Transformată într-o adevărată “ortodoxie”[1], gândirea economică liberală neoclasică din perioada interbelică se preocupă de rafinarea instrumentarului analitic cu care operează şi de eleganţa mijloacelor ei de expresie. Aceasta îi permite, pe de o parte, să facă progrese însemnate în privinţa formalizării matematice a demersului său teoretic, dar, pe de altă parte, o îndepărtează de aspectele social-politice ale acestei problematici şi o determină să acorde prioritate aspectelor tehnice (tehnico-economice) ale relaţiilor economice internaţionale.
- Geneză
Noul model de abordare a comerţului internaţional este rezultatul unui demers teoretic îndelungat, de aproape o jumătate de secol (1919-1960), la care au contribuit, cu precădere, Şcoala suedeză de economie şi câţiva reprezentanţi de marcă ai Şcolii neoclasice nordamericane. Denumirea modelului derivă de la numele economiştilor suedezi E.F.Heckscher (1879-1952), şi B.Ohlin (1899-1979), precum şi a economistului mordamerican P.A.Samuelson (n.1915). Idei de bază ale noului model de gândire se găsesc în lucrarea lui B.Ohlin, “Comerţ interregional şi comerţ internaţional”(1933). Într-o formă condensată, pentru uzul studenţilor, ele au fost expuse în manualul universitar internaţional publicat de P.A.Samuelson, sub titlul “Economics”(1948), iar în ediţiile mai scurte, publicat de autor în colaborare cu W.A.Nordhaus (1989).
Din seria foarte numeroasă de autori care au contribuit la pregătirea, aprofundarea, nuanţarea şi dezvoltarea modelului H-O-S al comerţului internaţional amintim pe: G.Haberler, J.Viner, J.E.Meade, F.W.Taussig,
A.Aftalion, K.Lancaster, W.F.Stolper, R.W.Jones, H.G.Johnson, F.Machlup, M.C.Hemp, R.A.Mundell, R.J.Hicks, Q.F.Hamod, G.Myrdal, W.Leontief, etc.
Istologia întocmită de J.Bhagwati sub titlul “Comerţinternaţional” (1969), grupează principalele studii care explică istoricul şi geneza modelului H-O-S şi face trimitere la studiile mai ample despre această temă, semnate de G.Haberler, W.M.Cordon, J.Bhagwati, J.S. Chipman. Dacă la acestea adăugăm şi studiile publicate în limba franceză (semnate de M.Bye, G.D. de Berins, H.Denis, Marcy, J.Willer etc), avem o imagine aproximativă cu privire la bogăţia izvoarelor şi componentelor, precum şi a evoluţiei în timp a modelului H-O-S al comerţului internaţional.
În ţara noastră pot fi consultate în acest sens lucrările semnate de M.Manoilescu, C.Murgescu, A.Iancu, N.Sută, S.Sută-Selejan, G.V.Stoenescu etc.
Ca principală megatendinţă din gândirea economică modernă şi contemporană, liberalismul s-a bazat întotdeauna pe câteva elemente cheie, printre care: apărarea proprietăţii private, profitul ca mobil şi stimulent al activităţilor lucrative, hedonismul (avantaje cât mai mari cu costuri cât mai mici), ideea autoreglării spontane a economiei de piaţă pe baza semnalelor date de oscilaţia preţurilor, precum şi neintervenţia statului în tranzacţiile încheiate de particulari57)p.50,112.
Pe aceste caracteristici paradigmatice, sintetizate în principiul metodologic al individualismului metodologic, astfel istorismului, s-au grefat unele particularităţi ale diferitelor generaţii de liberali (clasici, neoclasici, neoliberali, “clasici” contemporani) care au imprimat noi trăsături caracteristice ideilor promovate de aceste generaţii succesive de gânditori.
În această traiectorie sinuoasă se încadrează şi modelul H-O-S, ca cea mai pertinentă creaţie a liberalismului de la mijlocul secolului al XX-lea în probleme de comerţ internaţional.
- Premise
Pentru a uşura sarcina didactică a explicării şi înţelegerii modelului H-O-S şi a teoriilor aferente, se pun, pentru început, trei întrebări:
- Ce a preluat acest model din gândirea liberală anterioară (îndeosebi din teoria ricardiană a avantajului relativ în comerţul internaţional)?
- Ce a respins din liberalismul tradiţional şi, mai ales,
- Ce elemente noi aduce acest model în cercetarea şi explicarea diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional?
