Problema surselor de finanţare a investiţiilor trebuie tratată pe coordonatele cererii şi ofertei agregate, astfel că ofertanţii de resurse de capital pe pieţele financiare sunt, de fapt, şi beneficiari, concret ei fiind:
1.Persoanele fizice;
2.Companiile private;
3.Instituţiile financiare (bănci comerciale, bănci de investiţii);
4.Statul.
-Ca ofertanţi de resurse de capital, cea mai mare importanţă pe pieţele financiare o au investitorii individuali (persoanele fizice), de rata de economisire a acestora depinzând creşterea economică a unei ţări.
-Beneficiarii sau purtătorii cererii de resurse de capital sunt aceeaşi cu ofertanţii, doar că în cazul celor care solicită resurse financiare rolul companiilor private, a instituţiilor financiare şi a statului este dominant.
În economiile moderne, rolul sistemului financiar naţional şi internaţional este de a permite circulaţia capitalurilor dinspre ofertanţi şi beneficiari, astfel că sunt mobilizate resurse de la ofertanţi cu rată mare de economisire sau cu profituri mari către cei cu rată mare de consum sau deficitare în resurse financiare.
Intermediarii financiari sunt entităţi publice sau private specializate care acţionează pe pieţele monetar – valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la deţinătorii acestora şi punându-le la dispoziţia celor care au nevoie de ele.
Diferenţa dintre finanţarea directă şi cea indirectă
Practic, în funcţie de implicarea acestor instituţii în finanţarea internaţională, putem vorbi de o finanţare directă (beneficiarul are un contact direct cu deţinătorii de fonduri) şi o finanţare indirectă (când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei instituţii financiare specializate care mijloceşte contactul între utilizator şi deţinătorii de fonduri). Pe pieţele financiare internaţionale, cea mai mare parte din resurse sunt mobilizate prin finanţare indirectă.
În ceea ce priveşte activitatea de intermediere pe piaţa financiară internaţională, se pot remarca următoarele:
-Odată cu dezvoltarea şi organizarea pieţelor financiare internaţionale, au apărut şi s-au dezvoltat o gamă largă de forme de intermediere financiară şi de instituţii aferente, de la cele mai simple până la cele mai complexe (sindicalizarea creditelor, emisiunea de obligaţiuni străine);
-În bilanţul companiilor de intermediere financiară predomină activele financiare (şi nu cele reale) formate din creanţe faţă de diferiţi debitori;
-Contabilitatea la nivelul companiilor de intermediere financiară este organizată în acelaşi mod ca şi la ceilalţi operatori economic non – financiari;
-Analiza financiară a unor astfel de companii utilizează acelaşi set de indicatori financiari cunoscuţi (grad de îndatorare, rentabilitate, fluxuri de numerar), doar că în cazul unor indicatori financiari valorile de referinţă sunt diferite faţă de companiile non – financiare.
Principalele avantaje ale activităţii de intermediere pe pieţele financiare internaţionale sunt:
-Riscuri mai reduse pentru utilizatorii şi deţinătorii de capital (o parte din riscuri sunt preluate de instituţiile de intermediere);
-Consultanţa financiară oferită utilizatorilor şi investitorilor;
-Posibilitatea valorificării mai bune a informaţiilor existente pe piaţă;
-Facilităţi suplimentare de finanţare acordate utilizatorilor de capital;
-Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor de finanţare a fiecărui beneficiar;
-Posibilităţi de reducere a costului capitalului atras.
Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari în procesul de mobilizare a resurselor de capital se numără:
-Existenţa unui „istoric” al relaţiilor cu intermediarul financiar;
-Costuri de tranzacţionare mai mari (comisioane, speze bancare);
-Lipsa unui contact direct cu piaţa financiară internaţională;
Principalul argument în favoarea utilizării intermediarilor financiari este legat de imperfecţiunea pieţelor financiare internaţionale (tradusă prin imposibilitatea obţinerii unor informaţii certe cu privire la evoluţia viitoare a pieţei şi la participanţii pe această piaţă).
În prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă largă de servicii integrate, având un grad de complexitate diferit.
