Economia neoclasică se referă la o abordare generală în economie care pune accentul pe determinarea preţurilor, a producţiei şi a distribuţiei veniturilor în cadrul pieţelor, prin intermediul cererii şi ofertei. Conform lui G.Grellet, un economist francez teoria neoclasică se întemeiază pe date de pornire şi un model de comportament. Datele de pornire sunt considerate a fi exogene : este vorba despre scările de preferinţă ale agenţilor economici şi despre cantităţile factorilor de producţie la începutul unei perioade. Maximizarea obiectivelor agenţilor , în condiţiile constrângerii, din cauza datelor de pornire constituie singura regulă de comportament al agenţilor. Aceasta se exprimă pe piaţă prin intermediul funcţiei ofertei şi cererii. Funcţionarea pieţei permite să se stabilească nivelul cererii, ofertei, preţurilor şi folosirii (factorilor de producţie şi forţei de muncă).
Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor şcoli economice, astfel că există mai multe păreri privind semnificaţiile acestui curent. Totuşi este recunoscut că bazele teoriei economice neoclasice au fost puse de Robert Lucas (Chicago), Thomas Sargent (Stanford) şi Robert Barro (Harvard). Ea se aseamănă mult cu abordarea clasică în privinţa sublinierii rolului salariilor şi preţurilor flexibile, dar vine şi cu ceva nou, aşa numitele aşteptări raţionale, prin care se caută să se dea o explicaţie unor constatări de genul curbei Phillips.
Bazele, potrivit teoriei economice neoclasice fac referire la preţuri şi salarii care sunt flexibile, iar oamenii se folosesc de toate informaţiile disponibile.Aceste două postulate reprezintă esenţa concepţiei neoclasice despre activitatea macroeconomică. Prima parte a acestei concepţii se apropie de ipoteza clasică a flexibilităţii preţurilor şi salariilor, ceea ce înseamnă pur şi simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra cerere şi ofertă. Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de progresele înregistrate în ultimii ani în domenii precum statistică şi teoria comportamentului în condiţii de incertitudine. Potrivit acestei ipoteze oamenii îşi formează aşteptările pe baza celor mai bune informaţii aflate la baza lor. Astfel statul nu-şi poate păcăli pe cetăţeni deoarece ei sunt bine informaţi şi au acces la aceleaşi informaţii ca funcţionarii publici.
Legea pieţelor – subproducţia este imposibilă prin natura sa pentru că „ofertă creează cerere”. Argumentul este că nu există o deosebire semnificativă între o economie de schimb monetar şi una de schimb în natură. Oricât ar produce fabricile, muncitorii pot cumpără. Ideea a fost susţinută chiar şi în timpul Marii Crize când o pătrime din forţa de muncă americană a fost trimisă în şomaj prin următorul argument: „şomajul care există la un moment dat este produs în totalitate de obstacole fricţionale care se opun ajustării instantanee a nivelului salariilor şi preţului. Legea pieţelor susţine că nu pot exista perioade lungi de supraabundenţă. Dacă producţia s-ar modifica, preţurile ar scădea pentru asigurarea vânzării producţiei obţinute în condiţii de ocupare maximă.
Aşteptările raţionale – aşteptările sunt foarte importante pentru viaţă economică. Ele îi determină pe investitori să cheltuiască o anumită sumă de bani, iar pe consumatori să hotărască dacă îşi economisesc veniturile. Cum poate însă ştiinţa economică să abordeze într-un mod logic problema aşteptărilor? Economiştii neoclasici au răspuns la această întrebare formulând ipoteza aşteptărilor raţionale. Potrivit acesteia, previziunile sunt obiective şi se bazează pe toate informaţiile disponibile. Ipoteza aşteptărilor porneşte de la faptul că oamenii fac previziuni obiective. Mai controversată este ideea conform căreia oamenii se folosesc de întreaga informaţie existentă şi de teoria economică. Aceasta presupune că ei înţeleg modul în care funcţionează economia şi ce anume face guvernul. Să presupunem astfel că parlamentul sporeşte întotdeauna cheltuielile în anii electorali. Potrivit teoriei aşteptărilor raţionale populaţia va anticipa acest comportament şi va acţiona în consecinţă.
