OBTINEREA INFORMATIILOR IN CERCETARILE DE MARKETING

 

OBTINEREA INFORMATIILOR IN CERCETARILE DE MARKETING

 

 

1. Investigarea surselor secundare (statistice)
2. Cercetarea cantitativa
3. Cercetarea calitativa
4. Observarea, experimentul, simularea

 

 

Una dintre cele mai dificile şi costisitoare probleme în procesul cercetării de marketing o constituie obţinerea informaţiilor necesare. De aceea, o atenţie deosebită trebuie acordată selecţionării celor mai adecvate metode de recoltare şi prelucrare a lor. Trebuie subliniat că această decizie este nemijlocit legată de opţiunea privitoare la metodele de scalare şi de analiză a informaţiilor; nu este posibilă utilizarea unei anumite metode de analiză a informaţiilor dacă ele nu au fost scalate într-un anumit fel, după cum cuantificarea informaţiilor cu ajutorul unui anumit tip de scală nu se poate realiza decât dacă s-a folosit o anumită metodă pentru recoltarea lor.

În general, informaţiile de marketing pot fi obţinute prin următoarele patru căi de bază: prin investigarea unor surse statistice, prin metode de cercetare directă, cu ajutorul experimentelor de marketing şi prin simularea fenomenelor de marketing.

 

 

1. Investigarea surselor secundare (statistice)

 

                Informaţiile provenite din surse statistice reprezintă, de obicei, punctul de plecare în procesul documentării pe care-l presupune o cercetare de marketing. Sursele statistice pot asigura o bună parte şi, nu rareori, chiar întreaga informaţie necesară realizării obiectivelor unei cercetări, permiţând evidenţierea unor importante legităţi, direcţii şi proporţii ale evoluţiei fenomenelor de marketing. De adăugat şi faptul că sursele statistice existente, tot mai bogate în ultima perioadă*, oferă posibilitatea obţinerii rapide şi, în general, cu cheltuieli reduse a numeroase informaţii, de natură fie primară, fie secundară.

                De obicei, culegerea informaţiilor provenite din asemenea surse nu ridică probleme metodologice deosebite. Câteva aspecte trebuie avute  în vedere. Astfel, sunt necesare, în primul rând, preocupări pentru  ca informaţiile culese să fie veridice, obiective  şi valide; sursele la care se recurge trebuie deci să inspire încredere, iar preluarea informaţiilor să fie făcută cu grija necesară. În al doilea rând, întrucât aceste surse nu oferă întotdeauna informaţiile directe referitoare la fenomenele cercetate, se va recurge, adesea, la informaţii indirecte, care privesc fenomene aflate în contact sau în anumite relaţii de interdependenţă cu problemele cercetate. În al treilea  rând, pentru asigurarea calităţii informaţiilor recoltate se recomandă să se aibă în vedere şi alte câteva coordonate, izvorâte din practica acestui domeniu. Astfel, ori de câte ori este posibil, se recomandă consultarea sursei statistice originale. De asemenea, este necesară înţelegerea contextului în care s-a realizat cercetarea care a condus la generarea datelor prezente în sursa considerată, respectiv, cine a cules datele, unde, când, cum şi în ce scop. Se impune, totodată,  consultarea celor mai recente surse statistice şi selectarea acelora care au fost realizate pe baza celor  mai noi cuceriri ale teoriei  şi practicii domeniului investigat. În sfârşit, se recomandă ca fiecare componentă informaţională dintr-o sursă statistică să fie evaluată prin prisma scopului cercetării aflate în derulare.

                Faţă de avantajele clare pe care le oferă, această cale de obţinere a informaţiilor are şi unele limite. Astfel, insuficienta ,,prospeţime” a datelor statistice, gradul lor redus de reprezentativitate şi de detaliere, aria restrânsă de cuprindere de către indicatorii statistici a proceselor şi fenomenelor care prezintă interes în cercetările de marketing – sunt numai câteva dintre aceste limite. De aici necesitatea completării şi confruntării informaţiilor obţinute din surse statistice cu informaţii obţinute pe alte căi. Deseori, pentru a obţine o imagine şi mai completă asupra fenomenelor de marketing, informaţiile obţinute din surse statistice se dovedesc insuficiente şi se apelează la informaţii  recoltate prin metode de cercetare directă (cercetare cantitativa, cercetare calitativa, observare).

