Gândirea economică eterodoxă sau neconvenţională are un trecut îndelungat, de la J.Cl.S. de Sismondi (1819) şi J.Hobson (1902), la J.M.Keynes (1936) şi gânditorii postkeynesişti şi radicali din perioada postbelică (J.Robinson, Fr.Perroux, G.Myrdal) şi performanţe remarcabile, decurgând din faptul că a abordat probleme economice dificile şi care le-a ocolit sau ignorat gândirea neoclasică (sărăcia, subdezvoltarea, inegalităţile, contradicţiile, dezechilibrele, nedreptăţile etc.) şi nu s-a sfiit să critice gândirea convenţională sau “ortodoxă” pentru greşeli, lacune şi nereuşite în acest domeniu.
Adoptând o poziţie raţională faţă de cele două megatendinţe (liberalismul clasic şi neoclasic, precum şi socialismul, respectiv marxismul) din gândirea economică, care se excludeau reciproc din orice cooperare pe terenul ştiinţei, pe baza unui nefericit “complex de superioritate” artificial întreţinut, gândirea economică ortodoxă a tras numeroase semnale de alarmă în ce priveşte gravitatea unor probleme neabordate sau greşit abordate de cele două “ortodoxii” rivale, subliniind importanţa toleranţei şi a dialogului în ştiinţa economică şi combătând multe prejudecăţi existente în acest domeniu.
În perioada interbelică, economiştii eterodocşi au semnalat o serie de fisuri metodologice şi teoretice ale neoclasicismului, lacune grave şi erori ale gândirii economice “ortodoxe” sau cunvenţionale. P.Sraffa, J.Robinson, M.Kalesky, J.M.Keynes etc, semnalează o mulţime de rigidităţi care fac imposibilă existenţa concordanţei “pure şi perfecte” în realitate şi care impun implicarea statului în economie, pentru a sprijini acţiuni operatorilor particulari sau pentru a corecta unele deficienţe ale mecanismului pieţei.
Sunt simptomatice, în acest sens, două luări de poziţie critice la adresa teoriei liberale clasice şi neoclasice despre comerţul internaţional în perioada interbelică.
În primul rând, este vorba despre contestarea pretenţiei de universalitate a teoriei liberale menţionate de către economistul român neoliberal Mihail Manoilescu (1929, 1931, 1937, 1938), care a invocat ca principal argument “constanta” care îi poartă numele (discrepanţa de productivitate a muncii dintre ramuri economice şi ţări şi accentuare a ei în timp) şi a dovedit statistic faptul că liberul schimb nu este general valabil. Totodată el a sugerat concentrarea activităţii economice în orice ţară în ramurile cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale şi a demonstrat raţionalitatea industrializării ţărilor agrare (descentralizarea industriei la scară mondială) şi producerea unui protecţionism raţional (selectiv şi manierat din punct de vedere economic), respectiv a îmbinării liberului schimb cu protecţionismul pentru a permite şi dezvoltarea economică a ţărilor mici şi mijlocii cu profil preponderent agrar sau extractiv.
În al doilea rând, este vorba de îndoielile întemeiate ale lui J.M.Keynes (1936) cu privire la rezultatele reale ale politicii externe a liberului schimb. “Comerţul internaţional este astăzi – scria J.M.Keynes în 1936 – un mijloc desperat de a menţine ocuparea mâinii de lucru în propria ţară prin forţarea vânzărilor pe pieţele externe şi restrângerea cumpărăturilor, ceea ce, dacă are succes, nu va face decât să deplaseze problema şomajului spre vecinul care a fost înfrânt în luptă”. Această gravă nepotrivire dintre speranţele exagerate ale liberalilor neoclasici în funcţionarea spontană a pieţei şi pierderile pe care le înregistrau unele ţări în comerţul exterior l-a determinat şi J.M.Keynes să vorbească despre “inconsistenţa bazelor teoretice ale doctrinei lissez-faire”.
