Organizatiile economice internationale

Comerţul internaţional în sistem deschis, libertatea circulaţiei capitalului şi a forţei de muncă, cooperarea pentru dezvoltarea durabilă ş.a. sunt teme frecvent abordate în zilele noastre.

            Instituţiile internaţionale, înfiinţate în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, au stat la baza prosperităţii în cele mai multe din ţările lumii; ele au influenţat major formele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică pe plan mondial. Succesul înregistrat de organizaţiile internaţionale în procesul de redresare economică a ţărilor occidentale din anii ¢50 şi ’60 a fost urmat de unele dificultăţi la începutul anilor ’70, când sistemul Bretton-Woods al ratelor de schimb fixe a eşuat, iar consultarea şi coordonarea internaţională, mai întâi a făcut un pas înapoi, iar după aceea (la sfârşitul deceniului) au fost luate decizii importante privind reinstaurarea ordinii în cadrul relaţiilor monetar-financiare internaţionale. În climatul favorabil al anilor ’80, încurajat de liberalizarea şi integrarea pieţelor financiare, statele lumii şi-au sporit capacitatea de a-şi lua în considerare interesele reciproce. Tensiunile politice dintre Est şi Vest au slăbit şi s-a mărit considerabil numărul statelor interesate de cooperare pe plan internaţional. Totodată, a început procesul dificil de tranziţie la economia de piaţă a ţărilor cu planificare centralizată. La începutul anilor ’90 economiile ţărilor occidentale s-au confruntat cu probleme structurale şi cu serioase deficite bugetare, în timp ce multe ţări asiatice au cunoscut o dezvoltare economică rapidă ce le-a permis să se integreze din ce în ce mai bine în economia mondială. Numeroase ţări în curs de dezvoltare au început să aplice o politică economică de reformare, care poate să ducă la o schimbare în bine a stării propriilor economii naţionale. Desele divergenţe de interese economice şi politice, uneori conflictuale, între cele mai mari ţări, au constituit o provocare pentru instituţiile internaţionale existente care organizează consultările dintre state, în vederea luării unor decizii eficiente, în domeniul economic şi monetar.

            Organizaţiile internaţionale sunt structurate pe diferite domenii de acţiune şi uneori au viziuni diferite asupra problemelor globale ale lumii. Starea lumii se află într-o schimbare profundă şi, de aceea, organizaţiile internaţionale trebuie să devină flexibile, pentru a răspunde corespunzător dinamicii lumii contemporane. Nevoia de consultare şi coordonare la nivel mondial se află într-o continuă creştere. Efectele de conexiune ale politicilor economice naţionale se intensifică odată cu interconectarea pe plan internaţional a pieţelor bunurilor şi serviciilor, pieţei muncii şi pieţelor financiare. Posibilităţile de abordare pe baze bilaterale a unor asemenea probleme sunt limitate. La fel de limitate sunt posibilităţile consultărilor într-un cerc restrâns de state. Din această cauză, consultările din cadrul organizaţiilor internaţionale, unde toate statele îşi pot exprima interesele şi punctul de vedere, trebuie să-şi păstreze semnificaţia şi să-şi mărească importanţa.

            Accentuarea interdependenţelor dintre state, necesitatea găsirii unor modalităţi cât mai adecvate de conciliere a unor interese (de multe ori divergente), nevoia de organizare şi coordonare a relaţiilor economice internaţionale sunt factorii principali care au translatat o parte tot mai importantă a problemelor de conlucrare bilaterală spre conlucrarea multilaterală, sub forma unor organizaţii economice care să guverneze relaţiile dintre statele lumii. Mecanismele internaţionale ale colaborării economice internaţionale oferă cadrul necesar pentru participarea tuturor ţărilor sau a unor grupuri mari de ţări la dialogul mondial, la conlucrarea în mod organizat pe baze democratice.

            Principiile de bază după care se ghidează organizaţiile economice internaţionale, pentru a sprijini dezvoltarea tuturor statelor şi deschiderea spre exterior a economiilor naţionale sunt:

1. promovarea libertăţii comerţului internaţional şi a tranzacţiilor de capital;
2. asigurarea asistenţei de specialitate în fiecare ţară, în vederea menţinerii stabilităţii economice şi monetare interne şi externe;
3. elaborarea politicilor economice prin luarea în considerare a intereselor tuturor ţărilor membre ale acestor organizaţii;
4. ajutarea ţărilor sărace să se dezvolte, prin acordarea unui statut preferenţial.

