Pentru a înţelege rolul pe care ONG-urile ar putea să-1 aibă în Dezvoltarea Durabilă a unei ţări, este important să se clarifice pentru întreaga comunitate a ONG-urilor din ţară şi pentru cetăţeni, ce se are în vedere atunci când se vorbeşte despre Dezvoltare Durabilă. Acest lucru este important şi pentru a ordona priorităţile. Al doilea lucru de importanţă majoră este de a găsi şi scoate în evidenţă afinităţile dintre Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă şi aşa numita raison d’etre a ONG-urilor. Doar înţelegînd aceste lucruri am putea pretinde că ONG-urile ar putea participa în mod eficient la implementarea scopurilor Strategiei pentru Dezvoltarea Durabilă. S-o luăm pe rînd.
Vom prezenta aici definiţia Dezvoltării Durabile ce se conţine în Raportul Comisiei Brundtland, pentru a clarifica lucrurile: „Conceptul de Dezvoltarea Durabilă se referă la satisfacerea necesităţilor generaţiilor actuale fără a compromite perspectivele generaţiilor viitoare de a-şi satisface necesităţile vitale”. Această definiţie este menită să scoată în evidenţă integritatea societăţii umane, obligaţia de a asigura dăinuirea în spaţiu şi timp a comunităţii umane constituite din popoare, adică să scoată în evidenţă grija faţă de dezvoltarea şi prosperarea generaţiilor posterioare.
In acest context, finalitatea implementării de către Guvern a Strategiei pentru Dezvoltarea Durabilă constă în oferirea cetăţenilor a unui climat social-economic şi de mediu pentru existenţă de o calitate mai înaltă în conformitate cu nişte standarde general acceptate. Una din problemele majore care se prefigurează este că conceptul Dezvoltării Durabile elaborat în cadrul Organizaţiei naţiunilor Unite (ONU) este unul global, iar implementarea lui în anumite ţări trebuie să ţină cont de contextul local. În acest sens merită să fie menţionat faptul că Concepţia Dezvoltării Durabile se referă la patru subiecte primordiale dintre care trei pot fi calificate ca având dimensiuni interne, iar al patrulea – o dimensiune externă:
– asigurarea unui proces stabil de asanare macroeconomică ce ar permite realizarea unei creşteri economice de natură să elimine fenomenul sărăciei şi să asigure perspective pentru o dezvoltare graduală;
– eliminarea factorilor care pot contribui la creşterea tensiunilor sociale datorită polarizării accentuate a situaţiei grupurilor sociale după criteriul avuţiei;
– asigurarea calităţii unui mediu natural pentru reproducerea demografică şi a factorilor tehnologici care asigură dezvoltarea economiei;
– reducerea decalajului dintre parametrii dezvoltării economice a României şi spaţiile economice adiacente care provoacă fenomenul migraţiei necontrolate a celei mai competitive forţe de muncă.
Implementarea unor programe îndreptate spre atingerea sarcinilor majore a Strategiei naţionale pentru Dezvoltare Durabilă este însă imposibilă fără asigurarea unui cadru democratic de dezvoltarea internă a României. Adică Dezvoltarea Durabilă a societăţii se poate realiza doar dacă ea se produce pe un fundal democratic unde creşterea economică se corelează cu edificarea societăţii civile. Experienţa internaţională a demonstrat că sărăcia şi democraţia sunt incompatibile. Lipsa uneia dintre acestea favorizează înflorirea celeilalte.
1. Intersectarea principiilor Dezvoltării Durabile şi a valorilor Societăţii Civile
Experienţa ne demonstrează că în orice domeniu al activităţii umane numai cetăţenii liberi, informaţi, instruiţi şi motivaţi să susţină o cauză aducătoare de beneficiu public general pe termen lung pot activa într-un mod coerent şi consecvent. Tocmai din acest postulat poate fi desprins cu claritate potenţialul rol pe care l-ar avea organizaţiile nonguvernamentale (ONG-urile) în implementarea Strategii naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă.
