Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol „Essays în Positive Economics”(reprodus în antologia lui D. Hausman „Filosofia ştiinţei economice”), dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 „The Quantity Theory. A Restatement”. Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, publică o istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În „Dolars and Deficits”, publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods.
Militant al capitalismului şi al pieţei, el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. Asfel, în 1962 în „Capitalism and Freedom”(tradusă şi în româneşte) critică statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în „Free to choose” scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte).
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
Venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
- să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
- să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi:
- moneda este un bun de consum;
- cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)
- relaţia stabilă pentru cererea de monedă.
În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)
Politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.
Eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii economici nu sunt „miopi”, iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflationiste, iar pe termen lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor.
Rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale caror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.
Respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor.
Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului.
Monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legaturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi monetarişti, metaliştii susţin reglarea economiei prin piaţă, respingând totodată politicile de stabilizare bugetară.
Monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor, pentru a avea o creştere sănătoasă, politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală.
Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile(creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea de-a doua.
Monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet „Denaţionalizarea monedei”, unde arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu care se confruntă economia.
Monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare, au fost puse în cauză anticipările adaptive. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.
Teoria capitalului uman iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago, toţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie conţine, atât un filon teoretic- slogan: „Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări”, cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat prioritar problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice.
Th. W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: „Investement in Man: an Economist’s View”(1959), „Education and Economic Growth”(1961) şi „Investement in Human Capital”(1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman.
Evident, concluziile sale unesc cele două arii de interes:
- el insistă pe cele două elemente care ghidează dezvoltarea agriculturii: prima, supraevaluarea terenurilor agricole a căror importanţă economică se află în descreştere şi a doua, subevaluarea capitalului uman;
- pune în cauză teoriile dezvoltării care insistau pe reformele agrare, supralicitând totodată „revoluţia verde”. Ca şi alţi autori, el observă că sloganul anilor ’60 „mai mult verde decât roşu”, se înscrie mai mult în radicalismul tematic, decât practic.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman între care le reţinem pe cele mai semnificative:
- punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman;
- analiza dezvoltării sub două aspecte: pe de-o parte, susţine că dezechilibrele fac parte din procesul de creştere economică şi sunt repere ale corecţiilor ulterioare şipe de altă parte, susţine creşterea diviziunii muncii şi a specializării în dezvoltare economică(pe linia cercetărilor deschise de A. Smith)
- rolul guvernului este abordat în maniera pieţei politice: în ţările dezvoltate, de exemplu, lobby-ul fermierilor provoacă o tendinţă de supraevaluare a produselor agricole, prin urmare o supraproducţie; în mod similar industriaşii dominanţi în lumea a treia induc o insuficientă remunerare a agricultorilor şi deci, o supraproducţie în ţările sărace. Guvernele sunt parte a acestui joc.
Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o înţeleagă.
Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care îndeosebi prin educaţie şi formare, practică o investiţie în capital uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale care determină comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.).
În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc.
Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în „Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis”, publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte), ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică „A Theory of Allocation of Time”, unde generalizează timpul ca element fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor.
Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului uman.
În primul rând, este definit capitalul uman, drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri.
Investiţia în capital uman este determinată de o serie de motivaţii:
- determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman;
- remunerarea depinde de sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate de comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel spus, fiecare persoană caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în procesul investiţional.
Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker, conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită.
În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşază rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului, care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit un consumator- producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilitaţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi de preţurile relative. Logic, schimbarea preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită de meloman. G. Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj. O altă contribuţie a sa se referă la optimul cheltuielilor publice în domeniul securităţii sociale abordat în termeni normativi.
Stigler, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1982, pentru studiile sale în domeniul economiei industiale, are contribuţii în aplicarea la teoria economică a sociologiei gusturilor, contribuind astfel la dezvoltare, din această perspectivă, a teoriei consumatorului. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali.
Stigler arată că există diferite preţuri de echilibru compatibile cu eficacitatea economică, iar această situaţie rezultă din faptul că achiziţionarea informaţiei şi costurile tranzacţionale nu sunt nule.
Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei. Stigler s-a remarcat şi ca un critic vehement al intervenţiei statului în economie, dezvoltând concepte teoretice care pun în evidenţă ineficienţa reglementărilor.
Stigler are şi alte contribuţii importante în domenii precum economia industrială (avansează principiul supravieţuitorului), programarea lineară, oligopolul, dar şi istoria gândirii economice, îndeosebi în direcţia descoperirii modului cum apar ideile economice printre specialişti (apreciind originalitatea şi capacitatea lor de a face să pătrundă în public noile idei şi concepte).
