Mortalitatea este a doua componentă a mişcării naturale a populaţiei iar decesele „ieşiri” din populaţia considerată ca sistem. Caracteristic pentru deces ca şi pentru naşteri sau alte evenimente demografice este dualitatea acestuia biologică şi socială.
Geografia studiază aspectul social dar nu al decesului ci al masei respective de evenimente demografice de acest gen care poartă denumirea de mortalitate.
Studiul fenomenului demografic ca masă de evenimente şi nu cazul izolat de deces beneficiază de avantajul legii numerelor mari şi al altor legităţi statistice.
Cazul izolat a unui eveniment demografic nu prezintă relevanţă din punct de vedere social; numărul mare de evenimente oferă posibilitatea determinării de legi şi legităţi.
Demograful francez Gerard Calot definea plastic această situaţie: „Un om care moare este o nenorocire, o sută de oameni care mor reprezintă o catastrofă, o mie de oameni care mor înseamnă statistică” (10).
Într-o astfel de situaţie studierea mortalităţii trebuie făcută şi în raport cu o serie de caracteristici care să pună în evidenţă condiţionarea socială. Se obişnuieşte astfel ca în funcţie de caracteristicile concrete (sex, vârstă, grad de instruire, stare civilă etc.) să se facă distincţie între tipurile de mortalitate.
Numai astfel se poate vedea de ce mortalitatea în ţările în curs de dezvoltare este mai ridicată ca în ţările dezvoltate, mortalitatea infantilă este mai redusă la categoriile sociale cu un nivel de venit şi de instruire mai înalt decât la categoriile sociale defavorizate, că mortalitatea în aceeaşi ţară prezintă niveluri diferite de-a lungul timpului, sub influenţa complexă a factorilor social-economici.
Mortalitatea, aşadar, se studiază în raport cu diferite caracteristici care să pună în lumină condiţionarea ei socială.
Populaţia luată în considerare, pentru calculul diferitelor rate şi probabilităţi, este cea stabilă (sau rezidenţială) din care au făcut parte persoanele decedate, şi nu populaţia localităţii în care a decedat persoana respectivă. Această condiţie se impune din considerente de comparabilitate.
Expresia mortalitate generală semnifică faptul că se ia în considerare întreaga mul ţime a deceselor care au avut loc în cadrul unei populaţii într-o perioad ă de timp fără nici o distincţie.
Intensitatea mortalităţii unei populaţii depinde de numeroşi factori demografici şi social-economici: vârstă, sex, stare de sănătate, nivel de educaţie, condiţii de mediu, profesie, ocupaţie, mediu social (urban sau rural) etc. În mod obişnuit mortalitatea înregistrează un nivel mai ridicat în primul an de viaţă, când de fapt are loc adaptarea copilul la noul mod de viaţă, apoi are loc o scădere a acesteia până la vârsta de 5-6 ani când atinge nivelul minim, se menţine aproximativ la acest nivel până la vârsta de 40-45 de ani, după care începe să crească, iar această creştere se accentuează pe măsura înaintării în vârstă, ajungând la nivelul maxim pe la vârsta de 90 de ani. De aceea, analiza mortalităţii generale trebuie completată în mod necesar cu studiul mortalităţii la cele două extremităţi ale ciclului vieţii, respectiv mortalitatea infantilă şi mortalitatea la vârste înaintate, care pun probleme specifice de măsurare şi interpretare.
Rata brută de mortalitate este un indicator uşor de calculat şi de interpretat şi poate fi utilizat chiar în ţările care nu dispun de un sistem inflormaţional demografic dezvoltat şi de aceea este larg aplicată atât în analiza demografică pe plan naţional, cât şi internaţional. Nivelul mortalităţii este cu atât mai ridicat cu cât gradul de dezvoltare social-economică a unui stat este mai scăzut şi invers. În ultimele decenii mortalitatea generală a înregistrat variaţii nesemnificative în ţările dezvoltate, în timp ce în cele slab dezvoltate aceasta s-a redus de peste două ori şi jumătate, tendinţe ce se vor menţine probabil şi în următoarele decenii.
Aprofundarea analizei mortalităţii în optică transversală se poate realiza prin studiul particularităţilor de manifestare a acestui fenomen în cadrul unor subpopulaţii care se conturează într-o colectivitate umană de volum mare cum ar fi populaţia unei ţări. În acest scop se calculează şi se analizează ratele specifice de mortalitate pe sexe, pe mediile rural şi urban, în profil teritorial şi pe cauze de deces.
Utilizând clasificarea internaţională a cauzelor de deces, elaborată sub auspiciile ONU, sistemul informaţional statistic oferă elemente suficiente pentru realizarea acestui scop, orientând eforturile reţelei de ocrotire a sănătăţii în direcţia adoptării unor asemenea măsuri care să faciliteze creşterea longevităţii populaţiei.