Autorii modelului H-O-S au preluat de la A. Smith şi D.Ricardo (prin intermediul lui J.St.Mill şi A.Marshall) cel puţin trei idei de bază şi anume: concepţia despre autoreglarea spontană a economiei de piaţă pe baza oscilaţiei preţurilor şi avantajele diviziunii muncii (inclusiv ale celei internaţionale), noţiunile de cost comparativ, avantaj relativ şi avantaj reciproc în comerţul internaţional, precum şi politica economică a liberului schimb (neamestecul statului în tranzacţiile dintre operatorii economici particulari).
Totodată, ei au respins categoric teoria obiectivă a valorii şi preţurilor, bazată pe timpul de muncă cheltuit pentru producerea bunurilor (şi, implicit, teoria antagonismului dintre veniturile diferitelor categorii de operatori economici ca şi costul practic al acestora “preocupările lui J. St. Mill de corectare a inegalităţilor dintre venituri prin imixtiunea statului în economie”). Totodată, ei au semnalat caracterul nerealist al ipotezei “imobilităţii internaţionale a factorilor de producţie”, invocată de D.Ricardo, bazându-se pe faptul, confirmat de statisticile din secolul nostru, că atât capitalurile, cât şi mâna de lucru circulau în mod frecvent între ţări.
Specificul modelului H-O-S despre comerţul internaţional derivă, în special, din noutăţile pe care le aduc autorii lui în metodologia, teoria şi politica economică referitoare la comerţul internaţional57)p 199-200 şi 55) vo1 n’ p‘706
Respingând teoria valorii bazată pe muncă, specifică clasicismului (liberal şi marxist), autorii neoclasici au construit modelul H-O-S pe temelia teoriei subiective a preţurilor, având ca punct de plecare aprecierile subiective ale consumatorului privind utilitatea sau satisfacţia pe care l-o procură consumul unei cantităţi determinate dintr-un bun economic la un moment dat.
Aderând la teoria subiectivă a preţurilor (teoria utilităţii marginale), dar preocupaţi, în special, de teoria economiei pură, aceşti autori s-au interesat nu atât de conţinutul şi mărimea absolută ale preţurilor, ci de raporturile dintre ele, pentru a afla în ce proporţie sau raport se schimbau bunurile produse în diverse ţări pe piaţa mondială (“terms of trade”) şi cu ce rezultate pentru partenerii implicaţi în tranzacţiile respective (avantaje relative sau dezavantaje). În aceste condiţii suportul modelului H-O-S a fost teoria interdependenţei preţurilor tuturor bunurilor comercializate pe piaţa mondială (bunuri finale şi bunuri intermediare), aşa cum a fost ea prezentată în lucrările economistului suedez G.Cassel (19181924).
Pentru a exprima cât mai clar şi mai convingător analiza cantitativă a raporturilor în care se schimbau bunurile economice pe piaţa mondială, precum şi relaţia dintre costuri şi preţuri, respectiv eficienţa operaţiunilor de comerţ exterior şi internaţional, autorii modelului H-O-S au recurs la cele mai moderne mijloace de expresie realizate de matematică, respectiv de economiştii matematicieni, în deceniile anterioare. Printre aceste mijloace enumerăm: curbele de indiferenţă ale consumatorilor folosite de F.Y.Edgeworth, V.Pareto şi A.Marshall, cutia lui Edgeworth pentru determinarea curbei contractelor dintre partenerii de pe piaţa mondială, curba şi blocul posibilităţilor de producţie, curba şi blocul posibilităţilor de consum etc.
J.Bhagwati precizează că se poate vorbi despre o amplă formalizare matematică şi grafică a modelului H-O-S abia după al doilea război mondial, prin anii ’50, prin contribuţia unor autori ca P.A.Samuelson, J.Meade, M.Kemp, R.W.Jones, J.Bhagwati, H.G.Johnson, W.M.Corden, B.Belassa, J.Vanck etc.5) p‘9
Înţelegerea formei sofisticate (formalizate) a teoriei liberale neoclasice despre comerţul internaţional presupune însă un spaţiu mai mare, precum şi cunoştinţe economie şi matematice aprofundate. Din această cauză, majoritatea manualelor contemporane încep cu expunerea literară a modelului H-O-S şi adaugă, în final sau într-o anexă (pe care cititorul obişnuit o poate ocoli), exprimarea grafică a acestuia. Aşa procedează şi P.A.Samuelson în ediţia din 1970 a manualului său (partea a 5-a, cap.34 p.645, respectiv p.658-667) şi în cea din 1989 (partea a 7-a, cap.38 p.897, respectiv p.905-910). În spaţiul extrem de limitat de care dispunem noi aici ne vom limita la prezentarea literară a modelului H-O-S şi a teoriilor care decurg din aceasta (pentru detalii vezi).