 

 

2. Cercetarea directa

 

                Aceste metode presupun culegerea informaţiilor direct de la purtătorii lor: consumatori individuali, utilizatori instituţionali, producători de bunuri sau servicii, intermediari, etc. Cercetarea prin metode directe înlesneşte cunoaşterea unor dimensiuni noi, mai ales de natură calitativă, ale fenomenelor analizate, contribuind la mai buna fundamentare a deciziilor de marketing.

                Metodele concrete de cercetare directă sunt foarte variate. Astfel, în funcţie de modul de desfăşurare în timp, ele pot fi permanente, periodice sau ocazionale; după locul de desfăşurare se cunosc cercetări la domiciliul subiecţilor investigaţi, pe stradă, în reţeaua comercială sau de prestări de servicii, la târguri şi expoziţii interne sau internaţionale, în laboratoare de cercetări.

               

2.1. Cercetarea cantitativa (ancheta / sondajul)

 

                In cazul anchetei, informaţiile pot fi transmise pe cale orală (prin operatori de interviu ori prin telefon) sau pe cale scrisă (direct sau prin postă)1. Comunicarea directă prin operatori de interviu posedă cel mai ridicat potenţial de generare a informaţiilor, atât cantitativ cât si calitativ, comparativ cu celelalte două forme de comunicare, prin telefon şi prin poşta, dar este şi cea mai costisitoare. De remarcat, că ancheta prin telefon câştigă tot mai mult teren în cercetările de marketing pe plan internaţional; ea posedă multe din avantajele cercetărilor care folosesc comunicarea directă şi, în plus, are un cost mai redus, permite un control mai eficace  asupra comportamentului operatorilor de interviu, se poate realiza în timp foarte scurt şi înlesneşte accesul spre purtătorul de informaţii. În sfârşit, comunicarea prin  poşta este cea mai puţin costisitoare, permite obţinerea cu relativă uşurinţă a informaţiilor de la subiecţii foarte dispersaţi din punct de vedere teritorial şi oferă un potenţial foarte ridicat pentru obţinerea unei mari cantităţi de informaţii, fiind totodată forma în care anonimatul este asigurat în cel mai înalt grad.

               

               

Organizarea unei cercetări cantitative de marketing reprezintă un proces foarte complex. Declanşarea unei astfel de cercetări trebuie minuţios pregătită, altfel rezultatele pot fi serios viciate. Numeroasele erori care pot să scadă calitatea informaţiilor obţinute se pot datora: tehnicilor de eşantioane necorespunzătoare, lacunelor instrumentelor de colectare a datelor, operatorilor de anchetă, subiecţilor cercetaţi, greşelilor în prelucrarea informaţiilor, etc.[1].

 

1. a) Scopul general, obiectivele, ipotezele şi variabilele cercetării. De la bun început trebuie să se definească cu claritate şi foarte analitic scopul general şi obiectivele cercetării. În acest mod, se va obţine o imagine a caracteristicilor ce urmează să fie studiate şi a tabelelor în care urmează să se concretizeze informaţiile culese. Calitatea rezultatelor finale este evaluată prin prisma modului în care au fost realizate obiectivele formulate. Această etapă solicită o strânsă colaborare între beneficiarul şi organizatorul cercetării.

                Odată fixate obiectivele, este necesară, în continuare, formularea ipotezelor care urmează să fie testate. O cercetare bună nu poate fi realizată decât dacă are la bază un set de ipoteze valide. În acest sens, se va urmări ca, pe baza unei analize logice a tuturor ipotezelor posibile, legate de problema studiată, să fie selecţionate acelea care pot fi verificate prin cercetarea întreprinsă.

