In domeniul resurselor financiare publice, politica financiara promovata trebuie sa stabileasca:
- volumul resurselor financiare publice;
- provenienta resurselor financiare publice;
- numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei la fondurile publice;
- instrumentele (pârghiile financiare) de influentare a proceselor economice;
- veniturile care provin de la sectorul public;
- modalitatile de realizare a echilibrului financiar.
- Volumul resurselor financiare publice este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente fiecarei perioade. Teoretic, organele de decizie competente aprobând aceste cheltuieli determina insusi volumul necesar de resurse financiare publice. Insa, practic, intre cererea de resurse financiare publice si oferta de resurse financiare publice nu exista intotdeauna o concordanta deplina (fie cererea de resurse este mai mare decât oferta, fie invers).
Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde de:
- gradul de dezvoltare economica a tarii (de regula acesta este cu atât mai mare, cu cât economia unei tari este mai puternica, iar activitatea desfasurata de agentii economici mai eficienta);
- solutiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si de finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.
- In ceea ce priveste provenienta resurselor financiare publice, teoretic, organele de decizie au doua alternative, respectiv:
- fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne, ce pot fi procurate pe plan national;
- fie sa apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din afara.
Practic, nu exista tara, dezvoltata sau mai putin dezvoltata economic, care sa se bazeze, exclusiv pe resurse financiare straine. De aceea, in orice tara, indiferent de dimensiuni si grad economic de dezvoltare, satisfacerea nevoilor sociale se bazeaza, in primul rând, pe fortele sale proprii si numai in subsidiar pe mijloace straine.
Resursele financiare publice interne pot proveni, in proportii diferite, de la sectoarele public, privat sau de la populatie, in functie de structura din economie.
Organele de decizie pot promova:
- fie o politica financiara care sa trateze identic pe toti agentii economici, indiferent de forma de proprietate (adica la venituri egale, contributia financiara este identica);
- fie o politica financiara preferentiala care sa favorizeze o anumita forma de proprietate (diferentierea contributiei se face in functie de forma de proprietate, dimensiunea agentului economic, ramura careia ii apartine, zona geografica unde este amplasata etc.).
In privinta persoanelor fizice, diferentierea contributiei, larg aplicata in prezent, se face in functie de:
- puterea contributiva a platitorului (exprimata prin marimea averii si volumul veniturilor);
- situatia personala a platitorului (necasatorit/casatorit, vaduv, divortat, cu sau fara copii sau alte persoane in intretinere etc.);
- capacitatea de munca a platitorului (integrala, partiala, incapacitate totala);
- grupa socio-profesionala careia ii apartine.
- O alta problema de politica financiara se refera la numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei la fondurile publice.
In ceea ce priveste numarul canalelor de prelevare, in practica se utilizeaza mai multe canale (de ordinul unitatilor sau chiar al zecilor), deoarece aceasta solutie asigura o solutionare mai buna a problemelor financiare.
In privinta tipului canalelor (a instrumentelor de prelevare utilizate), contributia poate imbraca forma:
- impozitelor si taxelor stabilite in mod individual pe persoane fizice si juridice, in functie de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, si percepute la termene stabilite dinainte;
- impozitelor si taxelor percepute la vânzarea de bunuri, la prestarile de servicii, la importul sau exportul de produse etc., fara ca acestea sa fie repartizate, dinainte, pe platitori.
- Impozitele si taxele constituie nu numai canale de prelevare a unor resurse financiare la fondurile publice, ci si instrumente (pârghii financiare) de influenţare a proceselor economice.
De aceea, ele trebuie concepute astfel incât:
- sa incite agentii economici la efectuarea de investitii productive in anumite ramuri (subramuri) economice, la crearea de noi locuri de munca, la ridicarea nivelului calitativ si al competitivitatii produselor;
- sa stimuleze producatorii agricoli sa creasca productia agricola pentru acoperirea nevoilor pietei interne si pentru export;
- sa frâneze scoaterea terenurilor din circuitul agricol si silvic s.a.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt:
- domeniul cheltuielilor publice;
- domeniul resurselor financiare publice,
- domeniul creditului bancar;
- domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund, se completează reciproc.
In domeniul cheltuielilor publice politica financiara trebuie:
- sa stabileasca marimea, destinatia si structura optima ale acestor cheltuieli;
- sa defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli;
- sa precizeze caile, metodele si instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective sa fie realizate cu minim de efort financiar (cu resurse financiare cât mai putine).
Politica promovată în domeniul resurselor financiare publice trebuie să stabilească volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi mobilizate de stat, în condiţii normale, la fondurile publice de resurse financiare, metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum şi obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective.
În cadrul politicii financiare a statului, un loc important ocupă problema echilibrului financiar. Organele de decizie trebuie să-şi fixeze poziţia în legătură cu eventualele neconcordanţe care apar între volumul cheltuielilor ce ar trebui acoperite de la fondurile publice de resurse financiare şi volumul resurselor posibil de mobilizat. Atunci când organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite acestea contractează împrumuturi de stat, evitând apelul la emisiunea monetară care provoacă fenomene inflaţioniste. În situaţia în care autorităţile publice consideră deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod deliberat, pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile publice, acestea folosesc împrumuturile de stat interne sau externe, iar în unele ţări şi împrejurări apelează la emisiunea monetară.
Politica financiară presupune şi analiza critică a rezultatelor obţinute prin promovarea acesteia în vederea corectării eventualelor greşeli.
