Ideea keynesistă de reformare a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări prin optica diverselor sisteme de interese, inclusiv ale stângii burgheze şi ale muncitorimii laburiste, social-democrate şi socialiste. Chiar la Cambridge, sediul iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o şcoală de stânga, printre promotorii ei înscriindu-se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas kaldor, Tibor Balogh, etc. Ideea călăuzitoare este cea de conciliere, prin măsuri practice, a intereselor muncii cu cele ale capitalului, iar în plan teoretic, de îmbinare a unor realizări teoretice din doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina lui D.Ricardo şi/sau K.Marx. Întrebarea care se pune este: orientarea menţionată, mult criticată şi din dreapta şi din stânga, deschide noi orizonturi cunoaşterii economiilor unei perioade de tranziţie spre o nouă civilizaţie? Abordarea din această perspectivă a creaţiei teoretice a promotorilor ne poate apropia de un răspuns cât mai întemeiat.
Din motive de spaţiu, ne vom limita la o scurtă analiză a postulatelor uneia din lucrările lui P.Sraffa, de circulaţie mondială, dar mai puţin cunoscută, citită şi citată la noi. Este vorba de lucrarea Producţia de mărfuri prin intermediul mărfurilor. Preludiu la o critică a teoriei economice, elaborată îndelung, începând cu anul 1925 până în 1955, pregătită încă patru ani pentru tipar şi prefaţată pentru apariţie în 1959. Lucrarea este o replică, demnă de luat în consideraţie, dată revoluţiei marginaliste care a înlăturat din tradiţia clasică teoria valorii creată de muncă şi a plusvalorii (ambele cu importantă încărcătură ideologică) înlocuindu-le cu teoria utilităţii marginale şi a productivităţii marginale a factorilor de producţie instrumente utile practicii cotidiene ale economiei de piaţă.
P.Sraffa a iniţiat acţiunea de readucere în circuitul contemporan de idei a creaţiei marilor clasici, A.Smith şi D.Ricardo aşa cum a fost ea în realitate, într-un context în care criticiştii o repudiau iar neoclasicii neglijeau o parte esenţială a ei. El, în colaborare cu M.Dobb, arepublicat între anii 1953 şi 1955 lucrările şi corespondenţa lui D.Ricardo9). Acţiunea a căpătat adepţi, iar unii autori au apreciat-o ca pe un mijloc de depăşire a crizei în care se află, de mai multă vreme, ştiinţa economică.
Spre deosebire de economiştii neoclasici, cunoscuţi promotori ai marginalismului – care pun accent pe variabilitatea scării producţiei şi a proporţiei factorilor folosiţi, în analiza eficienţei, profitabilităţii şi a repartiţiei venitului –
Sraffa îşi propune să studieze “proprietăţile unui sistem economic care nu depinde nici de modificările în scara producţiei, nici de variaţiile în proporţia factorilor folosiţi. Acest punct de vedere, care este cel al vechilor economişti clasici de la Adam Smith la Ricardo, a fost dat la fund şi uitat cu începere de la afirmarea analizei marginale”10). Prin teoria utilităţii marginale, marginaliştii orientează atenţia asupra punctului până la care folosirea unui surplus de factori de producţie, pentru a spori oferta, este o acţiune avantajoasă sau nu, face să crească (sau să scadă) profitul scontat. La fel şi cu scara producţiei: unde se află punctul lărgirii (sau îngustării) scării producţiei de la care curba profitabilităţii începe să scadă, fără să se dea importanţă modului de creare a substanţei sociale a valorii mărfurilor şi serviciilor.
Conform teoriei productivităţii marginale a factorilor, repartiţia venitului se face între ei (capital, muncă, natură, întreprinzător) în funcţie de productivitatea ultimului element din fiecare factori de producţie; o asemenea repartiţie este socotită ca cea mai echitabilă. Dezacordul neokeynesiştilor de stânga cu asemenea teorii porneşte de la neputinţa acesteia de a explica o seamă de realităţi din economiile de piaţă occidentale, ca cele ale marilor discrepanţe de avere şi putere, ale pauperizării unei părţi a populaţiei, ale existenţei subdezvoltării umane în mijlocul superbogăţiei etc. Revenirea lor la ipotezele, punctele de plecare şi la teoriile clasice despre valoare şi plusvaloare este legată, în mare măsură, de nevoia cunoaşterii şi explicării unor asemenea realităţi.
Într-o economie de piaţă totul se vinde şi se cumpără, este marfă; fie că este vorba de bunuri de consum utile traiului normal al oamenilor (numite fundamentale, spre deosebire de cele care aduc profit dar de care oamenii s-ar putea dispensa, ca armele sofisticate de exemplu, numite nefundamentale, convenţional caracterizate ce “de lux”), fie pe bunuri de investiţii sau forţa de muncă. Deci, mărfurile se produc prin intermediul mărfurilor în ramuri diferite şi într-o societate foarte simplă unde se produce pentru subzistenţă, fără a urmări sporirea avuţiei, mărfurile se schimbă unele pe altele iar nevoile fundamentale sunt satisfăcute, într-o asemenea societate lucrurile sunt simple.