                Tot în această etapă este necesară definirea variabilelor cu care se va opera în cadrul cercetării. Fiecare variabilă va fi definită din punct de vedere atât conceptual cât si operaţional.

 

1. b) Colectivitatea cercetată. În strânsă legătură cu obiectivele cercetării va fi definită, în continuare, colectivitatea componentelor (indivizilor) despre sau de la care se recoltează informaţiile. Această colectivitate generală va constitui baza (cadrul) de eşantioane şi totodată mulţimea asupra căreia se vor generaliza rezultatele cercetării. În mod cu totul deosebit interesează din câte componente este formată colectivitatea, care sunt aceste componente, ce caracteristici posedă, unde se află dispuse în spaţiu şi care este gradul lor de dispersie din punct de vedere al caracteristicilor studiate. Este totodată necesară definirea corespunzătoare atât a unităţii care va face obiectul investigaţiei, cât şi a celei de la care se recoltează informaţiile – respectiv, unitatea de observare şi unitatea de sondaj ( acestea pot să coincidă sau pot fi diferite). Orice incorectitudine, neclaritate sau ambiguitate în definirea acestora poate compromite părţi mai mult sau mai puţin importante, ori chiar întreaga cercetare.

 

1. c) Metodele de recoltare. Există o mare varietate de metode de recoltare a informaţiilor, selecţionarea lor depinzând de elementele stabilite mai sus, ca şi de o serie de restricţii (proporţia, structura şi calitatea răspunsurilor, fondurile băneşti disponibile, timpul afectat cercetării, gradul de precizie cerut, calitatea informaţiilor dorite, etc.)[2].

                Astfel, după modul de comunicare cu unitatea cercetată, în cazul metodelor care presupun antrenarea acesteia, se disting: forme structurate de comunicare (au  la bază un chestionar ale cărui întrebări sunt prezentate tuturor subiecţilor în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi formulare), forme parţial structurate (chestionar cu întrebări prestabilite, dar care pot fi reformulate sau prezentate în ordine diferită de la un subiect la altul) şi forme nestructurate ( se lasă la latitudinea operatorului de interviu formularea întrebărilor). În toate  cele trei cazuri, comunicarea poate fi directă sau indirectă, după cum subiectului i se dezvăluie ori nu intenţiile cercetării (in acest din urmă caz se folosesc, de obicei, tehnicile proiective).

                Pentru consemnarea răspunsurilor există mai multe posibilităţi: autoînregistrarea (înregistrarea răspunsurilor de către subiect), înregistrarea informaţiilor de către operatorul de interviu, înregistrarea răspunsurilor de către subiect la întrebările ce îi sunt adresate de către operatorul de interviu.

 

1. d) Chestionarul. Instrument de culegere a datelor, chestionarul reprezintă unul din cele mai importante elemente de care depinde reuşita unei cercetări selective. Pe bună dreptate, C.A. Moser afirmă că ,,o anchetă nu poate fi mai bună decât chestionarul său”[3]. Deşi în privinţa metodologiei de elaborare a chestionarului s-au înregistrat  progrese deosebite, acest domeniu se consideră că reprezintă încă mai mult o artă decât o ştiinţă[4]. Din experienţa acumulată se apreciază că în elaborarea chestionarului trebuie să se acorde atenţie unor aspecte, cum sunt:

• identificarea caracteristicilor cuprinse în obiectivele şi programul de sondaj şi ordonarea logică a acestora;
• formularea întrebărilor ce urmează a fi adresate subiectului investigat; legat de aceasta, se vor avea în vedere[5]: tipul  întrebărilor utilizate (întrebări deschise, închise sau mixte; întrebări de date (factuale) sau de opinie; întrebări de tipul ,,de ce”, întrebări prin care se solicită sugestii, explicaţii pentru opinia formulată, întrebări de testare a memoriei, întrebări referitoare la sursa opiniei sau cunoştinţelor subiectului etc.)[6]; calitatea întrebărilor (să fie suficient de specifice, să aibă limbaj simplu, să evite ambiguitatea, cuvintele vagi şi tendenţioase, să fie neprezumtive şi neipotetice etc.); ordinea întrebărilor (chestionarul poate fi alcătuit după principiul “pâlniei”, când se începe cu întrebări mai generale şi se continuă cu întrebări tot mai specifice sau al “pâlniei răsturnate”);

                – dimensionarea corespunzătoare, punerea în pagină şi aspectul estetic general;

                – codificarea şi elaborarea listei de coduri.