In calitatea lor de elemente active ale societăţii civile ONG-urile sunt direct implicate în implementarea standardelor democratice general acceptate, proces care în România durează deja timp de mai mult de zece ani şi care până în prezent este însoţit de şocuri sociale, iar în al doilea rând, ONG-urilor le revine sarcina monitorizării funcţionării instituţiilor democratice.
În ultima vreme, pe lângă discuţiile referitoare la oportunităţile şi sfidările pe care le provoacă globalizarea economiei, în fluxurile informaţionale internaţionale persistă tot mai intens discuţiile referitoare la edificarea unei societăţi civile globale. Deci globalizarea văzută prin prisma parametrilor economici este însoţită de edificarea unei infrastructuri ce se caracterizează prin parametrii unei societăţi democratice.
Cea mai simplă explicaţie a acestui paralelism ar fi că anume societatea civilă a fost cea care a salvat statele naţionale democratice de lunecare spre totalitarism. Lecţiile istoriei veacului XX arată fără putinţă de tăgadă că state foarte puternice, cu economii relativ avansate au sucombat în lipsa unor societăţi civile din cauza lunecării spre totalitarism, indiferent dacă totalitarismul a avut la bază ideologii de dreapta sau de stânga.
Aici merită să fie amintit faptul că la începutul secolului al XlX-lea faimosul filozof german Johann Gotleib Fichte în „Apel către naţiunea germană”, considerat drept un program-concepţie de edificare a naţiunii germane moderne, a intuit că o comunitate de oameni, chiar dacă este unită în jurul unei idei comune, integratoare, este supusă unor mari riscuri în lipsa a ceea ce el a numit societate civilă. În situaţia în care suveranitatea emană de la cetăţeni, aceştia pot ţine sub control civic instituţiile statului, reprezentanţilor cărora le deleghează puterea, doar dacă sunt uniţi în organizaţi civice care, de fapt, formează societatea civilă.
Aceasta înseamnă că construirea unei economii globale nu poate fi percepută în afara unui set de valori civice care modulează procesul de adoptare a deciziilor în domeniile economic sau social.
Din acest punct de vedere ONG-urle în calitatea lor de elemente ale societăţii civile au de jucat un rol extrem de important, am putea spune chiar excepţional. Rolul de excepţie constă în deţinerea apriorică de către ONG-uri a unui şir de avantaje în faţa altor structuri private sau statale. Faptul că ONG-urile nu pot avea interese economice şi politice proprii ar trebui să le facă din start credibile atât în ochii cetăţenilor, cât şi ai autorităţilor publice. Experienţa internaţională demonstrează că rolul ONG-urilor constă în a promova valorile şi iniţiativele civice în favoare beneficiului public general. Nici un alt gen de organizaţii nestatale (partide politice, sindicate, culte religioase etc), deşi au de jucat roluri importante în dezvoltarea societăţii civile, nu pot pretinde la acoperirea spectrului de probleme diverse şi intereselor specifice după cum o pot face ONG-urile. Din acest punct de vedere rolul ONG-urilor în societate capătă dimensiuni polivalente.
Dacă înţelegem că ONG-urile sunt menite să-şi traseze în mod independent nişte scopuri şi să activeze pentru a le realiza, de ce ar trebui să presupunem că ele au de jucat un rol deosebit în traducerea în viaţă a Strategii naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă?
Întrebarea formulată mai sus nu este deloc trivială. ONG-urile au existat şi au avut un rol de jucat cu mult înainte de a fi elaborată Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă.