Principalele servicii sunt:
-Tranzacţii financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piaţă, plăţile şi decontările internaţionale);
-Finanţarea activităţii economice (finanţarea investiţiilor internaţionale, a activităţii de comerţ exterior);
-Consultanţă financiară (consultanţa oferită investitorilor cu privire la posibilităţile de investiţie sau la managementul portofoliului deţinut);
-Monitorizarea pieţelor (agenţiile de rating ce monitorizează diferitele pieţe financiare oferind clasamente de risc de ţară);
-Garantarea operaţiunilor financiare (oferirea de garanţii bancare în plăţile internaţionale, garantarea emisiunii de titluri financiare);
-Asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de ţară, a riscului de neplată, a riscului suveran etc.);
-Expertiza managerială (oferirea de consultanţă în administrarea afacerilor);
-Monitorizarea companiei (monitorizarea activităţii companiilor finanţate).
În plus de aceste servicii de bază, există intermediari specializaţi care oferă şi alte servicii conexe cum ar fi:
-Constituirea de consorţii bancare pentru mobilizarea unui volum important de resurse de capital (de exemplu sindicalizarea creditelor);
-Implicarea directă în emisiunea de titluri pe piaţa financiară internaţională (emisiunea de acţiuni / obligaţiuni);
-Promovarea emisiunii de titluri pe piaţa financiară internaţională (cazul emisiunii de obligaţiuni pe o piaţă străină);
-Administrarea contului clienţi (cazul factoringului).
Tipuri de intermediari pe pieţele financiare internaţionale:
- Instituţiile depozitare:
Băncile comerciale;
Casele de economii şi împrumuturi;
Băncile mutuale de economii;
Uniunile de credit.
- Instituţiile non – depozitare:
Băncile de investiţii;
Fondurile mutuale;
Fondurile private de pensii;
Companiile de asigurări;
Companiile de finanţare;
Fondurile cu capital de risc;
Societăţi de valori mobiliare.
- Instituţiile depozitare presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din atragerea de depozite bancare de la persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente şi împrumutarea acestor resurse către cei care au nevoie de ele.
- Băncile comerciale sunt pilonul central al intermedierii pe pieţele financiare internaţionale, oferind o gamă largă de servicii cum ar fi tranzacţii financiare (cumpărarea / vânzarea de valută, plăţi şi decontări internaţionale), garanţii bancare, monitorizare etc. (mai puţin expertiza managerială). Veniturile în cazul acestor instituţii sunt formate din dobânzile încasate de pe urma creditelor acordate şi din comisioanele / spezele bancare percepute pentru diferitele operaţiuni financiare realizate. Principalele cheltuieli în cazul băncilor sunt formate din dobânzile plătite deponenţilor, la care se adaugă cheltuielile curente, cheltuielile cu provizioanele etc.
Diferenţa între băncile comerciale şi celelalte instituţii depozitare (casele de economii, băncile mutuale sau uniunile de credit) constă în rolul fundamental pe care băncile comerciale îl au în plăţile şi decontările internaţionale, marea diversitate a activelor (instrumentelor) oferite, forma de organizare (băncile comerciale sunt organizate sub forma societăţilor pe acţiuni servind intereselor acţionarilor). Băncile comerciale sunt de două tipuri: bănci cu amănuntul („retail banks” – pentru persoane fizice) şi bănci pentru companii („company banks”) adresate în principal companiilor. Cea de a doua categorie de bănci este mai mult implicată pe pieţele financiare internaţionale.
O categorie aparte de bănci comerciale implicate în finanţarea internaţională sunt băncile de import – export, care acordă facilităţi de finanţare firmelor exportatoare: credite de prefinanţare, credite furnizor / cumpărător, credite de export, garanţii bancare, credite de scont, credite de accept etc.
- Casele de economii şi împrumuturi sunt instituţii financiare depozitare specializate în principal pe acordarea de credite ipotecare (din care creditele ipotecare ocupă primul loc – cca. 70 % din activele băncii). Serviciile financiare oferite sunt legate de activitatea lor de bază, oferind o gamă largă de servicii de consultanţă în domeniul ipotecar. Ca formă de organizare, multe dintre aceste instituţii sunt companii mutuale, dar apar şi în forma unor societăţi pe acţiuni.
- Băncile mutuale de economii au active format în principal tot din credite ipotecare şi instrumente cu risc redus (titluri de stat, obligaţiuni de stat, obligaţiuni municipale). Sunt de dimensiuni mai mici, organizate sub forma unei simple asocieri de fonduri (companii mutuale). În prezent, în practica financiară internaţională nu se mai face distincţie între acest tip de instituţii de intermediere şi casele de economii şi împrumuturi.