Organizaţiile economice internaţionale – mondiale, regionale, subregionale – sunt asociaţii de state, constituite prin tratate (acorduri, convenţii) cu caracter internaţional, care urmăresc realizarea unuia sau mai multe scopuri (obiective), dispun de structuri organizatorice proprii, dispun de mijloacele necesare pentru a-şi îndeplini funcţiile pentru care au fost create şi au personalitate juridică distinctă faţă de cea a statelor membre. Rezultă că:

• orice organizaţie economică internaţională se creează între guvernele statelor participante şi are la bază un instrument juridic (constituţie, cartă, tratat, pact); statele fondatoare sunt membre originare, iar statele care aderă ulterior sunt membre admise; admiterea, retragerea şi excluderea unor membri sunt supuse unor criterii precise stabilite prin actul constitutiv; statele participante sunt părţi contractante, prin a căror voinţă funcţionează organizaţiile economice internaţionale;
• activitatea oricărei organizaţii economice internaţionale se desfăşoară pe baza normelor de drept internaţional, iar statele membre sunt subiecte ale ordinii juridice internaţionale;
• orice organizaţie economică internaţională dispune de personalitate juridică şi are autonomie financiară, care îi consolidează permanenţa şi îi oferă capacitatea de a-şi îndeplini misiunile pentru care a fost creată;
• orice organizaţie economică internaţională îşi propune unul sau mai multe scopuri, ca expresie a intereselor economice comune, statele acţionând în mod solidar şi cooperând între ele pentru realizarea scopurilor pentru care au fost create;
• pentru buna lor funcţionare, organizaţiile economice internaţionale dispun de structuri internaţionale proprii cum ar fi: un organ deliberativ plenar (care cuprinde toate statele membre şi care decide politica generală a organizaţiei), un organ deliberativ restrâns (ce cuprinde un număr restrâns de state alese de organul deliberativ plenar), un organ administrativ; organe tehnice, consultative şi jurisdicţionale.

Numărul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale a crescut continuu: de la 37 în anul 1909 la 132 în anul 1960, apoi la 280 în anul 1972, la 375 în anul 1985 şi la 400 în anul 2005. Există, însă, şi organizaţii neguvernamentale cu caracter internaţional, al căror număr se ridică la circa 13.000. Luate la un loc, cele două categorii de organizaţii cu profil internaţional acopăr toate domeniile activităţilor umane.

Diversitatea actelor constitutive, a modalităţilor de adeziune a statelor membre, a scopurilor şi funcţiilor atribuite prin statutul de organizare şi funcţionare determină existenţa unei mari varietăţi de organizaţii economice internaţionale. Acestea trebuie tipologizate după criterii, cum ar fi: compoziţia organizaţiilor internaţionale, funcţiile îndeplinite şi structura lor instituţională.

1. În funcţie de criteriul compoziţia şi gradul de extindere al organizaţiilor economice internaţionale se disting:
2. organizaţii cu vocaţie universală denumite şi organizaţii mondiale sau globale, care se întemeiază pe două caracteristici esenţiale: nu au la bază un criteriu geografic, ci reunesc state din toate zonele lumii. Multe dintre organizaţiile mondiale se află într-o legătură mai strânsă ori mai suplă cu Organizaţia Naţiunilor Unite, chiar dacă au fost create ulterior acesteia. Rolul de prim ordin în cadrul organizaţiilor cu vocaţie universală revine ONU, în cadrul căreia s-a constituit un sistem de structuri organizatorice şi instituţionale. Unele dintre aceste componente au caracter preponderent economic, cum ar fi: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Cooperare şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Consiliul Mondial al Alimentaţiei (C.M.A.) şi Comisiile Economice Regionale: pentru Africa (E.C.A.) pentru America Latină (C.E.P.A.L.) pentru Asia Occidentală (E.C.L.A.), pentru Asia şi Pacific (E.S.C.A.P.) şi pentru Europa (C.C:E./O.N.U.). De asemenea, în cadrul O.N.U. funcţionează un mare număr de instituţii specializate cu vocaţie mondială, cum ar fi: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) , Banca Mondială (B.I.R.D.), Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Organizaţia Mondială pentru Turism (O.M.T.) ş.a. Caracteristicile esenţiale ale unei organizaţii economice la nivel mondial sunt:

• Universalitatea, în sensul că este o organizaţie deschisă tuturor statelor lumii, chiar dacă până în prezent în ea nu sunt cuprinse toate statele lumii. Cu cât numărul de membri efectivi ai unei asemenea organizaţii se apropie de numărul total al statelor lumii, cu atât principiile şi regulile acelei organizaţii se vor impune întregii comunităţi internaţionale, diminuând sau excluzând acţiunile dizidente, contrare scopului organizaţiei şi intereselor comunităţii internaţionale.
• Eterogenitatea statelor participante privind dimensiunile teritoriale, capacitatea economică, tehnologică, militară etc. Ca urmare, unele state vor fi mai mult favorizate în interiorul organizaţiei, iar influenţa lor va fi proporţională cu aceşti factori. Cu toate acestea, formele instituţionale de luare a deciziilor (consimţite de toţi participanţii) permit o strânsă cooperare eficientă între toate statele membre ale organizaţiilor cu caracter universal.
• Imperativele globalizării îşi pun amprenta asupra structurii şi funcţionalităţii organizaţiilor cu vocaţie mondială. Accentuarea interdependenţelor economice dintre state, în condiţiile creării societăţii cunoaşterii, ale aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice şi ale existenţei unor provocări, cărora fiecare ţară, singură, nu le poate face faţă (creşterea numărului populaţiei, alimentaţia, sărăcia, controlul deteriorării mediului, epuizarea unor resurse naturale, valorificarea resurselor materiale, criza apei potabile, utilizarea spaţiului cosmic ş.a.) implică abordări globale şi eforturi coordonate la scara întregii comunităţi mondiale.

1. Organizaţiile economice internaţionale intercontinentale, regionale şi subregionale au la bază criteriul geografic; ele reunesc state făcând parte din aceeaşi regiune sau subregiune a unui continent, care fie au interese comune sau apropiate de dezvoltare, fie se află sub influenţa aceloraşi presiuni exterioare (unele organizaţii ale ţărilor vest-europene s-au constituit pentru a bara extinderea influenţelor socialismului, Organizaţia Unităţii Africane a avut ca scop combaterea neocolonialismului ş.a.). Ţările participante la organizaţiile economice regionale se caracterizează printr-un grad mai mare de omogenitate; ele au sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală asemănătoare. Elementele de bazată care fac viabile organizaţiile regionale sunt: proximitatea geografică şi sistemele economice caracterizate prin aceleaşi trăsături.

Crearea şi funcţionarea organizaţiilor economice regionale şi subregionale sunt motivate de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind:

1. caracterul specific al interdependenţelor economice şi politice dintre statele participante, accentuate de sistemele şi nivelurile similare de dezvoltare economico-socială;
2. proximitatea geografică a ţărilor membre;
3. existenţa unor interese economico-sociale fundamentale relativ apropiate, care dau posibilitatea conceperii şi creării în comun a unor mecanisme prin care să se asigure realizarea acestor interese.

În Europa, organizaţiile economice regionale care  au apărut la sfârşitul anilor ’40  au fost legate în principal de circumstanţele războiului rece. Astfel:

• în anul 1948 a fost înfiinţată Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) pentru a putea beneficia de un ajutor financiar masiv al SUA în vederea reconstrucţiei Europei, cunoscut sub denumirea de Planul Marschall;
• în anul 1961, când OECE contribuise din plin la reconstruirea Europei Occidentale şi trebuia să se dizolve, aceasta a fost înlocuită cu Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), o organizaţie succesoare mult mai extinsă decât prima, care a cuprins, pe lângă ţările vest-europene, SUA, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, devenind o organizaţie economică intercontinentală. Scopurile OCDE sunt:să contribuie la elaborarea politicilor economice ale ţărilor industrializate occidentale; să urmărească evoluţia acestor economii; să organizeze schimburi de informaţii şi ajutor pentru dezvoltare. Începând cu anul 1994, OCDE s-a extins prin aderarea Mexicului, urmat de Republica Cehă, Coreea de Sud, Ungaria, Polonia şi Slovacia. Ca urmare, OCDE va îndeplini un rol suplimentar faţă de cele anterioare: să verifice şi să certifice dacă fostele state socialiste şi cele provenite din zonele subdezvoltate, devenite ţări membre, aplică pe deplin regulile economice internaţionale;
• prin aplicarea planului Monnet-Schuman privind crearea de organizaţii economice internaţionale moderne, al căror principiu fundamental îl reprezintă delegarea de suveranitate a statelor în domenii bine definite şi limitate, s-au creat: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO-1951); Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa Comună – 1957) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom – 1957). Cele trei organizaţii au fuzionat în anul 1973 luând denumirea de Comunitatea Europeană (European Comunity). Prin aderarea unor noi state europene, CEE a devenit, din „piaţa celor 6” în „piaţa celor 27” care, în anul 1992, prin semnarea Tratatului de la Maastricht, a devenit Uniunea Europeană, cu două componente: Uniunea Economică şi Monetară şi Uniunea politică;
• Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS sau EFTA – European Free Trade Asociation), creată în anul 1960 de către Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, s-a extins, în anul 1961, prin aderarea Finlandei şi Islandei, a fost părăsită (în anul 1973) de către Danemarca şi Marea Britanie pentru a intra în Comunitatea Europeană pentru ca după anul 1992 ţările AELS în cea mai mare parte a lor să se integreze în Uniunea Europeană şi să formeze în cadrul acesteia o piaţă unică;
• Consiliul deAjutor Economic Reciproc (CAER) sau Concil for Mutual Economic Assistance (COMECON), organizaţie interguvernamen-tală a ţărilor socialiste, înfiinţată în anul 1949, care urmărea să amelioreze şi să coordoneze dezvoltarea economică planificată, precum şi integrarea ţărilor membre. Înfiinţat în mod ostentativ ca răspuns la Planul Marschall şi la integrarea economică începută în Europa Occidentală, CAER a contribuit doar într-o mică măsură la realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus, în intervalul 1949-1959, când, prin modificarea statutului de funcţionare, s-a pus un accent mai mare pe cooperarea economică şi tehnică dintre ţările membre. În anul 1975 a fost adoptat un plan de integrare multilaterală care prevedea dezvoltarea proiectelor industriale comune. Datorită faptului că toate deciziile adoptate trebuiau să fie unanime, multe dintre planurile şi proiectele propuse au fost respinse de unele ţări membre (România şi Germania de Est). Integrarea economică a fost slabă şi din cauza faptului că unele ţări doreau o politică economică independentă sau erau încredinţate că avantajele colaborării nu erau egal distribuite pentru toate statele membre. Refuzul Comunităţii Europene de a lua parte la negocieri cu ACER, ca negocieri inter-blocuri, a stimulat unele ţări membre să urmeze exemplul Iugoslaviei şi să-şi creeze  legături economice individuale cu ţările vestice. Odată cu revoluţiile din Europa Centrală şi de Est, CAER a fost desfiinţat (februarie 1991).

Pe continentul America există numeroase organizaţii interstatale cu caracter regional, cum ar fi:

• Organizaţia Statelor Americane – OSA (1948);
• Piaţa Comună a Americii Centrale –MCCA (1960);
• Comunitatea Caraibilor CARICOM (1973);
• Sistemul Economic Latino-American –SELA (1976);
• Acordul de Liber-Schimb Nord-American – ALENA sau NAFTA – North American Free Trade Agreement (1994) ;
• Piaţa Comună a Conului de Sud-MERCOSUR (1995).

În zona Asia-Pacific, regiunea cea mai săracă în organizaţii economice interstatale, funcţionează:

• Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională (1985);
• Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (1967);
• Comisia Pacificului de Sud (1947);
• Forumul Pacificului de Sud (1971);
• Cooperarea Economică a ţărilor din Asia şi Pacific (1989).