 

1. e) Eşantionul. Una din operaţiunile de mare răspundere în cadrul cercetărilor selective o reprezintă stabilirea eşantionului care urmează a fi supus investigaţiei. Ea se referă la determinarea dimensiunii şi structurii eşantionului, astfel încât să fie îndeplinită o condiţie de bază: reprezentativitatea eşantionului în raport cu colectivitatea generală studiată.

                În practica dimensionării unui eşantion este necesar să se aibă în vedere două categorii de restricţii: de ordin statistic şi de ordin organizatoric.

                Din prima categorie de restricţii, în cazul folosirii metodelor clasice de estimare a eşantionului, fac parte: gradul de dispersie a valorilor caracteristicilor unităţilor individuale ale colectivităţii; probabilitatea cu care se garantează rezultatele; mărimea intervalului de încredere în care se aşteaptă să se încadreze rezultatele (respectiv, limitele între care să se găsească fenomenul cercetat faţă de rezultatele indicate de eşantion); tipul de selecţie folosit*.

 

Tipuri de scheme de eşantionare

               

După definirea eşantionului, urmează alegerea metodei de eşantionare, dintr-o paletă destul de largă (figura 3). Când nu există posibilitatea cunoaşterii probabilităţii ca o unitate a colectivităţii să fie selecţionată, se apelează la procedee de eşantionare nealeatoare, în care procesul selecţiei este cel puţin parţial subiectiv1. De exemplu, pentru cunoaşterea nevoilor de cumpărare la un anumit produs se organizează o cercetare selectivă în cinci magazine; alegerea magazinelor şi a cumpărătorilor care urmează a fi chestionaţi se lasă la latitudinea cercetătorului. În general, eşantionarea nealeatoare se foloseşte în cercetări exploratorii, când problema reprezentativităţii are o importanţă mai redusă. De obicei, se recurge însă la eşantionarea aleatoare, respectiv, selecţia se realizează independent de cercetător, fiecare element al colectivităţii având aceeaşi probabilitate de a fi inclus în eşantion. De data aceasta se pot calcula intervalele de încredere, se pot realiza testele de semnificaţie şi se pot face estimări nedistorsionate ale valorilor caracteristicilor la nivelul întregii colectivităţi investigate.

Eşantionarea aleatoare poate avea la bază un eşantion fix sau se poate realiza printr-un proces secvenţial. Eşantionarea fixă presupune stabilirea de la început a mărimii eşantionului în funcţie de restricţiile de ordin statistic şi organizatoric. În cazul eşantionării secvenţiale, foarte frecvent utilizată în cercetările de marketing, sunt extrase în mod succesiv o serie de eşantioane până când, pe baza analizei datelor recoltate, se constată că sunt îndeplinite unul sau mai multe criterii prestabilite (un anumit număr de componente în fiecare strat, un interval de confidenţă minim, etc.). Eşantionarea secvenţială necesită calcule laborioase, dar conduce, în general, la un eşantion final mai mic decât dacă s-ar fi stabilit de la început un eşantion fix.

                La rândul ei, eşantionarea  fixă se poate realiza cu sau fără impunerea unor restricţii în procesul de selecţie.

                Metoda de eşantionare simplă aleatoare duce la construirea unui eşantion fără a impune nici o restricţie prealabilă. Cu ajutorul acestei metode, fiecare componentă este extrasă din colectivitatea considerată în  totalitatea ei. Metoda permite obţinerea unui eşantion care tinde să aibă o repartiţie a caracteristicilor studiate, similară cu cea  existentă în cadrul colectivităţii. Eşantionarea se poate baza pe folosirea tabelelor de numere aleatoare, pe liste ale tuturor eşantioanelor posibile (în cazul unor populaţii mici) sau pe selecţia componentelor una câte una, după principiul schemei cu bila nerevenită.

