principalele modele macroeconomice din literatura de specialitate sunt: legea lui Wagner a extinderii activităţii statului; modelele dezvoltării privind creşterea cheltuielilor publice; studiile clasice ale lui Peacock şi Wiseman privind creşterea cheltuielilor publice. Legea lui Wagner se concentrează, în special, pe elasticitatea cererii în funcţie de venit pentru bunuri şi servicii publice, punând în evidenţă totodată eşecul pieţei în furnizarea unor astfel de activităţi. Modelele dezvoltării ale lui Musgrave şi Rostow susţin că sporirea cheltuielilor publice reflectă creşterea rolului statului în procesul dezvoltării, ca furnizor de capital necesar infrastructurii şi de investiţii sociale, precum şi în încercarea de a acoperi eşecurile pieţei. Analiza lui Peacock şi Wiseman are la bază faptul că, în perioadele dificile, se schimbă concepţia cetăţenilor despre fiscalitate, în sensul acceptării unor impozite ridicate care vor permite cheltuieli publice superioare chiar şi după depăşirea perioadelor de criză.
Legea lui Wagner
Economistul german de inspiraţie reformistă Adolf Wagner a fost unul dintre pricipalii „socialişti de la catedră” care reclama intervenţia statului în domeniul social. În anul 1880, Wagner a enunţat o „lege a extinderii crescânde a activităţilor publice şi, în special, ale statului”. Transpusă în domeniul finanţelor publice, legea lui Wagner se poate formula ca „legea nevoilor financiare publice crescânde ale statului şi organelor autonome” şi explică nevoia în creştere a veniturilor fiscale. Conform acestei legi, creşterea cheltuielilor în ansamblul activităţilor economice este legată de industrializare şi de efectele ei: dezvoltarea urbanizării, complexitatea crescândă a activităţilor economice, ridicarea nivelului de viaţă.
În aceste condiţii, era necesar ca statul să intervină şi să cheltuiască mai mult pentru acţiunile sale de reglare şi reducere a tensiunilor de orice fel, mai ales a celor rezultate din urbanizare (cheltuieli cu administraţia generală, menţinerea ordinii, cele aferente justiţiei), pentru a răspunde nevoilor sporite ale indivizilor în domeniul educaţiei, culturii, acţiunilor sociale, precum şi pentru realizarea lucrărilor de infrastructură, în special în domeniul comunicaţiilor.
Wagner a explicat creşterea cheltuielilor publice pentru educaţie, recreere, cultură, sănătate şi servicii legate de bunăstare prin elasticitatea cererii pentru aceste activităţi în funcţie de venit. Wagner consideră aceste servicii ca fiind nevoi cu elasticitate superioară în funcţie de venit. Astfel, dacă veniturile reale în economie cresc (ceea ce înseamnă o creştere a produsului naţional brut), cheltuielile pentru aceste servicii vor creşte mai mult decât proporţional, ceea ce se va reflecta în creşterea indicelui cheltuielilor publice în produsul naţional brut.
O altă cauză, considerată de Wagner ca fiind la baza creşterii în timp a cheltuielilor publice, ar fi legată de „ineficienţa fundamentală a întreprinderilor private”, care, în condiţiile creşterii economice, poate determina statul să impună monopolul natural asupra activităţii şi managementului.
La baza formulării acestei „legi” stau elemente empirice. Wagner a observat evoluţia sectoarelor publice în unele ţări europene, în SUA şi
Japonia, iar tendinţele desprinse de aici demonstrează că dezvoltarea societăţii industriale moderne determină creşterea din punct de vedere politic a „presiunii pentru progres social”, precum şi a alocaţiilor din considerente sociale în domeniul industriei. De aici, Wagner a ajuns la concluzia că trebuie aşteptate expansiunea creşterii continue a sectorului public şi protecţia sa în economie, fapt confirmat de experienţa următorilor ani.
Din enunţul lui Wagner nu se înţelege cu claritate dacă autorul s-a referit la creşterea relativă a cheltuielilor publice sau la creşterea acestora în mărime absolută. Modelul lui Wagner dovedeşte o profundă pătrundere în observarea şi anticiparea faptelor, însă nu conţine o teorie bine articulată a opţiunii publice care să stea la baza politicii publice şi deciziilor publice.
Modelele dezvoltării privind cheltuielile publice
În lucrări ale unor profesori ca R.A.Musgrave şi W.W.Rostow se remarcă teoria conform căreia dezvoltarea economică este responsabilă pentru creşterea cheltuielilor publice. În fiecare etapă a creşterii şi dezvoltării economice, investiţia din sectorul public, fiind o parte componentă a investiţiei totale din economie, constituie un element important al creşterii economice.