- Conţinut
Modelul H-O-S a încercat să răspundă la multe întrebări privind comerţul internaţional, dar, dintre acestea, cinci sunt deosebit de importante 56) p280 şi anume:
- cauza principală a comerţului dintre ţări, respectiv criteriul specializăriilor în producţie şi în comerţul exterior şi, implicit, cauzele diviziunii internaţionale a muncii;
- mecanismul schimburilor de bunuri pe piaţa mondială, inclusiv formarea preţurilor pe această piaţă;
- rezultatele imediate ale schimburilor internaţionale sau avantajele reciproce ale partenerilor;
- rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sau ce influenţă exercită aceasta asupra proceselor de creştere economică şi de dezvoltare social-economică şi ecologică;
- politica economică externă (în special, politica comercială) optimă a ţărilor lumii în secolul XX.
- Promotorii modelului H-O-S acceptă şi susţin, în continuare, ideile lui A.Smith şi D.Ricardo despre avantajele diviziunii internaţionale a muncii şi despre capacitatea economiei moderne de piaţă de a se autoregla în mod spontan, prin oscilaţia preţurilor, fără intervenţia statului.
Ca şi predecesorii lor clasici, meoclasicii susţin că avantajul relativ al fiecărei ţări este criteriul cel mai eficient de specializare în producţia şi în comerţul internaţional, indiferent de statutul ţării respective, (mare, mică, bogată, săracă, industrială, agrară, etc.). După aprecierea lor, acest principiu este universal valabil, şi pentru ţările care au avantaj absolut în producţia anumitor bunuri (A.Smith) şi pentru ţările care au dezavantaj absolut în producerea tuturor.
Deosebirea dintre neoclasici şi Ricardo constă în modul în care explică fiecare dintre ei avantajul relativ, iar noutatea adusă de neoclasici s-a fixat în teoria proporţiei factorilor de producţie. Potrivit acestei teorii, o ţară are avantaj relativ în producţia şi exportul anumitor bunuri economice, pe care le obţine consumând într-o proporţie cât mai mare factorul sau factorii de producţie abundenţ(i) şi deci ieftin(i) şi consumând puţin sau, dacă este posibil, deloc din factorul sau factorii de producţie rar(i) şi deci scump(i).
În cunoscuta sa lucrare, “Comerţul interregional şi comerţul internaţional” (1933), B.Ohlin dă un exemplu în acest sens. El scrie că “Australia are mai mult teren agricol, dar mai puţină muncă, mai puţin capital şi mai puţine mine decât Marea Britanie, în consecinţă, Australia este mai bine adaptată pentru producerea bunurilor care cer o mare cantitate de teren agricol, pe câtă vreme Marea Britanie are avantaj în producerea bunurilor care cer o cantitate considerabilă din aceşti factori (de producţie ). Dacă ambele ţări şi-ar produce singure totalul bunurilor de consum necesare, atunci produsele agricole ar fi foarte ieftine în Australia, dar articolele prelucrate ar fi relativ scumpe, în timp ce în Marea Britanie situaţia ar fi inversă, unde datorită producţiei limitate a pământului, fiecare acru ar trebui să fie cultivat în mod intensiv, cu multă muncă şi mult capital, pentru a produce cantitatea necesară de hrană”.
Pentru că are în vedere şi costul transporturilor internaţionale, B.Ohlin leagă analiza diviziunii internaţionale a muncii de problema localizării raţionale sau a amplasării geografice eficiente a producţiei, urmărind să evite costurile inutile. Astfel, B.Ohlin conchide că “fiecare regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo; pe de altă parte, ea este mai puţin potrivită să producă bunuri care cer o propoziţie mai mare din factorii existenţi în cantităţi mai mici în cuprinsul ei sau din factori de care aceasta nu dispune deloc”35) p12.
