Politica investiţională de stat – este o parte componentă a politicilor economice ale statului şi include obiective, metode, mecanisme şi costuri.
Scopul suprem al politicii investiţionale de stat este de a asigura funcţionarea eficientă a economiei naţionale. Principalele obiective ale statului în domeniul investiţiilor sînt următoarele:
– creşterea eficienţei investiţiilor;
– menţinerea unui volum optim de investiţii în economia ţării în ansamblu, precum şi în diferite ramuri, sfere de activitate şi regiuni ale ţării;
– asigurarea unui activism investiţional suficient al populaţiei şi întreprinderilor, în diferite perioade ale evoluţiei economice şi în special în perioade de criză economică.
Pentru atingerea acestor obiective majore, organele publice folosesc două tipuri de metode: metode pozitive şi metode normative.
Metodele pozitive au un caracter pasiv şi presupun orientarea investitorilor prin intermediul unor planuri indicative de stat, prognoze de stat, strategii, programe, concepţii de dezvoltare şi alte documente adoptate de către organele administraţiei publice centrale.
Planul indicativ este un document de stat, care include un şir de indicatori ce reflectă obiectivele de dezvoltare social-economică, metodele, mecanismele şi activităţile de atingere a obiectivelor şi costurile necesare. Este utilizat mai cu seamă în Franţa, Japonia şi China. Acest plan nu are caracter obligatoriu pentru antreprenori şi serveşte doar drept orientare, ca sursă de informaţii utile pentru luarea deciziilor investiţionale de către antreprenori.
Previziunea este activitatea de prevedere a desfăşurării anumitor evenimente social-economice într-o anumită perioadă de timp. Există previziuni pe termen scurt, mediu şi lung. Prognozele elaborate de către organele de stat servesc şi ele drept sursă importantă pentru luarea deciziilor investiţionale. Ca exemplu, prognozarea de către stat a producţiei agricole pentru o anumită perioadă poate servi drept sursă de informaţie şi luare a deciziilor investiţionale pentru întreprinderile de prelucrare a producţiei agricole, întreprinderile de comerţ ş.a., care planifică activitatea de producţie şi de investişii ţinînd cont de producţia agricolă aşteptată.
Programele de stat, concepţiile, strategiile şi alte acte normative şi legislative de aşa fel, de asemenea nu sunt obligatorii pentru agenţii economici şi nu impun agenţii economici să ia decizii investiţionale, dar pot servi ca sursă de informaţie pentru luarea deciziilor de investire de către agenţii economici. Ca exemplu, adoptarea unui program de stat de modernizare a căilor ferate, ar informa companiile, capabile să execute lucrări sau să producă componente necesare pentru modernizare, despre acţiunile prevăzute de către stat în acest domeniu. Producătorii informaţi, în cazul dacă le convine, s-ar include în executarea lucrărilor sau producţia componentelor necesare modernizării, efectuînd investiţiile necesare. Rolul programelor de stat, concepţiilor, strategiilor în impulsionarea investiţiilor nu se reduce doar la informarea investitorilor, de regulă aceste documente presupun efectuarea de către stat a unor volume considerabile de investiţii, care multiplică cererea agregată, numărul locurilor de muncă şi a veniturilor angajaţilor şi întreprinderilor ce beneficiază de executarea comenzilor de stat şi creşterea cererii agregate.
Metodele normative au un caracter activ şi pot direct sau indirect influenţa activitatea agenţilor economici, prin crearea mediului favorabil pentru investiţii sau prin alocarea investiţiilor de stat, sau prin restricţionarea directă a activităţii economice şi investiţională.
Metodele normative pot fi indirecte şi directe.
Metodele indirecte includ instrumente monetar-creditare şi fiscal-bugetare.
Instrumentele monetar-creditare cuprind:
- emisia de monedă;
- modificarea ratei la creditele acordate de Banca Naţională băncilor comerciale;
- modificarea rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale la Banca Naţională;
- intervenţiile Banca Naţională pe piaţa valutară;
- emisia hârtiilor de valoare ale Băncii Naţionale;
- ş.a..
Emisia eficientă de monedă, optimizarea ratei la creditele acordate de Banca Naţională băncilor comerciale, micşorarea rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, intervenţiile Banca Naţională pe piaţa valutară, emisia favorabilă a hârtiilor de valoare ale Băncii Naţionale stimulează procesul de creditare şi efectuare a investiţiilor. Şi invers, emisiile neraţionale de monedă, creşterea ratei la creditele acordate de Banca Naţională băncilor comerciale, impunerea de către Banca Naţională a unor rezervelor obligatorii mari ale băncilor comerciale, politica valutară nefavorabilă a Băncii Naţionale, lipsa unor politici eficiente ale Băncii Naţionale în domeniul emisiei hârtiilor sale de valoare, pot dezechilibra piaţa monetară şi restrînge procesul de creditare şi efectuare a investiţiilor.
