Orice contribuabil este tentat să plătească impozite şi taxe cît mai mici sau să nu plătească nici un fel de impozit. Pentru a profita de astfel de slăbiciune umană, de-a lungul timpului au existat teritorii care au creat o legislaţie de atragere a fondurilor financiare, acordîndu-se facilităţi deosebite, dintre care cea mai importantă o constituie scutirea de impozite ori nivelul acestora extrem de redus. Aceste teritorii sunt denumite în literatura fiscală „paradisuri fiscale”.
Termenul de „paradis fiscal” este preluat din limba engleză, de la cuvîntul „tax-haven”, care înseamnă „refugiu”, „port fiscal”.
În literatura de specialitate (juridică şi economică) există puţine şi timide încercări de definire a „paradisurilor fiscale”.
Potrivit Raportului Gordon, publicat în 1983 de Ministerul Finanţelor din Franţa, „paradisul fiscal” reprezintă „orice ţară care este considerată ca atare şi care se vrea astfel”.
Roger Brunet constată că „se numeşte paradis fiscal un teritoriu în care persoanele fizice sau societăţile au impresia de a fi mai puţin impuse decît altundeva”.
„Paradisul fiscal” poate fi definit ca fiind spaţiul geografic (reprezentat de teritoriul unei ţări sau numai de o parte a teritoriului unui stat) în interiorul căruia se acordă numeroase şi felurite facilităţi fiscale: nu se percep impozite (ori acestea sunt constituite în cote reduse şi privesc numai unele categorii restrînse de venituri sau bunuri), se asigură – la un nivel ridicat – secretul bancar, este stimulată dezvoltarea activităţilor comerciale şi transferul beneficiilor, nu există restricţii în privinţa schimburilor valutare etc.
