După 1989, când barierele de frontieră au căzut, migraţia a atins punctul culminant în România. Este cunoscut faptul că ţara noastră este o ţară de emigraţie netă şi acest fapt implică consecinţe severe la diferite niveluri: cel economic, cel social şi cel demografic. România subscrie fenomenului migraţiei la nivel mondial, având un istoric în migraţie marcat de perioade de ascensiune şi declin, bazat în principal pe condiţiile interne economice, sociale şi politice.
Pe parcursul secolului al XX-lea România a fost preponderent o ţară de emigraţie, tendinţa aceasta menţinându-se chiar şi în condiţiile restrictive ale regimului comunist. Migraţia etnică a deţinut în permanenţă o pondere importantă în fluxurile totale de migraţie.
Se pot identifica mai multe etape în istoria migraţiei din România, astfel că după 1989 ne confruntăm cu următoarea situaţie:
- 1990-1993: emigrarea permanentă în masă a minorităţilor entice (germane, maghiare) şi a românilor care fugeau de tulburările politice şi sărăcie. Mulţi dintre aceştia au cerut azil politic în Occident, atingând un nivel de 116 000 de aplicaţii în anul 1992;
- 1994-1996: un nivel scăzut al migraţiei economice româneşti în Europa de Vest, în principal pentru muncă sezonieră sau ilegală, dar şi niveluri foarte scăzute ale migranţilor etnici şi ale căutătorilor de azil;
- 1996-2001: dezvoltarea mai multor tendinţe în paralel şi creşterea emigrării, creşterea traficului de migranţi, fenomen care se suprapune migraţiei ilegale, dar se distinge prin violenţa şi abuzul din partea traficanţilor/angajatorilor. Acest tip de migraţie este considerat a fi întâlnit cu precădere în cazul femeilor.
- 2002-2007: eliminarea obligativităţii vizelor Schengen a promovat o creştere rapidă în migraţia circulară, chiar şi în măsura în care românii care au fost anterior „blocaţi” în ţările Schengen, au putut să se întoarcă în România pentru a intra în sistemul de migraţie circulară. Existenţa posibilităţii de şedere legală pe o perioadă de trei luni în calitate de turist a condus la dezvoltarea unui sistem sofisticat de migraţie circulară, concentrat în primul rand pe destinaţii precum Italia şi Spania. Această nouă strategie a permis sustragerea de la controlul de pe piaţa forţei de muncă europeană, astfel că migranţii ajungeau să lucreze ilegal timp de trei luni, împărţind locurile de muncă cu alţi români.
- 2007–până în prezent: asistăm la acces liber pe piaţa europeană a muncii, fapt care este favorizant atât pentru crearea unei pieţe europene, a muncii, dar şi pentru înregistrarea unor derapaje severe în pieţele locale.
România îşi păstrează caracteristica de ţară în principal de emigraţie[1] şi devine, pe lângă ţară de tranzit, o ţară de destinaţie din ce mai atractivă pentru imigranţi. Potrivit previziunii Eurostat[2], în perioada 2008- 2060, România va înregistra cel puţin o rată a imigraţiei nete de 18,4 la mia de locuitori (1,84%).
Migraţia românilor pentru muncă, fie că este numită emigraţie sau, după 2007 când România devine stat membru al Uniunii Europene, mobilitate a forţei de muncă în spaţiul comunitar, reprezintă, deja un fenomen de masă care afectează toate aspectele vieţii societăţii româneşti şi, implicit imigraţia.
La nivelul anului 2010, numărul migranţilor români plecaţi la muncă în străinătate est de aproximativ 2,8 milioane[3], Spania şi Italia fiind destinaţiile vizate de aproape 75% dintre români plecaţi la lucru peste graniţă. Spre Italia s-a îndreptat 46%[4] dintre românii care au emigrat către un stat membru U.E., iar spre Spania au plecat 19% dintre emigranţii români care s-au decis să trăiască în alt stat membru U.E.