Se consideră că sectorul public este furnizorul infrastructurii din societate (sisteme de transport, şosele, sănătate, educaţie, apărare şi ordine publică ş.a.). Se consideră că investiţiile din sectorul public sunt necesare adaptării economiei pentru „demararea” spre etapele medii de dezvoltare economică şi socială. În etapele medii ale creşterii, statul continuă să ofere bunuri de investiţii, dar în condiţiile în care investiţiile publice sunt complementare celor particulare.
Totodată, pe întregul parcurs al etapelor de dezvoltare, insuficienţele pieţei continuă să existe, îngreunând eforturile pentru maturizarea economiei. În consecinţă, are loc o creştere a implicării statului în contracararea eşecurilor pieţei.
Musgrave susţine că, pe parcursul perioadei de dezvoltare, investiţiile totale ca procent din produsul naţional brut cresc, în timp ce investiţiile realizate de sectorul public scad. La rândul său, Rostow consideră că, odată atins stadiul maturizării economiei, structura cheltuielilor publice va înregistra o deplasare a ponderii de la cheltuielile cu 152 infrastructura spre cele de educaţie, sănătate, asigurarea bunăstării. Argumentele lui Rostow se bazează pe postulatul, care îi aparţine, conform căruia societăţile trec prin cinci stadii de dezvoltare: societatea tradiţională; precondiţiile pentru avânt; perioada de avânt, când creşterea devine o caracteristică normală a economiei; îndreptarea spre maturitate; maturitatea, în perioada consumului de masă ridicat.
Analiza lui Peacock şi Wiseman
Analiza economiştilor englezi A. T. Peacock şi J. A. Wiseman se bazează pe o teorie politică a determinării cheltuielilor publice, potrivit căreia guvernele doresc să cheltuiască mulţi bani, cetăţenii nu doresc să plătească impozite mari, iar statul trebuie să ţină seama de preferinţele cetăţenilor. Peacock şi Wiseman privesc cetăţeanul alegător ca pe un individ care se bucură de avantajele oferite de bunurile şi serviciile publice, dar care nu doreşte să plătească impozite. Ei consideră că există un anumit nivel tolerabil al impozitării, care acţionează ca o constrângere asupra comportamentului statului în privinţa cheltuielilor publice. Totodată, ei apreciază că dacă economisirea şi veniturile cresc, în condiţiile unor rate de impozitare constante, veniturile fiscale trebuie să crească, permiţând astfel cheltuielilor publice că sporească în raport cu produsul naţional brut.
În perioadele de calm, cheltuielile publice vor avea o tendinţă ascendentă, chiar dacă, în cadrul societăţii, pot exista divergenţe în privinţa nivelului dorit al cheltuielilor publice şi al impozitării. Pe parcursul unor perioade nefaste (război, dezastre sociale etc.), va fi tulburată tendinţa de creştere graduală a cheltuielilor publice, acestea înregistrând o creştere rapidă; pentru finanţarea lor, guvernul va forţa creşterea impozitelor. În perioadele de criză, creşterea fiscalităţii va fi considerată de cetăţeni ca acceptabilă. La rândul lor, cheltuielile publice cresc, iar cheltuielile particulare înregistrează o deplasare spre cheltuielile publice, ceea ce este de natură să sporească şi mai mult cheltuielile publice. Peacock şi Wiseman denumesc acest fenomen „efect de deplasare”. După depăşirea perioadei de criză, în locul cheltuielilor provocate de evenimentele grave, vor apărea noi cheltuieli publice (de exemplu, cheltuieli de reconstrucţie) sau acestea vor fi îndreptate spre domenii ca sănătate, învăţământ, cultură. După trecerea perioadelor de criză, cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul înregistrat anterior, ca urmare a modificării, în urma crizei a concepţiei cetăţenilor cu privire la nivelul tolerabil al sarcinii fiscale.
Un alt efect evidenţiat de cei doi este „ efectul de inspecţie” rezultat din întărirea conştiinţei alegătorilor privind problemele sociale ale momentului. De aceea, guvernul îşi extinde rolul său şi serviciile publice pentru îmbunătăţirea condiţiilor sociale ale acestora. În acest caz, percepţia electoratului cu privire la impozite devine mai tolerantă, ceea ce permite guvernanţilor să finanţeze niveluri mai ridicate ale cheltuielilor publice.
Deşi teoria este criticabilă, ea se aplică în mod cert pentru explicarea creşterii considerabile a cheltuielilor publice şi a presiunii fiscale, fenomene înregistrate în numeroase ţări cu ocazia celor două războaie mondiale. Astfel, ea poate fi extinsă la perioadele de criză economică şi contribuie la explicarea creşterii presiunii fiscale din timpul crizelor din 1929-1933, precum şi din anii ’70 şi ’80. In asemenea situaţii, autorităţile publice dispun de mijloace pentru a ajuta întreprinderile aflate în dificultate, a acorda ajutoare de şomaj şi a susţine activitatea economică prin măsuri de relansare a cererii globale.
