţiei este metoda unităţii dintre analiză şi sinteză. Cu ajutorul procedeului „analiză”, fenomenul supus cercetării este descompus, „dezmembrat” în părţile sale componente, fiecare parte fiind analizată complex, pentru a i se pune în evidenţă esenţa. Prin sinteză, elementele analizate separat sînt reunite, reconstituindu-se întregul, cunoscîndu-se deja elementul-cheie şi schiţîndu-se tendinţele dominante în evoluţia fenomenului cercetat.
Metoda istorică porneşte de la adevărul că orice fenomen economic are o evoluţie istorică, adică apare, se dezvoltă, apoi dispare sau se :ransformă în altceva. Prin metoda logică fenomenul este reprodus doar prin ceea ce acesta are mai important, mai esenţial.
Metoda unităţii analizei cantitative şi calitative presupune evaluarea mărimilor economice în unităţi naturale (tone, kg, metri etc.) şi în expresie bănească, apoi căutarea modalităţilor de transformare a cantităţii în calitate, adică de trecere la forme noi de organizare a activităţii economice, la un nou nivel de dezvoltare economică.
Modelarea economico-matematică, numită uneori şi „statistico-ma-tematică”, presupune reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear, alcătuit din mărimi variabile (volumul rroducţiei, masa monetară, cantitatea de capital etc.), care permite elaborarea unor scenarii de evoluţie a acestora şi alegerea unei variante optime. Modelele economico-matematice sînt expuse sub forma unor ecuaţii formule matematice sau sub forma unor grafice geometrice. Graficul reprezintă un desen schematizat, sub formă de linii, puncte, diferite figuri geometrice, mai ales sub formă de curbe.
Categorii şi legi economice
Fiecare ştiinţă operează cu un set de noţiuni specifice, care reflectă realităţile, faptele şi procesele din domeniul respectiv. Aceste noţiuni reflectă cele mai caracteristice trăsături ale fenomenelor naturale sau sociale. Noţiunile care desemnează, definesc aspectele cele mai importante ale vieţii economice poartă denumirea de „categorii” sau „legi economice”. Categoriile economice sînt numeroase, iar numărul lor creşte o dată cu apariţia unor noi fenomene şi procese economice. Cele mai cunoscute (şi mai importante) categorii economice sînt: banii, salariul, marfa, profitul, întreprinderea, capitalul, cererea, oferta, şomajul, inflaţia, bugetul de stat, balanţa comercială, cursul valutar, investiţiile, consumul, venitul, productivitatea, competitivitatea. Categoriile economice stau la temelia „limbajului economic”, a „terminologiei economice”. Dacă nu cunoşti cuvintele, nu poţi vorbi chineza. Fără a cunoaşte sensul, conţinutul şi semnificaţia categoriilor economice nu poţi înţelege realităţile economice.
Legile economice sînt nişte noţiuni mai puţin numeroase, dar mai complexe, mai fundamentale. Ele exprimă legăturile cele mai profunde dintre fenomenele economice, interdependenţele cauzale, stabile şi esenţiale, dintre categoriile economice, dintre participanţii la viaţa economică, în unele cazuri, în calitate de sinonim al legilor economice se foloseşte noţiunea de „principii ale economiei”.
Apropo… despre legile economice
Intr-o zi filozoful grec Socrate se plimba cu discipolii săi prin parc. Deodată cerul s-a întunecat, a început să tune şi să plouă. A venit atunci cu ucenicii acasă. Soţia sa, tînârâ şi harnică foc, pregătea masa, legăna un copil şi în acelaşi timp spăla nişte rufe. De îndată ce Socrate a păşit pragul, ea l-a luat la ocărît, chipurile, nu a avut noroc de un bărbat care s-o ajute la gospodărie. Ca un adevărat înţelept, Socrate nu-i dădea nici o atenţie. Atunci, supărată, femeia a apucat ligheanul cu zoi şi l-a aruncat în capul soţului. Filozoful s-a înviorat şi, de parcă şi-a continuat un gînd mai vechi, zise:
– Dragii mei, să ştiţi că natura este întotdeauna consecventă în acţiunile sale. După tunet vine ploaia.
Mai în glumă, mai în serios, Socrate formulase una din primele definiţii ale legilor naturale, ca expresie a unor legături esenţiale şi repetabile dintre fenomenele care ne înconjoară.
Şi viaţa economică, asemeni fenomenelor naturale, nu este o adunătură de fapte şi procese întîmplătoare. Toate acestea sînt rînduite într-un anumit mod, între ele existînd atît relaţii de cauză şi efect, cît şi de interdependenţă.
Deşi au un caracter obiectiv, legile economice diferă totuşi de legile naturii. Ele nu limitează nici libertatea, nici iniţiativa individului şi acţionează ca nişte tendinţe mai mult sau mai puţin stabile în evoluţia fenomenelor economice. Fără a-i obliga, a-i impune pe agenţii economici să procedeze într-un fel sau altul, legile economice îi orientează pe aceştia spre găsirea soluţiilor optimale. Legile economice nu au un „caracter de fier”, ele se modifică şi dispar o dată cu dispariţia condiţiilor ce le-au dat naştere. Iată şi unele exemple de legi economice: legea creşterii nevoilor, legea rarităţii, legea cererii, legea ofertei, legea randamentelor neproporţionale, legea valorii, legea înclinaţiei spre economii etc.
Întrucît ştiinţa economică studiază nişte realităţi, atît obiective, cît şi subiective, legile economice mai pot fi grupate în două mari categorii. Din prima categorie fac parte acele legi care au un „suport” natural, din a doua – cele care au un „suport” psihologic, în primul caz, legile economice exprimă necesitatea stabilirii unor echilibre între diferite fenomene economice sau a schimbului de echivalente (legea valorii, legea cererii, legea ofertei etc.). în al doilea caz, cel al interdependenţelor de natură psihologică, legea economică este expresia comportamentului indivizilor, „modelat” sau condiţionat de anumite predispoziţii psihologice stabile ale oamenilor de a proceda într-un fel sau altul (legea înclinaţiei spre economii, legea lui Engel etc.).