Este necesar să luăm în calcul, în primul rând, că elaborarea Strategiei privind Dezvoltarea Durabilă s-a făcut la nivel naţional, cu concursul unor experţi locali şi internaţionali şi în baza unor principii elaborate de ONU. Deci nu pot exista bănuieli că documentul ar putea purta amprentele unor interese înguste. Acest fapt îi atribuie documentului respectiv un grad de atractivitate cu totul deosebit. De aceea, Strategia poate deveni un document central datorită faptului că poate servi drept un instrument de aducere a parametrilor socio-economici ai României la standardele general acceptate. Acesta înseamnă că Strategia este un instrument de angrenare a României la comunitatea internaţională. Din acest punct de vedere o primă sarcină a ONG-urilor ar consta în reconsiderarea priorităţilor în sensul adaptării scopurilor statutare la o suprasarcină cum poate deveni implementarea Strategiei naţionale pentru Dezvoltării Durabile a ţării. Astfel, comunitatea ONG-urilor capătă un scop comun foarte bine determinat şi bazat pe principii ce emană de la cea mai importantă organizaţie internaţională – ONU. Aceste scop nu poate fi privit ca o impunere ci, dimpotrivă, oferă noi oportunităţi. Din acest punct de vedere Strategia ar trebui privită ca un centru de gravitaţie pentru activitatea ONG-urilor.
În al doilea rând, trebuie să luăm în consideraţie că, de obicei, ONG-urile sunt cele mai receptive la asimilarea celor mai avansate experienţe, produc evenimente de rezonanţă, lansează idei noi, oferă servicii şi transfer de abilităţi. Este evident că acestea sunt abilităţi care urmează să fie diseminate în mediul ONG-urilor, organelor de guvernământ şi în mediul cetăţenilor care încă nu au fost atraşi în activitatea îndreptată spre atingerea beneficiului public. Pentru a fi eficiente în aceste preocupări ONG-urile au nevoie de câteva lucruri: auto-organizare şi structurare, creare a reţelelor de comunicare. Fără aceste lucruri este imposibilă coerenţa acţiunilor ONG-urilor.
În al treilea rând, datorită numărului relativ înalt al ONG-urilor şi a spectrului divers de interese acestea posedă un imens potenţial de monitorizare a politicilor publice ale guvernanţilor în diferite domenii. În acest sens ONG-urile sunt cei mai buni agenţi pentru a da în vileag incoerenţa promovării politicilor publice de către guvernanţi. Acest lucru face ca ONG-urile să fie extrem de utile în calitate de parteneri ai autorităţilor, contribuind la promovarea unor politici publice coerente şi ajustate reciproc. În plus, parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice alese periodic de către cetăţeni poate servi drept cea mai sigură garanţie a continuităţii promovării politicilor publice în interesul cetăţenilor, indiferent de culoarea politică a forţelor care se succed la guvernare.
2. Parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice
Din punctul de vedere al necesităţii stabilirii unor contacte permanente a ONG-urile cu organele administraţiei centrale şi locale se poate constata că modelul de auto-organizare a ONG-urile descris mai sus este perfect compatibil cu structura teritorială a organelor administraţiei publice. Geografia răspîndirii ONG-urilor acoperă practic întregul teritoriu al ţării la fel ca şi organele autoadministrării locale.
Nu e un secret că adesea reprezentanţii autorităţilor publice avînd cunoştinţe superficiale despre capacitatea sectorului neguvernemental îşi permit o atitudine dispreţuitoare, în cel mai bun caz una uşor persiflantă, faţă de iniţiativele civice ale ONG-urilor. Pe de altă parte, trebuie să se recunoască că de foarte multe ori acţiunile nu tocmai clare şi eficiente ale unor ONG-uri alimentează astfel de atitudini. Insă, parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice ar putea prinde pe viitor contururi mult mai distincte dacă comunitatea ONG-urilor ar putea transpune abordarea schematică referitoare la îmbinarea diferitelor proiecte într-un singur proiect cu trăsături integratoare la bază căruia să se afle Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a ţării. Pentru a elabora un astfel de proiect ONG-urile ar trebuie să încadreze în discuţiile din cadrul forumurilor descrise mai sus şi problemele respective. In plus, trebuie să se ia în vedere şi unele caracteristici psihologice ale funcţionarilor publici locali. Ei sunt mult mai deschişi parteneriatului cu ONG-urile dacă acest gen de parteneriat este aprobat de către autorităţile centrale. De aceea, este extrem de important ca autorităţile centrale să poată aprecia la justa ei valoare forţa sectorului neguvernamental. Acest lucru ar putea fi obţinut dacă reprezentanţii autorităţilor ar putea fi convinşi să participe la lucrările forumurilor ONG nu numai cu cuvîntări de salut, ci şi la dezbateri etc.