1. După criteriul: funcţiile îndeplinite, organizaţiile economice internaţionale se grupează în două mari categorii: organizaţii politice şi organizaţii tehnico-economice. La rândul lor, aceste clase de organizaţii se pot structura în mai multe subgrupe, în raport cu gradul lor de specializare. Clasificarea în cele două mari categorii de organizaţii este oarecum convenţională, deoarece activităţile tehnico-economice se întrepătrund cu activităţile politice. Astfel, este foarte dificil de demonstrat că în câmpul de acţiune al organizaţiilor economice nu se găsesc aspecte şi factori de ordin politic sau invers. De aceea, organizaţiile interstatale sunt preponderent economice, politice, financiare, monetare şi de altă natură.

Cel mai ilustrativ exemplu de organizaţii politice internaţionale, cu caracter universal îl constituie Organizaţia Naţiunilor Unite a cărei sferă de activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,a protecţiei drepturilor omului, a dezvoltării economice şi sociale,  până la facilitarea contactelor directe între state. Organizaţiile politice internaţionale cu caracter regional au competenţe limitate la un anumit număr de state (ţările membre) şi de probleme politice pe care le coordonează. În această privinţă pot fi amintite: Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă,Consiliul Europei.

Instituţiile specializate din cadrul ONU sunt organizaţiile tehnico-economice internaţionale cele mai reprezentative, care au caracter universal, cum ar fi:

1. organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale: Uniunea Poştală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Asociaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Maritimă Internaţională;
2. organizaţii care exercită acţiuni sociale (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii);
3. instituţii financiar-bancare: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor, Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă;
4. organizaţii care exercită activităţi culturale şi ştiinţifice: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Internaţională privind Proprietatea Intelectuală;
5. organizaţia internaţională în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Organizaţia Mondială a Comerţului.
6. În funcţie de criteriul structura instituţională, se disting: organizaţii internaţionale de cooperare şi organizaţii supranaţionale sau de integrare.

Organizaţiile internaţionale de cooperare respectă, în general, principiile suveranităţii şi egalităţii statelor participante; guvernele statelor membre îşi păstrează în mod exclusiv şi discreţionar dreptul de a aprecia angajamentele asumate şi urmările acestora. Structura instituţională a organizaţiilor de cooperare cuprinde: adunarea generală (plenară) ca organ suprem al organizaţiei, un organ deliberativ restrâns, ca entitate executivă şi un secretariat cu sarcini executive. Deciziile se iau prin vot, fiecare stat participant dispunând de un vot;deciziile au caracter de recomandări.

Organizaţiile internaţionale de integrare impun deciziile lor guvernelor statelor participante şi au caracterul de state supranaţionale. Caracteristicile esenţiale ale unei organizaţii integraţioniste sunt:

1. deciziile organizaţiei au forţă obligatorie pentru guvernele ţărilor membre şi locuitorii acestora;
2. dispun de organe proprii care au capacitatea de a lua decizii, dar şi de mijloace proprii pentru a impune statelor membre deciziile luate;
3. capacitatea organizaţiei de a exercita funcţii guvernamentale în mod independent, fără cooperarea cu guvernele naţionale;
4. amendarea sau dezvoltarea organizaţiei nu se poate înfăptui fără consimţământul organelor supranaţionale.

Organizaţiile internaţionale de cooperare şi de integrare, odată constituite, devin subiecte de drept internaţional, iar în această calitate se angajează în raporturi cu alte state şi alte organizaţii internaţionale, faţă de care se manifestă ca entităţi autonome.

Combinând criteriile gradul de extindere teritorială (criteriul geografic) şi tipul de obiective (scopuri) urmărite, respectiv obiective multiple şi un singur obiectiv, se disting:

1. organizaţii mondiale (globale) cu obiective multiple )ONU, organizaţia Mondială a Comerţului, UNESCO ş.a.) şi organizaţii mondiale cu un singur obiectiv (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Mondială a Muncii, Fondul Monetar Internaţional, Uniunea Poştală Universală ş.a.);
2. Organizaţii intercontinentale, regionale şi subregionale cu obiective multiple (Uniunea Europeană, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă, Asociaţia Statelor din Asia de Sud-Est etc.) şi organizaţii intercontinentale, regionale şi subregionale cu un singur obiectiv (Agenţia Europeană pentru Spaţiul Cosmic, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, OPEC, Comisia Dunării ş.a.).