Expresia de naţiuni unite aparţine preşedintelui SUA, Roosvelt şi a fost pentru prima dată folosită în declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni se angajau să continue lupta pentru respectarea egalităţii suverane a statelor doritoare de pace şi menţinerea securităţii interne. Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind organizaţia internaţională” şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu reprezentanţi a 51 de state, iar lucrările conferinţei, care au durat două luni au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite şi create pe baza Cartei ONU. Sistemul Naţiunilor Unite se compune din:
- Organizaţia Naţiunilor Unite
- Organele şi organismele proprii cu caracter permanent
- Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom
- Organizaţia Naţiunilor Unite – este o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale (statele suverane), cât şi în ceea ce priveşte domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi a securităţii interneţionale.
Această conferinţă diplomatică permanentă, cum a fost ea denumită, a ajuns în prezent la 188 (190-191) de membrii. Aceştia pot fi:
- originari: în această categorie se includ statele participante la conferinţa de la San Francisco din 1945; prin excepţie naţiunile unite includ aici şi India şi Filipine (chiar dacă transferul de la statutul de puteri coloniale a avut loc mult mai târziu).
- admişi: statele care au aderat ulterior la ONU.
Scopul principal al ONU: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, realizarea cooperării internaţionale în domeniile economic, social, culturar sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţii fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Sediul principal al ONU se află la New York şi mai are şi un oficii deschise la Geneva, Viena şi Nairobi.
În documentul „Agenda pentru pace” sunt identificate patru tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii şi anume:
- diplomaţia preventivă, care vizează evitarea apariţiei de diferende între state;
- restabilirea păcii, ce intervine după declanşarea unui conflict şi urmăreşte folosirea procedeelor de reglementare paşnică a diferendelor;
- menţinerea păcii;
- consolidarea păcii.
- Organele şi organismele proprii cu caracter permanent
Pentru a-şi îndeplini atribuţii în domeniile economic şi social, Adunarea Generală şi Consiliul Economic şi Social al ONU (ECOSOC) au creat, pe de o parte organisme proprii cu caracter permanent, dintre care:
- Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD): reprezintă cel mai important canal de asistenţă tehnică şi investiţii acordate pe cale multilaterală; sediul principal este la New York
- UNCTAD: urmăreşte promovarea şi dezvoltarea comunităţii internaţionale, în special a ţărilor în dezvoltare; sediul principal este la Geneva
- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEC?): al cărui obiectiv principal este întărirea cooperării internaţionale privind diminuarea poluării mediului; sediul principal este la Nairobi
Pe lângă aceste organisme proprii cu caracter permanent au fost înfiinţate şi 5 comisii economice regionale, care sunt subordonate direct ECOSOC şi au ca scop principal dezvoltarea economico-socială a regiunilor respective, promovarea cooperării dintre statele acelei regiuni, ca şi dintre acestea şi restul lumii. Acestea sunt:
- Comisia economică a ONU pentru Africa, cu sediul la Adis-Abeba (Etiopia);
- Comisia economică a ONU pentru America latină şi Caraibe, cu sediul la Santiago de Chile;
- Comisia economică a ONU pentru Asia de Vest, cu sediul la Aman;
- Comisia economică a ONU pentru Asia şi Pacific, cu sediul la Bangkok;
- Comisia economică a ONU pentru Europa, cu sediul la Geneva.
- Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom
Instituţiile specializate ale ONU: caracterul lor de instituţii specializate rezultă din acordurile încheiate de ele cu ONU şi caracterul lor de instituţii autonome rezultă din faptul că ele au proprii lor membrii, care nu trebuie obligatoriu să fie membrii ONU.
Sunt 15 instituţii (FMI, Banca Mondială, OMS, UNICEF, UNESCO, etc.) şi încă două al căror statut diferă, într-o anumită măsură de statutul celor 15, dar ele acţionează totuşi ca instituţii specializate ONU: Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
România este membră a tuturor instituţiilor specializate ONU şi membră a ONU din 1955.
Organele principale ale ONU: Adunarea Generală ONU, Consiliul de Securitate, ECOSOC, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul ONU, Consiliul de Tutelă (!).
Adunarea Generală ONU: este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. Principalele sale competenţe sunt:
- dezbaterea şi adoptarea de recomandări pentru statele membre ONU şi pentru celelalte organisme şi instituţii specializate ONU;
- desemnarea de membrii pentru alte organe ONU;
- gestionarea resurselor financiare;
- examinarea şi aprobarea bugetului ONU.
Se întruneşte, de regulă, o dată pe an în sesiuni ordinare, care se deschid la sediul din New York în a treia zi de marţi a lunii septembrie şi durează cam până la sfârşitul lui decembrie.
Adunarea Generală se mai poate întruni şi în sesiuni extraordinare, atunci când împrejurările o cer, iar convocarea se face de către secretarul general, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii statelor membre.