                Dintre schemele de eşantionare cu restricţii, cele mai utilizate sunt: eşantionarea sistematică aleatoare, eşantionarea stratificată, eşantionarea de grup (nestratificată) şi eşantionarea multistadială.

                Eşantionarea sistematică aleatoare se poate realiza cu ajutorul metodei intervalului egal. Mai întâi, se calculează lungimea intervalului (a pasului mecanic) care se va utiliza în procesul selecţiei. Aceasta se face prin raportarea mărimii colectivităţii cercetate la mărimea eşantionului. Se alege apoi, în mod aleator, o componentă din colectivitate, care constituie punct de pornire pentru celelalte, ţinând cont de lungimea intervalului.

                Procesul selecţiei în cazul eşantionării stratificate cuprinde două faze. În primul rând, colectivitatea este divizată în mai multe grupuri (straturi) pe baza unor criterii geografice, socio- demografice, economice etc.; în continuare, din fiecare grup se extrage un număr predeterminat de componente (acest număr poate fi sau nu proporţional cu mărimea stratului), alcătuindu-se astfel eşantionul total.

                Eşantionarea de grup se bazează tot pe divizarea colectivităţii cercetate în mai multe grupuri dar, de data aceasta, nu se mai urmăreşte omogenizarea în interiorul fiecărui grup constituit. Apoi se extrag la întâmplare unele grupuri şi ele se cuprind în intregime în eşantion sau  sunt selecţionate la întâmplare componente din cadrul lor.

                Uneori, procesul de divizare a grupurilor (straturilor), constituie în primul stadiu al eşantionării stratificate sau al eşantionării de grup, poate continua, ajungându-se la definirea unor subgrupuri (substraturi) şi aşa mai departe. Aceasta se poate realiza cu ajutorul schemei de eşantionare multistadială.

 

1. f) Ancheta pilot. Odată rezolvată problema dimensionării şi structurării eşantionului, o altă etapă într-o cercetare selectivă o reprezintă realizarea anchetei pilot, prin intermediul căreia se verifică metodologia cercetării şi se aduc îmbunătăţiri acolo unde este necesar.

                Alături de etapele menţionate, tehnologia organizării unei cercetări selective mai cuprinde: stabilirea locului şi a perioadei de desfăşurare a cercetării; rezolvarea unor probleme organizatorice (selecţionarea şi instruirea operatorilor de anchetă, multiplicarea chestionarelor etc.); realizarea în teren a cercetării; elaborarea machetelor pentru tabelele de prezentare a datelor; prelucrarea informaţiilor (redactarea, codificarea şi tabularea); analiza rezultatelor; redactarea raportului final.

 

 

2.2. Cercetarea calitativa

 

Cercetarea calitativă se caracterizează printr-o serie de trăsături distincte, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

• Cercetătorul este interesat de înţelegerea şi explicarea fenomenelor studiate şi de bogăţia informaţiilor culese;
• Presupune utilizarea unor metode şi tehnici care, în mod tradiţional, sunt specifice investigaţiilor psihologice şi sociologice;
• Investigaţia se realizează pe eşantioane de dimensiuni mici (dar riguros selecţionate). De menţionat că se lucrează cu eşantioane de dimensiuni reduse datorită dificultăţii cu care sunt obţinute informaţiile, duratei destul de mari în care pot fi culese informaţiile, precum şi costului mare pe care îl implică utilizarea tehnicilor de natură psihologică. În plus, în cazul cercetărilor calitative nu prezintă importanţă reprezentativitatea statistică a eşantionului;
• Cercetătorul are un rol activ în întregul proces de cercetare, implicarea sa în faza de culegere a informaţiilor fiind decisivă pentru reuşita demersului întreprins. Totodată, în condiţiile în care rolul cercetătorului în interpretarea informaţiilor este fundamental, acesta poate fi considerat chiar un instrument de analiză;
• Sunt obţinute date de natură calitativă, măsurabile cu ajutorul scalei nominale: informaţiile culese permit simpla identificare a indivizilor, a obiectelor, a temelor abordate.

