Migraţia internă este un proces complex, cu multe determinări şi consecinţe, ce îmbracă forme multiple. Dintre acestea cele mai caracteristice sunt deplasările pentru muncă.
Mobilitatea internă poate fi temporară şi definitivă. La rândul ei cea temporară poate fi diurnă şi sezonieră.
1. Pendulările pentru muncă. Navetismul
Deplasările pentru muncă presupun existenţa unui număr de activi, care, având domiciliul într-o anumită localitate, călătoresc zilnic, săptămânal, lunar sau chiar la intervale mai mari pentru a lucra permanent sau sezonier într-o altă localitate.
Deplasările pentru muncă au constituit un fenomen aproape permanent, care a însoţit dezvoltarea forţelor de producţie în toate orânduirile sociale. Odată cu apariţia şi dezvoltarea industriei deplasările pentru muncă au luat un aspect de masă, transformându-se într-o problemă socială de importanţă majoră.
Dintre acestea, cea mai expresivă, prin numărul persoanelor şi consecinţele care le generează, sunt deplasările diurne cunoscute şi sub denumirea de navetism. Aceasta constă într-o deplasare zilnică, alternantă sau pendulatorie, între reşedinţă şi locul de muncă.
Cauzele navetismului constau în dezvoltarea mai accelerată a oraşelor în raport cu satele, a puternicei concentrări teritoriale a mijloacelor de producţie. În asemenea condiţii, oraşul nu-şi mai poate acoperi necesarul de forţă de muncă din resurse proprii, ci trebuie să recurgă la forţa de muncă din localităţile apropiate.
Consecinţele navetismului constau în:
- prelungirea artificială a zilei de muncă datorită timpului afectat deplasării la şi de la locul de muncă;
- intensificarea transporturilor, adaptarea şi modernizarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport.
Navetismul se pretează, în condiţiile în care nu se depăşeşte izocrona de o oră, în caz contrar randamentul în muncă devine tot mai redus iar frecvenţa accidentelor în timpul muncii creşte ca urmare a oboselii.
Prin intermediul navetismului se realizează mai uşor fuziunea urban-rural, odihna forţei de muncă se realizează într-un mediu nepoluat, iar aprovizionarea cu anumite produse agroalimentare este mai lesnicioasă.
Intensitatea navetismului a fost foarte puternică în secolul al XIX-lea, datorită expansiunii industriale, ce a condus la crearea unor disproporţii între sectoarele economice şi a unor disparităţi în profil teritorial.
Populaţia sezonieră include persoanele ce se deplasează pentru muncă pe o perioadă determinată, ori periodic pentru odihnă, tratament medical, concedii, vacanţe etc.
Dintre deplasările interne definitive de populaţie, cea mai caracteristică este migrarea rural-urbană care, prin dimensiunile şi dinamismul avute în diferite perioade, a mai fost denumită şi exodul rural.
Este una din modalităţile importante de distribuire a populaţiei între regiunile mai sărace sau mai puţin dezvoltate şi cele cu un nivel economic mai ridicat.
Aceasta presupune existenţa unui „disponibil” de populaţie în localităţile rurale şi existenţa unui „necesar” de populaţie în cele urbane.
Exodul rural presupune deplasarea unui număr însemnat de populaţie din localităţile rurale, unde există un excedent demografic, spre localităţile urbane.
Acest lucru este valabil, în principal, pentru populaţia activă, care formează marea masă a exodului rural.
Cauza constă în dezvoltarea accentuată a industriei şi activităţilor terţiare în marile oraşe, care nu îşi pot acoperi necesarul de forţă de muncă din resursele umane proprii. La aceasta se mai adaugă dorinţa unei părţi a populaţiei rurale de a duce un mod de viaţă urban, care oferă un plus de confort comparativ cu ruralul. În plus, oraşul oferă câştiguri mai substanţiale.
Fenomenele de suprapopulare relativă, ca urmare a mecanizării muncilor agricole, trebuie privit diferenţiat, în funcţie de sistemele economice şi etapa istorică.
Dacă el s-a înscris ca o coordonată în cadrul unor state dezvoltate, cu înalt grad de urbanizare, acest lucru nu este valabil peste tot. De exemplu, la noi în ţară, în perioada interbelică, populaţia excedentară din agricultură, formată din ţărani sărăciţi şi muncitori agricoli, constituia un exod continuu de la sate spre centrele industriale, mai ales în perioadele de avânt economic. Suprapopularea relativă a satelor, dublată de o natalitate ridicată în mediul rural, a jucat un rol important în creşterea populaţiei urbane în această perioadă.
În multe ţări în curs de dezvoltare, oraşele către care migraţiile se îndreaptă în număr mare, nu pot avea capacitatea de absorbţie a acestora, ceea ce conduce la apariţia unor fenomene sociale complexe. Astfel, mulţi imigranţi au un statut social incert o perioadă îndelungată de timp, sunt obligaţi să trăiască la periferiile oraşelor, amplificând problemele administraţiei locale.
Crearea de noi aşezări urbane, în paralel cu modernizarea celor rurale, constituie m ăsuri deosebit de importante în stăvilirea exodului rural.
Numeroase ţări duc o politică de descongestionare a marilor metropole, ceea ce se realizează prin diversificarea, amplasarea judicioasă a noilor industrii, în vederea reducerii exodului rural, asigurând şi regiunilor rurale mai multă atractivitate. Urbanizarea, poate deci juca un rol important în desfăşurarea migraţiei interne.