- Uniunile de credit sunt companii mutuale specializate pe acordarea de credite de consum. Din punct de vedere al fondurilor mobilizate şi al tranzacţiilor derulate, uniunile de credit sunt cele mai mici dintre instituţiile depozitare, având totuşi un grad rapid de dezvoltare în ultima perioadă. Participanţii la aceste instituţii sunt de regulă membrii aceleaşi organizaţii, din acest punct de vedere operaţiunile financiare derulate prin uniunile de credit fiind considerate ca având un risc redus. Gradul de diversificare al serviciilor şi instrumentelor oferite este relativ redus.
- Instituţiile de intermediere non – depozitare
- Fondurile cu capital de risc (Venture Capital) finanţează companii / proiecte din domenii cu risc ridicat dar cu potenţial de creştere, oferind o gamă diversificată de tehnici de finanţare (acţiuni, obligaţiuni, credite). În principiu, aceste fonduri încheie contracte directe cu antreprenori care deţin o tehnologie de vârf, finanţatorul percepând un dividend anual. De regulă, cei care finanţează astfel de afaceri nu au cunoştinţe avansate cu privire la procesul tehnologic, punând la dispoziţia antreprenorului capitalul şi expertiza managerială de care acesta dispune.
După cum se poate observa, în faza iniţială principalul beneficiar este antreprenorul (care are la dispoziţie resursele financiare necesare şi sprijinul direct al finanţatorului în gestionarea afacerii) în timp ce în faza ulterioară, dacă lucrurile merg bine, principalul beneficiar devine finanţatorul care are dreptul să preia integral afacerea respectivă.
Uneori această formă de finanţare este preferată finanţării prin băncile comerciale din cauză că riscul implicat este mult mai mare şi băncile evită uneori implicarea directă şi că de cele mai multe ori existenţa unui istoric al relaţiilor cu o bancă este un factor determinant în acordarea finanţării. În plus, în contractul încheiat cu antreprenorul, finanţatorul poate restricţiona / condiţiona obţinerea de fonduri din alte surse şi poate impune obligativitatea supravegherii directe a activităţii antreprenorului şi a modului în care acesta gestionează fondurile primite.
- Companiile de finanţare apar ca filiale ale marilor companii (de exemplu General Electric Capital sau General Motors Acceptance Company) sau ca instituţii financiare independente (de exemplu compania Heller, preluată ulterior de Fuji Bank)
Aceste companii sunt specializate în susţinerea financiară a dezvoltării unei afaceri (inclusiv în finanţarea exporturilor sau investiţiilor directe în străinătate) dar şi în finanţarea cumpărării de locuinţe, autoturisme sau alte bunuri de consum. Deoarece creditele acordate sunt garantate de obligativitatea constituirii unui colateral (depozit bancar, stoc de titluri financiare), riscul implicat este mult mai mic.
În practica financiară internaţională s-au dezvoltat trei mari tipuri de astfel de companii de finanţare:
-Companii de finanţare a vânzărilor: specializate în finanţarea utilizatorilor de produse (ex. în domeniul auto);
-Companii de finanţare a persoanelor fizice: specializate în finanţarea persoanelor fizice pentru achiziţionarea de bunuri de larg consum sau de cumpărarea de locuinţe;
-Companii de finanţare a afacerilor: implicate în finanţarea companiilor prin acordarea de credite comerciale sau operaţiuni de leasing / factoring.
În fluxurile financiare internaţionale sunt implicate cu precădere ultima categorie de companii de finanţare. Mai trebuie precizat faptul că aceste companii de finanţare se refinanţează cu precădere prin emisiune de hârtii comerciale (commercial papers) pe termen scurt (cu scadenţă până în 180 de zile). Hârtiile comerciale emise sunt negarantate, riscul acestor instrumente fiind direct legat de riscul emitentului. Rata dobânzii la aceste hârtii comerciale este stabilită în funcţie de dobânda pieţei şi implicit de riscul emitentului.
- Societăţile de asigurare sunt intermediari financiari specializaţi car preiau în portofoliul lor riscurile financiare / comerciale la care sunt expuşi toţi care operează pe piaţă, în schimbul unei prime de asigurare. Baza juridică a operaţiunii de intermediere o constituie poliţa de asigurare, în care sunt prevăzute clar riscurile asumate de asigurător precum şi drepturile asiguratului î caz de producere a evenimentului asigurat. Durata pasivelor în cadrul societăţilor de asigurare este mult mai mare decât în cazul băncilor comerciale.