 

Metodele calitative de cercetare sunt utilizate fie pentru a explora un univers mai puţin cunoscut, o problemă vag definită, fie pentru a înţelege un fenomen, a-l analiza în profunzime, pentru a – i  surprinde toate subtilităţile[7].

 

1. Dacă cercetarea are un caracter exploratoriu, atunci metodele calitative servesc realizării unor investigaţii care preced studii de natură cantitativă.

Metodele calitative sunt utilizate cu scopul de a permite cercetătorului să-şi formeze o viziune de ansamblu asupra problemei investigate, viziune cât mai completă posibil. Astfel, o cercetare calitativă poate fi utilizată pentru :

– o mai corectă formulare a problemei care face obiectul investigaţiei, astfel încât să se poată realiza ulterior un studiu precis ;

– formularea ipotezelor cu privire la relaţiile dintre variabile şi familiarizarea cercetătorului cu domeniul investigat ;

– eliminarea anumitor posibilităţi prin testare (de exp.: în cazul testelor de concept pentru un produs nou, vor fi eliminate, din ansamblul conceptelor avute în vedere, cele care se dovedesc a fi inacceptabile din punctul de vedere al publicului vizat);

– construirea unor instrumente de obţinere a informaţiilor, ţinând cont de toate aspectele situaţiei analizate.

Prin urmare, cu ajutorul unor tehnici specifice, vor fi identificate anumite aspecte critice, semnificative, legate de problema investigată.

Exemplu: Problema:  scăderea cotei de piaţă

În urma efectuării unei cercetări calitative se poate constata că această problemă nu se datorează intensificării concurenţei , ci lipsei de motivaţie a forţei de vânzare, la care se adaugă şi o organizare defectuoasă a acesteia.

 

1. Dacă cercetarea de marketing vizează înţelegerea profundă a unui fenomen, atunci metodele calitative sunt utilizate în vederea realizării unor investigaţii de sine stătătoare.

În acest caz, metodele calitative sunt utilizate pentru a investiga fenomene complexe.

Exemplu : Realizarea de analize semiologige[8]

Asemenea analize se pot face, de pildă, pentru a testa, din punct de vedere calitativ, conţinutul unei campanii publicitare şi măsura în care aceasta este concepută în funcţie de caracteristicile ţintei vizate.

 

Realizarea unei cercetări calitative presupune parcurgerea următoarelor etape:

• Identificarea problemei şi definirea scopului cercetării. Ca şi în cazul cercetării cantitative, reuşita întregului demers depinde de identificarea corectă a problemei de marketing şi de precizarea exactă a scopului studiului
• Stabilirea obiectivelor cercetării, în funcţie de problema identificată
• Alegerea modalităţilor de culegere a informaţiilor. Atunci când se realizează o cercetare calitativă, informaţiile pot fi obţinute, în esenţă, cu ajutorul a două metode de investigare: interviul individual şi /sau discuţia de grup (în literatura anglo-saxonă de specialitate focus group)
• Alcătuirea eşantionului, cu ajutorul unor metode de eşantionare teoretică
• Recrutarea participanţilor
• Pregătirea condiţiilor de realizare a etapei de culegere a informaţiilor (inclusiv stabilirea datei, a orei şi a locului de desfăşurare)
• Culegerea informaţiilor (metoda interviului in profunzime, metoda Focus – Grup)
• Prelucrarea, analiza şi interpretarea informaţiilor
• Redactarea raportului final

 

Organizarea unei cercetări calitative are o serie de particularităţi ce decurg din caracteristicile modalităţilor de investigare specifice. În cele ce urmează vor fi prezentate metodele şi tehnicile de investigare utilizate cu cea mai mare frecvenţă în cercetările calitative de marketing:

– metodele de studiere a motivaţiilor – categorie ce include interviul individual în profunzime şi discuţia focalizată de grup;

– tehnicile proiective (tehnicile de asociere, de completare, de construcţie şi de exprimare) – utilizate adesea, în cadrul interviurilor individuale sau al discuţiilor de grup, în vederea sondării în profunzimea psihicului uman şi a identificării faţetelor ascunse ale comportamentului consumatorului;

– metodele de creativitate (metodele intuitive şi metodele raţionale) – utilizate în procesul de căutare a unor idei noi.