În mod curent, determinarea intensităţii mortalităţii se face pe cauze relativ omogene. Datorită faptului că numeroase cauze de deces se pot reuni în grupe omogene, în practică atât intensitatea mortalităţii, cât şi structura deceselor se determină pe grupe de cauze de deces.
În structura deceselor o pondere ridicată o au cele determinate de afecţiuni ale aparatului circulator (afecţiuni degenerative) ce depăşesc 50 % din efectivul total, cu tendinţă de creştere a frecvenţei relative, pe măsura accentuării procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei.
În foarte multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic tumorile maligne se situează pe locul secund în ierarhia cauzelor de deces.
Un număr însemnat de decese se înregistrează încă în grupa „accidente, otrăviri, traumatisme”, cu reale posibilităţi de reducere, pe măsura creşterii nivelului de conştiinţă şi răspundere civică a tuturor membrilor societăţii, pentru sănătatea şi viaţa semenilor.
Analiza mortalităţii pe cauze de deces trebuie adâncită prin abordarea specificităţii manifestării acestei laturi a fenomenului, în subcolectivităţile de populaţie, structurate după sex, vârstă, stare civilă, mediu, ocupaţie etc.
Mortalitatea infantilă, datorită intensităţii ridicate şi specificului colectivităţii la care se referă, prezintă o importanţă deosebită în analiza geodemografică. Mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de un an este cea mai importantă dintre mortalităţile specifice după vârstă. În curba ratelor de mortalitate după vârstă care este bimodală, mortalitatea infantilă reprezintă primul vârf, al doilea revenind vârstei de 65-75 ani.
În ţările în curs de dezvoltare, mortalitatea infantilă este foarte ridicată; sunt ţari în care tot al cincilea nou-născut moare înainte de a împlini vârsta de un an. În ţările dezvoltate, mortalitatea infantilă este scăzută, totuşi în totalul deceselor, cele infantile mai deţin o pondere importantă. Ea a înregistrat în decursul timpului chiar în aceeaşi ţară oscilaţii foarte mari, urmând în general o tendinţă de scădere.
Datorită faptului că mortalitatea infantilă este influenţată de o mare varietate de factori, nivelul ei exprimă, într-o formă sintetizată, un ansamblu de condiţii sociale, economice, culturale, sanitare, fiind, în ultimă analiză, un indice al bunăstării, civilizaţiei şi nivelului cultural al unui popor sau al unei subpopulaţii oarecare. De aceea, rata de mortalitate infantilă se foloseşte în comparaţiile internaţionale ca una din variabilele semnificative pentru caracterizarea tipologiei ţărilor, în cadrul naţional, pentru caracterizarea decalajelor dintre diferitele regiuni, ca şi pentru măsurarea progreselor de la o perioadă la alta. În mod particular, mortalitatea infantilă este un indice ce caracterizează eficienţa sistemului sanitar. Toate acestea subliniază importanţa măsurării corecte a mortalităţii infantile şi a analizei acesteia.
Intensitatea mortalităţii infantile se stabileşte cu ajutorul ratei mortalităţii infantile (Mi), care se calculează prin raportarea mulţimii deceselor la vârsta de zero ani (D0), înregistrate în perioada de timp considerată, la numărul de născuţi-vii (Nv) din aceeaşi perioadă, după formula:
Mo = Do x 1000
Nv
Studiul mortalităţii infantile se poate efectua, ca şi în cazul mortalităţii generale, utilizându-se acelaşi nomenclator al cauzelor de deces, deşi în mod logic asupra copilului mic în vârstă de zero ani unele din acestea nu se pot manifesta sau au un caracter excepţional. În cazul nou-născuţilor, cauzele de deces de natură endogenă constituie afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de naştere, în timpul vieţii intrauterine sau sunt o consecinţă a procesului naşterii propriu-zise.
Cauzele de deces de natură exogenă sunt o consecinţă a contactului nou-născutului cu mediul extern de viaţă şi cuprind numeroase afecţiuni ale aparatului respirator, ale celui digestiv, boli infecţioase şi parazitare, otrăviri, traumatisme etc.
Cunoaşterea celor două categorii de cauze de deces ale copiilor de zero ani este necesară deoarece prin medicina modernă se poate acţiona asupra lor cu eficienţă diferită în scăderea mortalităţii infantile. Astfel, prin mijloacele medicale actuale se poate acţiona cu o eficienţă redusă asupra scăderii mortalităţii endogene şi cu o mai mare eficienţă în cazul celei exogene.