Deşi este evident că un parteneriat eficient între autorităţile publice şi ONG-urie este posibil, trebuie să se ia în calcul specificul activităţii fiecărui partener. Organelor administraţiei publice le revine sarcina directă de a activa pentru atingerea parametrilor socio-economici prevăzuţi de Strategie. ONG-urilor, pe de altă parte, le revine sarcina de a face transferuri de experienţă de management eficient şi servicii în cadrul unor activităţi non-profit. Din acest punct de vedere relaţiile dintre ONG-uri şi putere nu poate evita dialogul privind cadrul legal adecvat de activitate a ONG-urilor şi resursele materiale şi financiare utilizate în acest scop.
Totuşi pentru stabilirea unui parteneriat strategic eficient, de lungă durată între ONG-uri şi autorităţile publice nu este suficientă doar conjugarea eforturilor. Mai e nevoie de un fundal ideologic, dar în afara partizanatului politic doctrinar. Problema ce ţine de transformarea sectorului non-profit în unul foarte eficient, capabil să atragă cît mai mulţi cetăţeni, evitând comercializarea trebuie discutată pe larg cu participarea autorităţilor publice aşa cum se întîmplă în ţările dezvoltate. De fapt aceasta este problema interacţiunii celor trei sectoare: puterea, business-ul, sectorul asociativ. Problema poate fi formulată în felul următor: cum s-ar putea ca într-un stat de drept bazat pe o economie de piaţă eficientă să existe un nivel de protecţie socială avansat? Lideri ai unor state dezvoltate au încercat să răspundă la această întrebare. Premierul britanic Tony Blair a numit un astfel de deziderat pentru ţara sa drept „cea de a treia cale”, Gerhard Schroder – „cale de mijloc pentru Germania”, iar premierul francez Lionel Jospin: „da – economiei de piaţa, nu – societăţii de piaţă”. Merită să fie remarcat faptul că atît ridicarea problemei respective, cît şi sugerarea posibilelor răspunsuri au fost generate de o explozie a activităţii organizaţiilor non-profit occidentale din ultimii 20 ani.
Întrebarea majoră care se iveşte şi în cazul nostru este: are oare comunitatea ONG-urilor din România capacitatea de a-şi asuma rolul de a stimula guvernanţii să mediteze împreună asupra unei astfel de strategii în cadrul căreia ar fi determinat foarte clar rolul puterii, business-ului şi societăţii civile în asigurarea Dezvoltării Durabile a ţării?
3. Modalităţi de acţiune a ONG-urilor în relaţiile cu cetăţenii
Mai sus am încercat să analizăm cum arată comunitatea ONG-urilor ca entitate organizată, care poate fi modalitatea de comunicare a structurii ONG-urilor cu structurile organelor publice pentru a activa în interesul public şi cum poate fi atins un grad înalt de coerenţă între acţiunile organelor puterii publice şi cele ale ONG-urilor.