   În afara acestor metode şi tehnici de investigare, cercetarea calitativă mai apelează, uneori, şi la metodele de analiză semiotică (schema narativă şi careul semiotic), la observare şi la studiul de caz.

 

2.3. Observaţia

 

Pentru culegerea informaţiilor necesare, cercetătorul poate apela la metoda observatiei: observarea mecanică sau la cea personală. Observarea mecanică presupune folosirea unor aparate de înregistrare a diferitelor dimensiuni ale comportamentului de cumpărare şi de consum al subiecţilor investigaţi; astfel, cu ajutorul unor aparate se poate înregistra numărul persoanelor care vizitează o unitate comercială, traficul înspre şi dinspre o zonă comercială, etc. Observarea personală se realizează direct de către cercetător, fie  în teren, fie în condiţii de laborator. Deseori, observarea personală poate fi utilizată în combinaţie cu metodele de cercetare directă, care presupun antrenarea subiectului investigat. Un avantaj remarcabil al observării  îl reprezintă faptul că aceasta permite înregistrarea comportamentului efectiv şi nu al celui declarat. Metodele prin care se realizează observarea nu generează distorsiuni datorate modului de raportare, memoriei sau oboselii subiectului investigat  şi nici situaţii de refuz din cauza caracterului prea personal al întrebărilor.

 

 

 

* În afara ANUARULUI STATISTIC AL ROMÂNIEI (precedat, cu câteva luni de BREVIARUL STATISTIC AL ROMÂNIEI), Comisia Naţională Pentru Statistică publică mai multe serii de INFORMAŢII STATISTICE OPERATIVE cu frecvenţa de 1-3 luni; între aceste serii se pot menţiona cele referitoare la : populaţie, calitatea vieţii, industrie, investiţii-construcţii, comerţ, servicii, preţuri, etc.

1 Harper Boyd, Ralph Westfall, Stanley Stasch, MARKETING RESEARCH- TEXT AND CASES, Sixth Edition, Richard D. Irwin, Homewood, Illinois, 1985

[1] I. Cătoiu, V. Balaure, CERINŢE ALE ELABORĂRII ŞTIINŢIFICE ŞI UTILIZĂRII EFICIENTE A STUDIILOR DE PIAŢĂ , în  ”Comerţul modern”  nr.6/1988.

[2] Donald S. Tull, Del I. Hawkins, MARKETING RESEARCH MEASUREMENT AND METHOD, Third Edition, Macmillan, New York, 1984.

[3] C.A Moser, OP.CIT.,p. 303.

[4] S.L.Payne, THE ART OF ASKING QUESTIONS, Princeton, New Jersey, 1973.

[5] S. Chelcea, CHESTIONARUL ÎN INVESTIGAŢIA SOCIOLOGICĂ, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

[6] S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975

* De notat, că eşantionul mai poate fi estimat şi cu ajutorul metodelor bazate pe analiza bayesiană.

1 Gilbert Churchill, MARKETING RESEARCH, Third Edition, Dryden Press, New York, 1983

[7] Yves Evrard, Bernard Pras, Elyette Roux, Jean-Marie Choffray, Anne-Marie Dussaix – MARKET: Etudes et recherches en marketing – fondements, méthodes, Editions Nathan, 1993

[8] Semiologia (sau semiotica) se ocupă cu studiul semnelor din punct de vedere pragmatic (relaţia semn – individ), semantic (relaţia semn – semnificat) şi sintactic (relaţia dintre semne).