Definitorie pentru migraţia românească este deplasarea în străinătate pentru muncă, iar majoritatea migranţilor este inclusă în categoria populaţiei active (15-64 ani), femei şi bărbaţi deopotrivă. De asemenea, este o migraţie circulatorie, cu un caracter temporar, profilul migrantului român plecat la lucru în străinătate fiind acela de muncitor în construcţii, dacă este bărbat şi în serviciile domestice, dacă este femeie.
Dintre aceştia, 2,1 milioane de persoane[5] majoritatea lucrând în Italia (890.000), Spania (825.000) şi Germania (110.000), 275.000 de români incluşi în statisticile oficiale lucrează în Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Suedia şi Marea Britanie[6].
Zece dintre aceste state (Belgia, Germania, Irlanda, Franţa, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria şi Marea Britanie) au menţinut o parte dintre restricţiile impuse românilor înainte de aderarea la UE, printre care se află şi necesitatea obţinerii unui permis de muncă pentru anumite calificări.Dintre imigranţi care au intrat în 2010 în UE, românii au fost cei mai numeroşi (384.000), urmaţi de polonezi (266.000) şi bulgari (91.000).
Spre deosebire de migraţia românească cuantificată la aproximativ 10% din populaţia României, fenomenul imigraţiei în România înregistrează valori relativ modeste. Imigraţia reprezintă un fenomen relativ nou pentru societatea românească care a cunoscut o mai mare amploare cu precădere în ultimul deceniu, în special în perioadele de creştere economică (imigraţie în scop de muncă), în contextul dobândirii statutului de stat membru al Uniunii Europene (reunificare familială şi membru de familie cetăţean roman. Ca ţară de imigraţie, România a cunoscut, de-a lungul istoriei sale, diferite afluxuri de populaţie străină.Până în 2004 numărul de imigranţi era relativ scăzut, majoritatea imigranţilor provenind din Siria, Iordania, Iran, Egipt, China şi Turcia.
Marea parte a străinilor, se afla în România cu scopul de a desfăşura activităţi comerciale, având avantajul unei legislaţii permisive şi favorabile investiţiilor străine şi deschiderii de afaceri.
Din punct de vedere al ţării de origine, cei mai mulţi straini cu şedere legală în Romania provin din Moldova (35%), Italia (13%) şi China (14%).
Imigranţii chinezi, mici sau mari întreprinzători desfăşoară activităţi comerciale, fiind concentraţi în pieţele en-gros de la periferia capitalei, în condiţiile dezvoltării economiei româneşti şi nevoii de forţă de muncă, angajatorii din România încep să aducă muncitori din China, în sectoare precum: construcţii, inclusiv în construcţii de drumuri şi poduri, textile, comerţ şi servicii. Un parcurs similar îl înregistreză şi imigranţii proveniţi din Turcia, muncitorii turci regăsindu-se concentraţi cam în aceleaşi sectoare ale economiei ca şi muncitorii chinezi, excepţie făcând sectorul confecţiilor unde erau angajate muncitoarele venite din China.
Alături de imigranţii din China şi Turcia, imigranţii din Republica Moldova constituie una dintre principalele trei comunităţi de străini în România. Spre deosebire de evoluţia imigraţiei din China şi Turcia, migranţii moldoveni au fost atraşi de România, în special pentru studii şi în scop de muncă, şi mai puţin pentru activităţi antreprenoriale. În ceea ce priveşte imigranţii moldoveni veniţi în România pentru a munci îi găsim în aceleaşi domenii care prezintă deficit de forţă de muncă: construcţii, confecţii, comerţ, servicii financiar-bancare, agricultură. Mai mult, imigranţii din Republica Moldova au particularitatea că împărtăşesc aceeaşi limbă şi cultură, cea română, factori ce sunt primordiali pentru o bună integrare.