Scopul final însă al acestor ajustări este de a găsi o modalitate de implicare a cetăţenilor în activităţile de interes public al căror scop este urmărit atât de organele puterii publice, cât şi de ONG-uri. S-a văzut că gradul de eficienţă a activităţilor ONG-urilor este strâns legat de organizarea şi coerenţa acţiunilor lor. Fără coerenţă se produce disiparea eforturilor şi descurajarea atât a celor care fac eforturile, cât şi a potenţialilor beneficiari. Doar în astfel de condiţii ONG-urilor ar putea să-şi asume rolul de ,,curea de transmisie,, între Guvern şi cetăţeni. De asemenea, pe lângă funcţia de transmisie trebuie să se ia în vedre şi efectul feed-back care e menit să optimizeze parametrii relaţiei input – output. Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă întruneşte toţi parametrii pentru a imprima coerenţă acţiunilor ONG-urilor în cadrul mecanismului descris mai sus. Rămîne doar să se întreprindă acţiuni pentru a-i face pe simplii cetăţeni să înţeleagă acest lucru şi să se angajeze în mod voluntar şi conştient în implementarea activităţilor prevăzute de Strategie.
Pentru acesta este nevoie de:
- a identifica noi lideri comunitari;
- a promova o campanie de informare în ceea ce priveşte scopurile Strategiei;
- a forma reţele de răspîndire a informaţiei privind implementarea Strategiei;
- a atrage cetăţenii în realizarea strategiilor;
- a-i motiva pe potenţialii participanţi să activeze în vedre desfăşurării unor proiecte pentru atingerea beneficiului public;
- a le transfera experienţa şi abilităţile necesare prin training-uri;
- a studia experienţa reuşită din alte ţări şi a promova adaptarea acestor experienţe la condiţiile României;
- a-i pregăti pe liderii comunitari pentru declanşarea „reacţiilor în lanţ” în vederea identificării altor lideri şi diseminării experienţei;
- a dezvolta ideile fixate în Strategie şi a le oferi noi dimensiuni.
De obicei, persoanele cu capacităţi de lideri se manifestă singure. Totuşi ele sunt identificate mai uşor atunci cînd în societate sunt formulate scopuri demne de urmat, efectele cărora sunt pe înţelesul majorităţii cetăţenilor.
Identificarea liderilor locali se poate face folosind diverse mecanisme. în primul rând, trebuie avute în vedere persoanele care au demonstrat un anumit potenţial de leadership. În acest sens pot fi atrase persoane din categoria:
- intelectualilor rurali (profesori, medici, preoţi etc);
- cetăţenii care au candidat în calitate de candidaţi independenţi la funcţii din
administraţia publică locală etc.
În afară de identificarea liderilor locali din comunităţi este necesar de a folosi tehnicile tradiţionale de motivare a participării cetăţenilor la activităţile de beneficiu public. Pentru aceasta:
ONG-urile ce editează buletine informative ar trebui să tirajeze succesele obţinute în diferite comunităţi pentru a convinge cât mai mulţi cetăţeni că multe lucruri pot fi soluţionate cu eforturi minime dacă există cele mai simple forme de organizare;
Să scoată în evidenţă beneficiile pe care le-ar obţine comunitatea de pe urma cooperării cetăţenilor în soluţionarea problemelor concrete ale comunităţii (construirea apeductelor, curăţarea terenurilor poluate, amenajarea locurilor publice, atragerea minorilor în secţii sportive, culturale, de artizanat etc);
Să publice interviuri şi să realizeze emisiuni TV şi Radio cu liderii locali. Aceasta satisface necesităţi fireşti ale oamenilor de a împărtăşi publicului larg propriile succese demne de urmat;
Să găsească posibilitatea de a convinge slujitorii cultelor religioase de a influenţa participarea enoriaşilor la proiectele dezvoltării locale etc.