În prezent, se poate observa o implicare tot mai mare a acestor societăţi de asigurare în tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale, volumul mare al riscurilor pe care operatorii economici trebuie să şi le asume în acest caz fiind foarte mare sunt îndemnaţi să transfere o parte din aceste riscuri.
Spre deosebire de garanţiile bancare care vizează în exclusivitate riscuri economice / comerciale (riscul de neplată), asigurările în materia comercială internaţională oferă o arie mai largă de acoperire a riscurilor, existând în prezent poliţe de asigurare inclusiv pentru riscul politic, riscul suveran sau chiar riscul de ţară (ex. COFACE – Franţa, MITI – Japonia, Political Risk Service – din SUA etc.). Diferenţa între asigurare şi garantare apare şi în ceea ce priveşte costul (mai mare în cazul garanţiei bancare) şi limita acoperirii (garanţiile bancare oferă o acoperire de 100 % împotriva riscurilor menţionate în timp ce asigurarea oferă o acoperire de până la 80 – 85 % din valoarea asigurată).
Companiile de asigurare oferă o gamă largă de servicii financiare, de la monitorizare până la consultanţă financiară specializată. Atunci când valoarea asigurării este mare (caz frecvent în finanţarea internaţională, mai ales în cazul importului de bunuri de echipament), societăţile de asigurare pot opta pentru reasigurare sau coasigurarea operaţiunii respective.
Mai trebuie remarcat faptul că aceste companii de asigurare au un rol activ pe pieţele de capital internaţionale, plasând banii colectaţi prin poliţe în diferite titluri ale acestei pieţe, în vederea obţinerii unor randamente superioare.
- Fondurile de pensii sunt fonduri mutuale ce acumulează pasive pe termen lung şi foarte lung. Sumele obţinute din primele plătite de participanţii la aceste fonduri sunt reinvestite pe pieţele financiare, urmărindu-se o acumulare reală de capital pe termen lung. Aceste forme de intermediere s-au dezvoltat ca o alternativă la instituţiile depozitare (băncile comerciale) care evitau implicarea directă în finanţarea pe termen lung şi foarte lung.
- Fondurile mutuale sunt asemănătoare fondurilor de pensii, fiind organizate sub forma unei asocieri mutuale de fonduri, gestionate de o companie specializată. În prezent există două tipuri distincte de astfel de fonduri, în funcţie de posibilitatea de accesare a lor: fonduri deschise (accesibile tuturor) şi fonduri închise (exclusive numai membrilor fondatori).
- Băncile de investiţii (Merill Lynch, Morgan Stanley) reprezintă un segment important al intermediarilor non – depozitari, fiind instituţii specializate ce oferă servicii financiare diverse:
-Emiterea de titluri financiare (CP / obligaţiuni ) pe pieţele financiare locale şi internaţionale;
-Intermedierea vânzărilor / cumpărărilor de titluri financiare;
-Acordarea de consultanţă financiară investitorilor cu privire la oportunităţile de plasament sau la gestionarea portofoliului financiar propriu;
-Garantarea emisiunii de titluri financiare;
-Monitorizare a pieţelor.
În principal aceste bănci de investiţii vând instrumente financiare cu venit fix (obligaţiuni sau hârtii comerciale – CP). Ca formă de organizare, băncile de investiţii nu presupun atragerea de depozite ci utilizarea fondurilor subscrise de acţionarii acestora. Spre deosebire de SUA, în Europa activitatea băncilor de investiţii este asimilată de băncile comerciale, o parte din activitatea acestora costând în emisiunea / plasarea de instrumente cu venit fix emise de companii private. Băncile de investiţii s-au lansat şi s-au dezvoltat valorificând nişe de piaţă insuficient exploatate de băncile comerciale, ocupând în prezent un loc important în intermedierea fluxurilor financiare internaţionale.
În plus de aceşti intermediari privaţi care acţionează pe pieţele financiare internaţionale mai există o serie de entităţi publice cu rol în susţinerea financiară a unor categorii de agenţi economici (exportatori, importatorii de tehnologie, materii prime etc.) cum ar fi Agenţiile Guvernamentale de Credit sau Agenţiile de Finanţare şi Garantare a Exporturilor. Beneficiind de un suport direct din partea statului, aceşti intermediari pot influenţa puternic orientarea fluxurilor financiare internaţionale.