Prin urmare, cheia explicării diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional o constituie, în viziunea lui B.Ohlin, marile deosebiri care există între ţări în ce priveşte înzestrarea sau dotarea lor cu factori de producţie. În lucrările de specialitate mai recente, această deosebire este denumită raritatea (abundenţa) relativă a factorilor de producţie sau intensitatea factorială. Aceasta poate fi exprimată fie în formă naturală (raportul dintre capital şi muncă), fie în formă monetară (raportul dintre profit şi salarii) din ramurile şi ţările comparate30), p.68
- Abordând problema mecanismului de desfăşurare a comerţului internaţional, Ricardo a introdus o premisă discutabilă (“imobilitatea internaţională a factorilor de producţie”) şi a formulat o concluzie plauzibilă, la prima vedere, dar nedemonstrată în aplicaţia ei şi anume ideea că “un alt principiu” guvernează schimburile de pe piaţa mondială (“avantajul relativ”) în comparaţie cu piaţa naţională (“timpul necesar de muncă pentru producerea bunurilor”). Din păcate, Ricardo nu a explicat cum se face trecerea de la un principiu la celălalt în măsura în care un producător poate vinde bunuri şi pe piaţa internă (naţională) şi pe piaţa externă (mondială).
Neoclasicii simplifică problemele, respingând în mod expres premisa invocată de Ricardo ca fiind nerealistă, şi ocolind concluzia lui, deci neacceptând-o prin abandon. După părerea lor, mecanismul de desfăşurare a comerţului este acelaşi, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea mondială. Aceasta înseamnă că, indiferent la ce nivel au loc schimburile de bunuri (piaţa internă sau cea mondială), preţurile se formează după acelaşi mecanism, în funcţie de aprecierea subiectivă a consumatorilor şi de volumul bunurilor comercializate, deci în raport direct proporţional cu cererea şi invers proporţional cu oferta de bunuri pe piaţă.
În esenţă, modelul de desfăşurare a comerţului internaţional şi de formare a preţurilor este, după părerea neoclasicilor, cel care decurge din teoria echilibrului economic general formulată de L.Walras, A.Marshall etc. Până aici nu este deci nimic nou faţă de cunoştinţele de teorie economică din anul I de studii universitare.
Noutatea apare atunci când neoclasicii examinează consecinţele comerţului internaţional asupra repartiţiei veniturilor operatorilor economici din ţările partenere, exprimate de teoria egalizării preţurilor factorilor de producţie şi a veniturilor pe care le obţin proprietarii acestor factori.
Raţionamentul care conduce la această concluzie porneşte de la ideea neoclasică privind relaţia direct proporţională dintre raritate şi preţuri: bunurile mai rare sunt scumpe, iar bunurile mai abundente sunt ieftine. Comerţul internaţional duce la creşterea cererii de bunuri obţinute cu ajutorul factorilor abundenţi (şi ieftini) şi la scăderea cererii de factori rari (şi scumpi), ceea ce în timp, duce la ieftinirea factorilor care au fost scumpi iniţial şi la scumpirea factorilor care au fost ieftini iniţial rezultatul acestor procese este tendinţa de apropiere a nivelului preţurilor factorilor de producţie sau de analizare a preţurilor acestor factori de producţie.
“Este uşor să dăm exemple pentru această tendinţă de egalizare a preţurilor datorată comerţului – scria B.Ohlin în 1933. Pădurile sunt ieftine în nordul Scandinaviei şi ca urmare, produsele din lemn sunt exportate. Dar, dacă nu ar exista exportul unor astfel de produse, pădurile Scandinaviei ar fi, cu siguranţă, încă şi mai ieftine. Ele nu ar resimţi, aşa cum se întâmplă acum, influenţa cererii din alte părţi ale lumii. Pe de altă parte, în Statele Unite (ale Americii -), pădurile sunt foarte scumpe, dar ar fi şi mai scumpe, dacă produsele din lemn nu ar putea fi importate din Canada şi Scandinavia”.
Concluzia lui B.Ohlin este că “Această tendinţă spre egalizare, nu numai a preţurilor mărfurilor, ci şi a preţurilor factorilor de producţie este urmarea firească a faptului că comerţul (evident, internaţional-) permite activităţii de prelucrare (industrială) să se adapteze pe plan local procesului de extindere geografică a factorilor de producţie ”35)p–37.
