Noua şcoală clasică şi-a facut simţită prezenţa îndeosebi după 1980, când R. Lucas jr., (laureat al Premiului Nobel în 1995) şi Th. Sargent într-o serie de studii au iniţiat „teoria anticipărilor raţionale”. Ideea integrării în calculul economic a anticipărilor agenţilor nu este nouă. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptările întreprinzătorilor şi consumatorilor. De altfel, tradiţia keynesiană presupune o oarecare „miopie” a agenţilor. Cu alte cuvinte, salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la politica economică, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul „să învăţăm din greşelile trecutului” nu oferă nici un mijloc de a exprima anticipări asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipările raţionale susţin că agenţii economici sunt capabili să prevadă viitorul de o asemenea manieră încât să evite neplăcerile. Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate. In extremis, această poziţie face din fiecare cetăţean un vizionar extra-lucid, un cunoscător foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţă în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert, fără capacitate de reacţie pentru că el nu are anticiparea anticipărilor.
Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacităţii politicii economice de a lupta împotriva şomajului.
Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Prescott, N. Wallace, au fost anti- keynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauză orice variantă keynesistă a fost percepută drept o contrarevoluţie.
Atitudinea lor este susţinută de scopurile tematice declarate şi anume o analiză fondată pe anticipări raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetărilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al căror grad de pertinenţă ţine mai mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în realitate. Prin extensie, teoria anticipărilor raţionale apare astfel fondată mai mult pe pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentară la un cost oarecare, numit cost de adaptare.
Teoria anticipărilor raţionale are la bază o serie de ipoteze:
- salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţă, ele adaptându-se perfect unui model de echilibru al oricărei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna egală cu cererea;
- pieţele se comportă ca şi când agenţii economici utilizează cel mai bine toate informaţiile de care pot să dispună, atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun că indivizii şi întreprinderile au o cunoaştere intuitivă, nu numai în felul cum suportă consecinţele evenimentelor economice apărute în sectorul lor sau pe propria piaţă, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale;
- fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultă din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În măsura în care ei utilizează mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu înseamnă că şi ştiu ce se va petrece în realitate.
În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea că nu există şocuri sau perturbări majore, economia va fi eficientă.
Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalităţii agenţilor se integrează într-o schemă de ansamblu care demonstrează inutilitatea teoriilor keynesiste.
La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcările din comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. După cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupării pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât producţia totală şi volumul şomajului să rămână aproape constant.
În echilibru, rata naturală a şomajului rezultă din adaptarea fricţională şi structurală intervenită la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantă, fluctuaţiile cererii globale apăreau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, în cursul cărora producţia şi şomajul se îndepărtau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauză a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor susţinătorilor anticipărilor raţionale, politica intermitentă şi imprevizibilă a statului, în special variaţiile masei monetare. Dacă, de exemplu, FED reduce masa monetară, cantitatea de monedă în raport cu volumul bunurilor produse este mai mică. Moneda devine astfel rară, ratele de schimb între monedă şi bunuri se modifică, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constată că preţul pe care l-a obţinut la produsul său a scăzut, fără a realiza unde se plasează faţă de nivelul general al preţurilor.
După o schimbare generală a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuă să-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însă, fiecare întreprindere începe prin a se gândi că preţul produsului său a scăzut şi în consecinţă va reduce producţia.
O creştere a masei monetare declanşează un proces invers: întreprinderile cred că preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia.
Impactul schimbărilor politicilor economice asupra producţiei reale rămâne de altfel limitat pentru că indivizii nu întârzie să realizeze că nivelul preţurilor s-a schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel, teoreticienii anticipărilor raţionale subliniază că nu trebuie să se considere masa monetară izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.
Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipărilor raţionale operează cu ideea potrivit căreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este considerată verticală, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adică de la nivelul natural al ofertei pentru economie.
În acest cadru se degajă ideea fundamentală a teoriei anticipărilor raţionale: politicile guvernamentale menite să schimbe nivelul cererii agregate sunt fără efect. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o rată naturală a şomajului şi, în consecinţă, se poate considera Yn ca o rată naturală a ofertei sau a venitului pentru economie.
În ipoteza că guvernul are posibilitatea să acţioneze de-o asemenea manieră încât, într-un prim timp, oferta să crească (de exemplu, prin acţiuni care să-i permită creşterea venitului nominal şi a cererii de monedă agregată) atunci ratele salariului nominal vor creşte, şi dacă salariaţii consideră aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar.
Dar, dacă producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescătoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci când salariaţii realizează acest lucru, şomajul va reveni la poziţia iniţială şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersectează curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial.
Concluzia este clară: orice politică economică aşezată pe o regulă stabilă nu are nici o şansă de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume că toate regulile politicii economice de adaptare sistematică drept răspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât că sectorul privat va fi avertizat.
Această teoremă a ineficienţei politicii economice a făcut să tresară lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive până la cele mai vehemente.
Astfel, teoria anticipărilor raţionale a fost pusă în cauză sub aspect conceptual şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria anticipărilor raţionale şi concurenţa liberă, în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mărimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabilă revenirea la normal, după perioade mediocre, pentru că este scumpă, costisitoare. Critica este susţinută de relevarea unor situaţii din perioade obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scădere sensibile de la o perioadă la alta, dar niciodată nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipărilor raţionale, numai pe motiv că adaptarea producţiei şi ocupării se face cu costuri mari nu reprezintă nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema.
O altă direcţie critică vine să conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantităţilor de muncă sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Opinia criticii contestă că alegerea ar putea fi blocată de insuficienţa locurilor de muncă sau de clientelă. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupării, dar numai de modeste fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate fluctuaţia critică a preţurilor este foarte greu de prevăzut. Adică reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie să fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacă se ia în calcul preţul adaptării, cu atât mai mult problema se agravează, pentru că variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupării.
A treia direcţie critică contestă raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii speculează cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu există nici o analiză a originii lor sau a modului de eliminare. După opinia criticii teoria trebuie să explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu.
Cea mai puternică atitudine critică este legată de îndrăzneala autorilor de a critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit căreia sectorul privat îşi modifică comportamentul în funcţie de politica monetară şi bugetară, ar trebui reţinută pentru construcţia noilor politici economice hotărâte în lupta cu inflaţia.
Apărătorii anticipărilor raţionale conchid că teoriile lor nu fac decât să prelungească, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuită după care oamenii acţionează potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivă pe care acesta o are despre felul cum funcţionează economia şi că îi interesează agregate economice şi parametri ca masa monetară şi deficitul bugetar, că se servesc de aceste informaţii şi că ştiu cum fluctuaţiile variabile le afectează propriile decizii.
Anticipările raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toată politica economică va fi clar anticipată în consecinţele sale. Toată politica economică sistematică se vede anulată în efectele sale. Singura soluţie constă în aceea ca statul să ia decizii inopinate care să surprindă agenţii economici. Vechea politică a reglării conjuncturale, practicată în anii ’60-’70 şi fondată pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid.
Teoria anticipărilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care există de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice.
Modele cu anticipări raţionale confruntă, pe de o parte autoritatea publică, cu un comportament fix, care determină oferta exogenă de monedă şi, pe de altă parte, agenţii economici care anticipează efectele unei variaţii ale acestei oferte. Inegalitatea situaţiei se datorează şi faptului că agenţii economici nu pot fi surprinşi de activităţile statului, pentru că statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţă de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar dacă considerăm că statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentară (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economică devine eficace şi poate să folosească instrumentele monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca statul să aibă informaţii complete despre agenţii economici.
Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei autorităţii publice şi al agenţilor economici.