Metodele fiscal-bugetare includ impozitele şi taxele, creditele fiscale, amortizarea accelerată şi alte înlesnirile fiscale aplicate în economie, cheltuielile publice, politica asigurărilor obligatorii, care pot accelera sau reţine activitatea investiţională. Ca exemplu, scăderea impozitelor, taxelor şi a defalcărilor pentru asigurările obligatorii, susţinerea de către stat a amortizării accelerate, aplicarea achiziţiilor de stat, subvenţiilor şi altor cheltuieli publice impulsionează activitatea investiţională.
Un rol important în reglarea investiţiilor îl au regulatoarele implantate de către stat în mecanismul de piaţă. Ca exemplu, hîrtiile de valoare cu o dobîndă stabilă şi circulaţie liberă, emise de către Banca Naţională, ar asigura reglarea masei monetare aflate în circulaţie, în special, al banilor liberi ai agenţilor economici şi ar influenţa activitatea investiţională. Astfel, în cazul în care în circulaţie apare un surplus de monedă, iar conjunctura investiţională nu este suficient de favorabilă, banii liberi ar fi alocaţi în hîrtiile de valoare cu o dobîndă stabilă şi circulaţie liberă ale Bancii Naţionale, ar putea fi creditate de către Banca Naţională băncilor comerciale. Şi invers, în cazul în care în circulaţie este un deficit de monedă şi conjunctura investiţională este favorabilă, aceste hîrtii de valoare vor fi vîndute de către agenţii economici înapoi Bancii Naţionale, iar banii obţinuţi ar putea fi investiţi în diferite domenii.
Metodele directe includ:
– actele legislative;
– protecţia dreptului de proprietate;
– crearea infrastructurii investiţionale necesare;
– garanţii ale investiţiilor din partea statului;
– activitatea investiţională şi antreprenorială a statului;
– aplicarea unor standarde, certificări obligatorii, altor limitări, restricţii sau interziceri aplicate de către stat în diferite domenii, inclusiv în domeniul reglării preţurilor, impunerii unor standarde privind salariul minim, condiţiilor de muncă şi altele.
Reglementarea prea dură a activităţiii economice, inclusiv a preţurilor, impunerea unor standarde privind salariul minim, condiţiile de muncă, lipsa unei infrastructuri de certificare a producţiei şi serviciilor reţin activitatea de investiţii.
În linii generale, principalele activităţi ale politicii investiţionale de stat includ:
– crearea unui climat investiţional favorabil, stimularea activităţii investiţionale;
– crearea legislaţiei şi infrastructurii necesare;
– participarea directă a statului în activitatea investiţională şi antrepronială, în proiecte investiţionale de proporţie.
Mecanismele politicii investiţionale de stat includ în sine organele administraţiei publice centrale, care determină şi realizează obiectivele politicii investiţionale de stat, folosind metodele pozitive şi normative. De regulă, în lista acestor organe publice intră:
– organul legislativ (parlamentul ţării), care adoptă legi în domeniu;
– guvernul şi instituţiile guvernamentale, inclusiv agenţia specializată pentru atragerea investiţiilor străine;
– instituţiile juridice, ce asigură protecţia investiţiilor;
– alte instituţii publice ce influenţează procesul investiţional.
O problemă aparte a politicii ivestiţionale de stat este problema costurilor acestei politici. Se evidenţiază următoarele costuri:
– costurile de întreţinere a organelor administraţiei publice centrale necesare pentru promovarea politicii investiţionale;
– costurile ce apar ca rezultat al incompetenţei funcţionarilor publici şi unor decizii investiţionale greşite ale organelor publice centrale;
– costurile ce apar ca rezultat al corupţiei funcţionarilor publici şi luării unor decizii investiţionale ineficiente pentru economia naţională.
Ineficienţa proiectului investiţional pentru constucţia portului Giurgiulesti a fost determinat de una din ultimile două costuri sau concomitent de ambele (sau a fost calculat efectul proiectului ivestiţional incorect, sau decizia a fost coruptă, sau şi una şi alta).
Politica investiţională de stat poate fi orientată spre:
– investitorul intern (ca exemplu Cehia);
– investitorul străin (ca exemplu Ungaria);
– atît pentru investitorul străin, cît şi pentru cel intern.
Politica investiţională de stat orientată spre investitorul intern presupune facilitarea investitorului intern şi restricţionarea celui străin. Politica investiţională orientată spre investitorul străin presupune facilitarea investitorului străin şi restricţionarea celui intern. Politica investiţională combinată este orientată atît spre facilitarea investitorului intern, cît şi pentru facilitarea celui extern.