Această influenţă indirectă a comerţului internaţional asupra preţurilor factorilor de producţie, ca urmare a modificării cererii de bunuri finale, este accentuată de influenţa directă a acestuia asupra preţurilor factorilor de producţie, atunci când şi ele devin obiect nemijlocit al tranzacţiilor de pe piaţa mondială.
“Comerţul – continuă Ohlim – tinde să modifice inegalitatea originară (iniţială) a preţurilor şi să determine o formare mai uniformă a acestora”35) p‘38.
În privinţa gradului de egalizare a preţurilor prin intermediul comerţului internaţional, părerile sunt împărţite chiar şi în rândul promotorilor acestui model de gândire: B.Ohlin susţine că nu poate avea loc “o deplină egalizare”, printre altele şi datorită caracterului complex al cererii (“joint demand”), pe câtă vreme P.A.Samuelson are în vedere posibilitatea unei depline egalizări a preţurilor factorilor de producţie (“paradoxul lui P.A.Samuelson”).
În măsura în care, preţul factorilor de producţie (munca, capitalul, pământul) constituie venituri (salariul, profitul, renta şi dobânda funciară) pentru proprietarii lor (proprietarul capitalului, respectiv managerul firmei, muncitorul, proprietarul pământului şi bancherul), autorii modelului H-O-S susţin că analizarea preţurilor bunurilor finale şi a preţurilor factorilor de producţie determină, implicit, tendinţa de egalizare a veniturilor în ţările partenere.
Într-o lucrare scrisă după cel de al doilea război mondial (1955 “Politica comerţului exterior”), B.Ohlin se referă, din nou, la acest proces de egalizare, scriind: “Se poate spune, într-o anumită măsură, că mobilitatea factorilor de producţie şi aceea a bunurilor acţionează în acelaşi fel asupra preţurilor. Prima permite factorilor să treacă, într-adevăr, dintr-un loc în care sunt abundent, şi economici (ieftini) în alt loc unde ei costă mai scump. Cea de a doua permite instalarea producţiei în locuri convenabile, cu alte cuvinte, provoacă o cerere pentru diferiţi factori acolo unde ei există în cantitate destul de mare. În ambele cazuri, costul lor – renta funciară, dobânda la capital şi nivelul salariilor – manifestă o tendinţă de nivelare (egalizare). Are loc, evident, şi o egalizare a preţurilor mărfurilor: în mod direct, pe calea comerţului internaţional, pentru bunurile (finale) care fac obiectul lui, şi indirect, prin faptul că aptitudinile diferitelor ţări devenind mai egale, costul de producţie al bunurilor produse de aceste ţări este, ca urmare, mai puţin diferit. În ambele cazuri se manifestă tendinţa spre o mai mare omogenitate în formarea preţurilor”36–1 p37.
Rezultatele imediate ale comerţului internaţional sunt benefice pentru toţi partenerii, fără excepţie, în viziunea promotorilor modelului H-O-S, deci avantajul relativ este, totodată, un avantaj reciproc. În esenţă, acest avantaj reciproc îmbracă multe forme concrete, începând cu mai buna folosire a factorilor de producţie disponibile, ceea ce înseamnă reducerea preţurilor, sporirea veniturilor, creşterea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, şi sfârşind cu “surplusul sau renta consumatorului” (48, p.456-458, 969).
Rezumând discuţiile din literatura economică neoclasică despre urmările sau rezultatele comerţului internaţional, P.A.Samuelson scria în 1989 că “atunci când începe comerţul între ţări şi când fiecare ţară îşi concentrează producţia în ramurile în care are avantaj comparativ, atunci toată lumea o duce mai bine (are de câştigat). Muncitorii din fiecare regiune pot să obţină o cantitate mai mare de bunuri de consum pentru acelaşi volum de muncă atunci când lumea se specializează în ramurile care au avantaj comparativ şi dă produsele proprii în schimbul unor bunuri în producţia cărora are dezavantaj relativ. Când se deschid graniţele pentru comerţul internaţional, atunci creşte venitul naţional al fiecărei ţări şi al tuturor ţărilor coschimbiste” (48, p.904).
Problema este, în realitate, mult mai complexă şi această concluzie a fost criticată din multe direcţii, inclusiv de către economistul român neoliberal din perioada interbelică Mihail Manoilescu (1891-1950), la care ne vom referi în continuare. Dacă un student ar raporta concluzia optimistă a lui P.A.Samuelson la realitatea dură şi dramatică din România după 1989, cu greu ar putea adera la aceată concluzie. Şi exemplul nu este singular, ci priveşte cam două treimi din ţările globului pământesc, adică lumea a treia sau ţările în curs de dezvoltare, care pierd foarte mult de pe urma schimburilor inegale sau neechivalente.
Rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sunt, în viziunea neoclasicilor, favorabile tuturor ţărilor lumii, în ciuda faptului că ei recunosc existenţa unor mari deosebiri între ţări.
Un număr limitat de ţări puternic dezvoltate au cunoscut un proces continuu de creştere economică (sporirea venitului naţional pe locuitor) şi o dezvoltare complexă (infrastructură, potenţial de producţie, nivel de viaţă al populaţiei) îndeosebi pe baza acumulării de capital şi a progresului tehnic, procese interdependente cu comerţul exterior şi în ciuda ciclicităţii acestor procese, respectiv a crizelor economice (conjuncturile decenale, seculare, naţionale, regionale, globale). Investigaţiile privind multiplicatorul comerţului exterior (F.Machlup) au urmărit să evidenţieze măsura în care comerţul exterior declanşează un proces de sporire a venitului naţional, asemănător investiţiilor suplimentare de capital.
Majoritatea ţărilor lumii se găsesc într-o situaţie precară (subdezvoltare), nu cunosc procesul de creştere economică, după părerea neoclasicilor, îndeosebi datorită unor cauza interne (“cercul vicios al subdezvoltării” datorat fie creşterii populaţie într-un ritm mai rapid decât al venitului naţional, fie insuficienţei de capital, datorată absenţei sau slabei economisiri din venitul realizat). Liberalii neoclasici apreciază că, “deschiderea spre exterior“a economiei acestor ţări, respectiv deplina liberalizare a comerţului lor exterior le-ar putea “antrena” în mod spontan, pe calea creşterii economice şi a dezvoltării, ar permite “propagarea” creşterii economice de la ţările dezvoltate spre cele subdezvoltate (P.A.Samuelson, J.W.Rostow, R.Nurkse etc). Ei dau ca exemple în acest sens cazul “micilor ţigani” din Asia (Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Thailanda etc, în general noile ţări industrializate, neţinând seama însă de faptul că, pe lângă deschiderea acestora faţă de exterior, alţi doi factori au permis avansul lor economic şi anume importurile avantajoase obţinute din partea statelor occidentale puterni industrializate şi implicarea masivă a statelor respective în procesul de industrializare a acestora.
În consecinţă, deplina înţelegere a rezultatelor comerţului internaţional modern şi comtemporan pe termen lung impune o dezvoltare mai amplă, care depăşeşte cadrul lecţiei de faţă, presupunând, pe lângă criticile aduse neoclasicismului de gânditorii eterodocşi şi contestatari (cap.VI din lecţia de faţă) şi luarea în considerare a controverselor privind creşterea economică, subdezvoltarea şi strategiile naţionale şi internaţionale ale dezvoltării (cap.X, XI, XIII şi XIV).
Politica economică externă (comercială) optimă este, după părerea liberalilor neoclasici, politica liberului schimb, respingând, în principiu, măsurile protecţioniste, atât taxele vamale, cât şi contingentările cantitative (cotele), precum şi restricţiile calitative.
În consecinţă, modelul H-O-S al comerţului internaţional şi cele două teorii aferente (proporţia factorilor şi egalizarea preţurilor şi a veniturilor) au fost şi sunt invocate în continuare în literatura de specialitate şi în documentele Ligii Naţiunilor din perioada interbelică ale ONU, GATT şi OMC din perioada postbelică, în sprijinul programului de liberalizare a comerţului mondial.
În consecinţă, manualul “Economics” publicat de P.A.Samuelson şi W.A.Nordhans în 1989 consideră că teoria comerţului internaţional se sprijină pe două descoperiri majore. Prima se referă la faptul că “Atunci când se deschid graniţele pentru comerţul internaţional, creşte venitul naţional al fiecărei ţări şi a tuturor împreună”. Cea de a doua idee susţine că “Un tarif sau o cotă greşit concepute, departe de a-i ajuta pe consumatorii din ţara respectivă, va reduce, în schimb, veniturile lor reale, făcând importurle mai costisitoare şi întreaga lume mai puţin productivă. Ţările pierd de pe urma protecţionismului deoarece un comerţ internaţional mai redus înlătură eficienţa proprie specializării şi diviziunii muncii” (48, p.904).
