Crearea de bunuri publice reprezintă o problemă de decizie colectivă. Accesul la bunurile publice este gratuit și nediscriminatoriu. Aceasta, însă, nu înseamnă că producerea și întreținerea bunurilor publice se realizează cu costuri zero. Cineva tre- buie să plătească. Există două modalități prin care se obțin fonduri pentru producția de bunuri publice:
- Acord voluntar.
- Impozitare obligatorie.
Acordul voluntar reprezintă o cale de susținere materială a producției de bunuri publice, nu foarte frecventă, în practică. Dificultatea acestei soluții constă în tendința unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi considerați nonbeneficiari și de a scăpa de plată. Atunci când unii dintre aceștia reușesc să evite contribuția de plată, ei se numesc beneficiari clandestini.
Acordul voluntar reflectă voința unanimă și face obiectul modelului de schimb voluntar. Echilibrul acestui model se atinge atunci când fiecare individ plătește o taxă (impozit) egală cu utilitatea marginală pe care i-o oferă acel bun. În condițiile echilibrului fiecare individ câștigă din producția de bunuri publice. Aceasta reprezintă o alocare a resurselor care permite câștigul cel puțin al unui individ fără a fi afectat altcineva. Cu alte cuvinte, acest echilibru corespunde optimului Pareto în care resursele și producția într-o economie sunt astfel alocate încât este posibil beneficiul unei persoane fără ca un alt individ să resimtă o pierdere.
Impozitarea obligatorie este o cale frecventă de susținere materială a producției de bunuri publice.
Determinarea nivelului optim al producției de bunuri publice este o problemă dificilă din mai multe puncte de vedere:
0 lipsa de informații privind disponibilitatea indivizilor de a utiliza și plăti pentru bunurile publice;
0 riscul apariției utilizatorilor sau beneficiarilor „clandestini”, adică a celor care pretind utilitate zero pentru bunul public și manifestă o falsă lipsă de interes, pentru a fi nonplătitori pentru această producție;
0 modalitatea în care se face evaluarea bunurilor publice de către indivizi. Dacă în cazul bunurilor private, se înregistrează un nivel eficient al producției atunci când costul marginal corespunde cu evaluarea individuală pentru toți subiecții, atunci în cazul bunurilor publice indivizii pot avea diferite aprecieri pentru ultima unitate de bun public. De aceea, fiecare individ supraestimează costul ultimei unități de bun public față de cât exprimă propria apreciere a acestui bun;
0 corelația dintre pachetele de servicii publice și cererea indivizilor reflectată practic în migrația indivizilor dintr-o zonă în alta. Astfel, dacă este mai solicitat un oraș decât altul se presupune că acesta oferă servicii publice mai atractive, iar celelalte regiuni care înregistrează un declin al cererii, își vor modifica pachetele de servicii și sistemul de impozitare.
