Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a extins într-o mare parte a lumii şi care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”, „nomos”, „polis” – gospodărie, lege, cetate (oraş, societate, ţară), cu derivatul său „politeia” care însemna organizare socială.
Paradoxal, denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult înainte de apariţia ştiinţei economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia politică. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.
Acum, la începutul epocii moderne, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi produse şi consumate iar întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante iar Economia trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale şi sociale în continuă creştere şi diversificare.
Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile formulate, astfe:
- economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată, generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează noţiunile, categoriile şi legile aplicabile tuturor domeniilor economiei reale;
- ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei complexitate, are în vedere interdepedenţele dinamice din economia reală, indiferent dacă cercetarea porneşte de la microeconomie spre macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei maxime asupra tuturor activităţilor din societate;
- în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică încearcă să elimine opoziţia dintre teorie şi doctrină;
- economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a faptelor economice, împrumută tehnici şi instrumente de la alte ştiinţe integrându-le într-un ansamblu specific, constituind baza metodologică pentru toate ştiinţele economice.