În lucrările de specialitate, problema politicii comerciale externe a fost mai nuanţat pusă şi a cunoscut o anumită evoluţie în timp. Dacă în perioada interbelică, liberalii lulţineau deplina liberalizare a comerţului internaţional pentru raţiuni de eficienţă economică, ulterior, în perioada postbelică, ei admit că protecţionismul se justifică în anumite limite, fie în legătură cu unele obiective extraeconomice (de exemplu asigurarea momentului pentru apărarea integrităţii ţărilor respective), fie pentru a susţine începutul industrializării unor ţări în curs de dezvoltare. În consecinţă, au fost publicate numeroase lucrări care cercetau nivelul optim al taxelor vamale, începând cu lucrarea lui J.Viner (1892-1970) intitulată “Studii în teoria comerţului internaţional” (1937) şi continuând cu lucrări semnate de Stolper, P.A.Samuelson, L.A. Metzler, K.Lancaster, R.Liscy, H.G.Johnson, R.Lipscy, J.Bhagwatis, W.M.Corden, W.P.Travis, etc. Aceste lucrări au examinat influenţa taxelor vamale asupra veniturilor, optimizarea taxelor vamale, măsura în care taxele vamale stimulează sau frânează fluxurile comerciale, folosirea taxelor vamale ca o soluţie suboptimă (“the second resti) mai ales în contextul uniunilor vamale, respectiv al integrării economice regionale din perioada postbelică etc. Pentru detalii se poate recurge la lucrările specializate de comerţ internaţional şi politici vamale (55, p.94-150; 44, 45. P.1-38).
- Destin istoric
În ciuda ipotezelor restrictive pe care s-a bazat (ipoteza concurenţei pure şi perfecte, teoria echilibrului economic general etc), modelul H-O-S şi cele două teorii asociate au dominat literatura academică de orientare liberală (neoclasicii) pe tot parcursul secolului al XX-lea.
Iniţial, promotorii acestora au considerat că principiul avantajului relativ în comerţul internaţional este unul dintre puţinele principii inatacabile ale ştiinţei economice (P.A.Samuelson). Treptat însă, confruntaţi cu o dublă sfidare, pe de o parte, înmulţirea criticilor adresate acestui principiu şi teoriilor bazate pe el din partea economiştilor eterodocşi, iar pe de altă parte, cu probleme din domeniul comerţului internaţional pe care modelul sau teorema H-O-S nu le puteau explica în mod satisfăcător, susţinătorii lui au fost nevoiţi să admită că acesta are anumite limite.
“Defectul ei major (al teoriei avantajului relativ) consta – scria P.A.Samuelson şi W.A.Hordhans, în 1989 – în premisele ei clasice, întrucât ea presupune un cadru economic care funcţionează fără dificultăţi, cu preţuri şi salarii care se adaptează în mod rapid, precum şi fără şomaj involuntar”1–48‘ P910\
Dar, cum aceste presupuse premise ideale nu se întâlnesc în viaţa reală, cei doi autori menţionaţi recunosc faptul că audienţa acestei teorii scade considerabil în perioadele descendente ale ciclurilor economice. “Avantajul comparativ a dobândit prestigiu în anii 1950 şi 1960, când economiile au prosperat şi când barierele comerciale mai scăzute au favorizat integrarea economică în lumea naţiunilor industriale. Dar – continuă cei doi autori -, teoria a fost din nou umbrită în anii 1980, când economia ţărilor îndatorate a fost paralizată de un curs de schimb foarte ridicat al dolarului şi de protecţionism, iar economia Statelor Unite de deficite comerciale crescânde şi de stagnarea industriei”(48 p910).
Cei doi autori conchid că “Aceste etape ale istoriei (economici moderne de piaţă) constituie o dovadă pertinentă a faptului că teoria clasică a avantajului relativ îşi justifică relevanţa socială numai atunci când cursurile de schimb, preţurile şi salariile au niveluri corespunzătoare şi când politicile macroeconomice înlătură ciclurile de afaceri grave sau bulversările comerciale de pe scena economică”(48p910).
[1] acceptată aproape în mod unanim de gânditorii din mediul academic (sau de majoritatea lor covârşitoare) şi de factorii de decizie din domeniul politic (de la cuvintele greceşti “doxa” – opinie, părere – şi “orto” – drept, adevărat).