Principala noutate care apare în teoria economică neoclasică constă în aceea că, datorită aşteptărilor raţionale, statul nu poate păcăli populaţia cu măsuri economice sistematice. Concepţia economică neoclasică poate fi fructuos aplicată în multe ramuri ale ştiinţei economice. Aici ne vom concentra asupra a doua implicatii: natura pieţei muncii şi curba Philips. Şomajul – este şomajul voluntar sau involuntar? Şomajul involuntar este o situaţie în care muncitorii calificaţi sunt incapabili să găseasca de lucru la nivelul curent al salariului. Economiştii keynesişti cred că o parte importantă a şomajului este de natură involuntară, mai ales în perioadele de recesiune. Dimpotrivă, economiştii neoclasici cred că, în majoritatea cazurilor, şomajul este voluntar. In opinia lor, piaţa muncii se redresează rapid după şocuri, deoarece salariile se modifică pentru a se reechilibra şi oferta de muncă. Astfel, nivelul şomajului creşte în timpul recesiunilor pentru ca tot mai mulţi oameni se află în căutarea unor slujbe mai bine plătite, şi nu pentru că aceştia nu-şi pot găsi de lucru.Oamenii şomează pentru că şi-au părăsit slujbele, căutând altele mai bine remunerate, şi nu pentru că salariile ar fi prea mari,cum se întâmplă în cazul şomajului involuntar.
Curba Phillips – una din marile provocări căreia trebuie să îi facă faţă oricare şcoală economică este aceea de a explica principalele reguli ce guvernează ciclul economic într-un mod coerent şi în acelaşi timp, compatibil cu alte aspecte ale vieţii economice. Concepţia economică clasică este atrăgătoare deoarece corespunde cu majoritatea teoriilor privind cererea şi oferta. Provocarea constă în a explica cele mai importante elemente ale ciclurilor economice, cum ar fi curba Phillips sau legea lui Okun. Dacă nivelul şomajului este ridicat în timpul recesiunilor, nu se va spune pur şi simplu că oamenii au hotărât că anul respectiv este potrivit pentru concedii mai lungi. Cum ar explica o astfel de teorie lunge criza globală din anii 1930 sau declinul înregistrat în ultimii ani de ţările cu economie de piaţă?
Economiştii neoclasici consideră că percepţia greşită reprezintă cheia ciclurilor economice. Ei cred că şomajul atinge niveluri înalte deoarece lucrătorii au o părere confuză despre conjunctura în care se află economia ; ei îşi părăsesc slujbele de bună voie în speranţa că vor găsi altele mai bine plătite, dar în cele din urmă ajung pe listele şomerilor. Ori, în faza de expansiune a ciclului economic, producţia atinge niveluri înalte, iar şomajul scade când oamenii, supraestimând valoarea salariului real sunt păcăliţi să muncească mai mult. Analiza se poate face folosind curba Phillips corespunzătoare inflaţiei. Potrivit teoriei economice clasice, curba Phillips pe termen scurt are forma unei drepte verticale în punctul ce reprezentă rata naturală a şomajului sau nivelului de echilibru. Această curbă este echivalentă dreptei clasice a ofertei agregate, situaţie în care producţia nu este influenţată de cererea agregată.
Atunci de unde provin curbele Phillips în pantă descendentă? Ele sunt rezultatul unui proces dinamic, în care oamenii se găsesc temporar într-o stare de confuzie privind valoarea reală a salariilor. Spre exemplu, dacă Banca Naţională sporeşte neaşteptat rezerva de bani, se ajunge la creşterea neaşteptată a salariilor şi preţurilor. Muncitorii percep greşit evenimentele economice, neştiind că preţurile cresc la fel de repede ca şi salariile, deci oferta de muncă creşte şi şomajul scade. Astfel, conform teoriei neoclasice, curba Phillips aparentă pe termen scurt este rezultatul unor percepţii greşite a salariului real şi a preţurilor relative.