În perioada postbelică, economiştii eterodocşi au atras atenţia asupra multor lacune şi explicaţii puţin plauzibile date de gândirea neoclasică unor probleme acute din această perioadă cum ar fi sărăcia, subdezvoltarea, ciclicitatea, crizele economice, inclusiv problema relaţiilor economice internaţionale şi a comerţului mondial. J.K.Galbraith evidenţiază rolul deosebit al marilor comparaţii, Fr.Pessonx semnalează fenomene de dominaţie, R.Prebisch dezvăluie structura antagonistă a economiei mondiale (“central” şi “periferia lui”), A.Emmanuel încearcă să explice “schimbul inegal” de pe piaţa mondială, iar J.Robinson şi Myrdal scot la iveală multiple insuficienţe ale toeriei convenţionale neoclasice despre comerţul internaţional.
Astfel, în 1981 Joan Robinson constată că “Învăţământul occidental pretinde că este ştiinţific şi obiectiv, deoarece rupe aspectul economic al vieţii omeneşti de ce cadrul ei politic şi social; aceasta deformează problemele discutate, în loc să le lămurească. Cea mai extravagantă pretenţie a ortodoxiei occidentale constă – în viziunea economistei britanice – în aceea că jocul liber al forţelor cererii şi ofertei ar tinde, în condiţiile cunoscute, să stabilească un model echilibrat al preţurilor mărfurilor. Jocul liber al forţelor pieţei, departe de a tinde spre echilibru, dă naştere unei continue instabilităţi pe termen lung, ca şi unor schimbări neprevăzute în raporturile de schimb (“terms of trade” în original) din timp în timp.
Cu alt prilej, aceeaşi autoare observase că “Nu există un domeniu al ştiinţei economice în care să se constate un decalaj mai mare între doctrina ortodoxă (teoria liberală neoclasică) şi problemele reale decât domeniul teoriei despre comerţul internaţional”.
Referindu-se la “puterea explicativă” a teoriei liberale a comerţului internaţional, economistul nordamerican W.Leontief aprecia în 1977 că “Teoria costurilor comparative este capabilă să explice volumul şi structura fluxurilor observabile de export – import numai în măsura în care pot fi luate în considerare şi se întâmplă să aibă importanţă hotărâtoare în desfăşurarea lor costurile transportului, taxele vamale sau orice alte costuri diferenţiale dintre ţările care fac comerţ. În cazul în care nu există astfel de costuri diferenţiale de transport sau dacă ele nu pot fi calculate, înseamnă că volumul şi structura fluxurilor de bunuri şi servicii rămân total nedeterminate în cadrul unei astfel de teorii”.
Mai drastic şi deci mai aproape de aprecierea formulată de Joan Robinson, economistul suedez Gunnar Myrdal scria în 1970 despre modelul H-O-S şi teoriile aferente: „Contrar acestei teorii, comerţul internaţional şi fluxurile de capital vor tinde, în general, să dea naştere la inegalitate şi vor acţiona în acest fel, cu atât mai puternic, cu cât vor fi mai puternice inegalităţile existente. Forţele nesupravegheate ale pieţei nu vor acţiona în direcţia atingerii vreunui echilibru ce ar putea să determine o tendinţă spre egalizare a veniturilor. Printr-o înlănţuire de cauze cu efectele cumulate, o ţară cu o productivitate şi venituri superioare va tinde să-şi îmbunătăţească situaţia, în timp ce o ţară cu un nivel inferior va tinde să fie menţinută la acest nivel sau chiar să-l înrăutăţească în continuare atât timp cât lucrurile sunt lăsate pe seama liberei acţiuni a forţelor pieţei”.
Rezultă, fără posibilitate de îndoială, că gândirea economică ortodoxă are contribuţii critice şi constructive demne de luat în seamă, nu numai pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme dificile şi complexe ale comerţului internaţional, ci şi pentru progresul general al ştiinţei economice, pentru sporirea substanţială a autorităţii practice a acesteia.