Ele se complică atunci când producţia se realizează cu un surplus, de împărţit între participanţii la crearea lui, fapt ce implică măsuri şi corelări ale eforturilor depuse de fiecare pentru a vedea ce i se cuvine şi a compara cu ceea ce îi revine practic prin distribuire. După Sraffa “dacă economia produce mai mult decât minimul necesar înlocuirii a ceea ce s-a consumat în producţie şi există un surplus care se distribuie, sistemul intră în contradicţie cu sine însuşi”. Aceasta întrucât unul din efectele existenţei surplusului sunt produsele “de lux” care nu servesc nici la satisfacerea nevoilor fundamentale de consum şi nici ca mijloace de producţie. “Înainte, după Sraffa, fiecare marfă era încadrată în acelaşi timp printre produse şi printre mijloacele de producţie; prin urmare, fiecare intră direct sau indirect în producţie tuturor celorlalte mărfuri şi fiecare are un rol în determinarea preţurilor. Dar acum există loc pentru o nouă clasă de produse, produsele de “lux” care nu sunt folosite nici ca instrumente de producţie, nici ca mijloace de subzistenţă, în producerea altora”.
Existenţa şi extinderea produselor “de lux” deformează imaginea asupra ţelurilor producţiei, a creării valorii şi a formării preţurilor, a distribuirii şi utilizării veniturilor, alimentează dezechilibre în economie şi societate, stimulează contradicţii. Cheia înţelegerii conradicţiei sistemului cu sine însuşi se cere căutată în modul creării, repartizării circulaţiei şi al consumului surplusului.
Într-o economie liberă de piaţă contradicţia menţionată este alimentată de însuşi mecanismul pieţei. Cum arătase şi D.Ricardo, fiecare factor de producţie – capital, muncă, natură – şi forţele sociale care se află în spatele lor caută, împinse de nevoi, să-şi apropie cât mai mult din surplus. Ricardo demonstrase la vremea sa că renta va fi mărită necontenit de proprietarii funciari prin scumpirea produselor agricole în virtutea caracterului limitat al pământului de cultivat, cu efect restrictiv asupra ofertei, pe de o parte, şi de creştere a cererii pe baza sporului natural al populaţiei, pe de alta. Creşterea preţurilor produselor de consum alimentar îi determină pe muncitori să ceară sporirea salariilor, fapt ce reduce profiturile capitalurilor până la limita descurajării investitorilor. Aici îşi are originea pasimismul lui asupra perspectivelor economiei de piaţă, dacă se continuă menţinerea monopolului particular asupra pământului. El a propus trecerea fondului funciar în proprietatea naţiunii care să-l arendeze, după un sistem bine chibzuit, celor care-l lucrează.
Ideea clasicilor, mai ales în formă elaborată de Ricardo, despre raporturile contradictorii între salariu şi profit, este reluată în noile condiţii şi dezvoltată în legătură cu influenţa lor asupra preţurilor şi a dezvoltării diferitelor ramuri şi sectoare ale economiei. În noile condiţii ale economiei de piaţă dirijată în care – după al doilea război mondial inflaţia s-a generalizat şi permanentizat – reprezentanţii muncii îi acuză pe deţinătorii de capital de incitarea inflaţiei ca urmare a goanei după cât mai mult profit, iar cei ai capitalului îi acuză pe muncitori de agravarea fenomenului menţionat ca urmare a deselor şi substanţialelor revendicări salariale, s-au cerut noi şi profunde explicaţii pentru raporturile între salarii, profituri şi inflaţie.
Inovaţiile lui Sraffa sunt legate de modul în care analizează raporturile între muncă, respectiv forţa de muncă şi mijloacele de producţie, ambele luate în calitatea lor de mărfuri. De aici el deduce măsura influenţelor exercitate de dinamica ratelor salariului şi profitului asupra variaţiilor preţurilor. Ca situaţii limită se iau rata maximă a salariului – caz în care “valorile relative ale mărfurilor sunt proporţionale cu costurile lor în muncă, adică cu cantitatea de muncă ce a servit direct sau indirect pentru a le produce” şi rata maximă a profitului, “rata profitului care ar exista dacă totalitatea venitului naţional ar fi constituită din profituri”. Cazurile posibile şi reale se situează într-o gamă largă între 0 şi 1 salariu pe de o parte, 0 şi 1 profit, pe de alta 1 reprezentând cazul în care întreaga valoare nou creată ar fi numai salariu, or numai profit. Influenţa oscilaţiilor ratei creşterii salariilor sau a profiturilor asupra dinamicii preţurilor, inclusiv a inflaţiei, este pusă în legătură cu raporturile în care se găseşte forţa de muncă în consumarea ei prin muncă faţă de mijloacele de producţie.
Analizele efectuate conduc la constatarea că, datorită creşterii raportului menţionat în favoarea mijloacelor de producţie, orice procent de creştere a ratei profitului dă un impuls mai puternic creşterii preţurilor decât cel dat de procentul similar al creşterii salariilor.
În economiile de piaţă contemporane un rol important, după Sraffa, îl au “raporturile dintre muncă şi mijloacele de producţie”, în condiţiile în care cei ce depun munca sunt organizaţi pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru apropierea unei părţi din surplus, iar deţinătorii mijloacelor de producţie sunt şi ei organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai substanţială din surplus. Statul, angajat în viaţa economică şi socială, se cuvine să intervină prin diverse politici (inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexării, ajutoarelor de şomaj etc) prin care să contribuie la realizarea unei drepte repartiţii a surplusului de valoare. Spre deosebire de Smith, ricardo şi Marx, care considerau că distribuirea plusvalorii avea loc în condiţiile pieţei libere concurenţiale numai între clasele deţinătoare de capital şi proprietăţi funciare, în teoria lui Sraffa la împărţirea acesteia mai iau parte salariaţii şi statul.