Deşi multe lucruri importante pot fi realizate cu eforturile proprii ale membrilor comunităţii, totuşi poate fi nevoie de atragerea unor resurse financiare din diverse surse. În acest sens ONG-urile ar avea misiunea de a organiza training-uri de fundraising şi de a explica următoarele:
– întotdeauna există oameni şi organizaţii care pot oferi resurse financiare dacă proiectele ce urmează a fi implementate urmăresc atingerea beneficiului public şi sunt bine argumentate;
– există o filozofie a filantropiei care deşi pretinde că nu urmăreşte nici un beneficiu, de fapt urmăreşte scopul de eliminare a diferitelor riscuri sociale, ceea ce în final este profitabil atât pentru cei ce practică filantropia, cât şi pentru beneficiarii actelor filantropice.
În orice caz, toate aceste activităţi de colaborare a ONG-urilor cu cetăţenii au drept scop suprem schimbarea mentalităţii şi motivarea de a întreprinde unele acţiuni de către cetăţenii care n-ar trebui să rămînă simpli recipienţi ai serviciilor guvernamentale, ci ar trebuie să-şi asume un rol activ. Acest lucru presupune, deopotrivă, capacitatea de auto-organizare şi de asumare a responsabilităţii pentru promovarea anumitor iniţiative, dar şi posedarea unei competenţe asistate de moralitate.
Concluzii
Este important să fie înţeles faptul că participarea activă a ONG-urilor la implementarea Strategiei naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă poate avea un efect dublu: pe de o parte, atingerea scopurilor Strategiei propriu zise, iar, pe de altă parte, fortificarea societăţii civile româneşti. Înţelegerea acestui lucru ar trebui să fie un factor stimulator.
S-a văzut că rolul ONG-urilor în Dezvoltarea Durabilă poate fi unul complex, polivalent. El presupune o implicare activă a cetăţenilor, lucru pe care ONG-urile îl pot realiza datorită poziţionării specifice în viaţa socială. ONG-urile au capacitatea de a menţine stabilitatea, starea de echilibru dintre guvernanţi şi cetăţeni prin crearea unei legături permanente între ei, asigurând credibilitatea funcţionării mecanismelor democratice.
Credibilitatea ONG-urilor în acest proces este asigurată de lipsa ispitelor de a stoarce profit electoral datorită neimplicării ONG-urilor în lupta politică.
Stabilitatea socială se realizează prin fluxurile de informaţii de la guvernanţi către cetăţeni şi asigurarea unei relaţii de feed-back, astfel ca cetăţenii să cunoască ce au de gând să întreprindă guvernanţii, iar guvernanţii să înţeleagă care sunt reacţiile cetăţenilor la aceste iniţiative.
Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă trebuie să fie conştientizată de cetăţeni ca un mijloc ce trebuie sa fie cunoscut în detaliu, pentru a fi aplicat în mod consecvent de către autorităţile publice, clasa politică, sectorul privat şi societatea civilă. Scopul este unul – ridicarea standardului de viaţă.
A doua sarcină ţine de evaluarea procesului de implementare a Strategiei, monitorizarea lui şi găsirea noilor oportunităţi de dezvoltare. în acest sens ONG-urile vor întreprinde acţiuni:
– de dezvoltare instituţională a reţelei de ONG-uri în toate localităţile de pe teritoriul României;
– de informare a cetăţenilor şi altor organizaţii ce fac parte din societatea civilă despre scopurile şi efectele scontate în procesul de implementare a Strategiei;
– de lobby-ul pentru influenţarea politicilor publice în vederea implementării iniţiativelor cetăţeneşti în vederea realizării Strategiei;
– de monitorizare a procesului de implementare a Strategiei;
– de atragere a resurselor şi fondurilor necesare pentru implementarea Strategiei;
- de sincronizare a diferitelor activităţi ce pot avea tangenţă sau favoriza Dezvoltarea Durabilă;
- de popularizare a succeselor obţinute în anumite domenii, în anumite localităţi pentru a-i încuraja pe alţii.
Fără îndoială, realizarea acestor sarcini va deschide noi oportunităţi pe care comunitatea ONG-urilor va trebui să aibă capacitatea să le observe, să le evalueze şi să le realizeze.