Anul 2007 reprezintă un punct de cotitură în ceea ce priveşte managementul imigraţiei în România prin prisma dobândirii statutului de membru al Uniunii Europene. În acest moment, România intră în circuitul mobilităţii intra-comunitare, iar politica de imigraţie se va concentra pe fenomenul imigraţiei cetăţenilor din ţările terţe, adică din spaţiul extra-comunitar. Dinamica mobilităţii intra U.E. în ultimii trei ani evidenţiază şi în acest caz, o tendinţă ascendentă a numărului de cetăţeni U.E. aflaţi legal pe teritoriul României care a crescut de 2 ori şi jumătate în perioada de referinţă, iar variaţiile de creştere de la an la an fiind în medie de peste 35%.
Fenomenul imigraţiei cunoaşte o creştere continuă în această privinţă, pe de o parte trendurile crescătoare ale migraţiei cetăţenilor din ţările terţe care vin în România în scopul reunificării familiale sau sunt membrii de familie ai cetăţenilor români, pentru studii şi, sau pentru a lucra şi, pe de altă parte, scăderea dramatică a imigranţilor care vizează ţara noastră pentru a începe o afacere, respectiv pentru scopuri comerciale. Conform Comisiei Naţionale de Prognoză, în 2013-2015, numărul de imigranţi este posibil să crească până la 200.000 – 300.000 imigranţi, ceea ar însemna 1% -1,4% din populaţia României.
Analiza structurii pe sexe şi grupe de vârstă a imigranţilor aflaţi legal în România, atât pentru cei cu şedere temporară, cât şi pentru cei cu şedere permanentă evidenţiază per ansamblu că balanţa înclină în favoarea bărbaţilor care deţin o proporţie de 60% în total imigranţi. Totuşi, pe segmentul 35-65 ani, proporţia acestora creşte şi mai mult şi ajunge la 70% bărbaţi şi 30% femei.
Referitor la distribuţia teritorială a cetăţenilor din ţări terţe cu şedere legală în România, se poate observa că aceştia sunt concentraţi într-o proporţie de 41% în capitala ţării Bucureşti, sau mai exact în zona Bucureşti-Ilfov, iar aproximativ 33% au ales, în procente relative egale (în jur de 6%) marile aglomerări urbane în judeţele Iaşi, Cluj-Napoca, Constanţa, Timiş, Prahova, Bihor.
Integrarea străinilor este mai facilă în marile centre urbane inclusiv pentru că locuitorii sunt mai cosmopoliţi decât în oraşele mici sau în mediul rural.
Printre explicaţiile referitoare la gradul mare de atragere pe care îl exercită centrele urbane asupra străinilor se numără următoarele: zonele urbane sunt poli de dezvoltare şi creştere economică care necesită forţă de muncă, şi deci, şi forţă de muncă imigrantă fie calificată sau necalificată; unele sunt centre universitare importante şi prin urmare atrag imigranţii veniţi pentru studii; sau sunt situate în zone de graniţă, respectiv rute comerciale şi de transport internaţional. Totodată, aglomerările urbane oferă oportunităţi mai mari de integrare pentru străini prin faptul că aceştia îşi pot găsi mai repede un loc de muncă, îşi pot deschide o afacere sau afacerea lor poate avea mai uşor succes.
În România, din 1991 până la 31 decembrie 2009, 18 524 de străini au solicitat azil, dintre care 3061 au primit o formă de protecţie[7]. Un procent între 10-15% dintre solicitările de azil depuse ajunge să fie soluţionat favorabil prin acordarea unei forme de protecţie. În proporţie de peste 90% dintre solicitanţii de azil sunt bărbaţi.
[1] www.iom.ro
[2] www.eurostat.ec
[3] www.insse.ro
[4] www.insse.ro
[5] www.eurostat.ec
[6] www.insse.ro – România în cifre 2010
[7] www.ori.mai.gov.ro – Raport privind activitatea Oficiului Român pentru Imigrări pe linia combaterii muncii nedeclarate a străinilor (2010)
