Principalele instituţii internaţionale răspunzătoare pentru procesul globalizării, care, în acelaşi timp, constituie piloni esenţiali ai acestui amplu proces, sunt Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Bineînţeles că şi alte instituţii internaţionale joacă un rol important în cadrul sistemului economic internaţional, cum ar fi Programul ONU, UNCTAD, BERD, BEI etc.
Rezultatul esenţial al Conferinţei Monetare şi Financiare a ONU, din anul 1944, desfăşurată la Bretton Woods, a fost înfiinţarea celor două organisme financiare internaţionale FMI şi BIRD/BM (Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare). Scopul principal al BM era de susţine reconstrucţia şi, ulterior, dezvoltarea economico-socială după cel de-al doilea război mondial, în timp ce FMI a fost înfiinţată cu scopul de a „asigura stabilitatea economică la scară globală” şi pentru „prevenirea unei alte crize mondiale”[1] după cea din anii ’30.
Situaţia economică mondială actuală ne demonstrează că FMI nu a reuşit să asigure stabilitatea şi nu a putut să prevină o nouă criză care, iată, se manifestă cu o deosebită intensitate după 78 de ani. Şi ceea ce este mai dur, este faptul că această criză a pornit tocmai din SUA, superputerea globală actuală, ţară care deţine dreptul de veto în luarea deciziilor din cadrul FMI.
Dacă la începutul funcţionării sale FMI recunoştea că pieţele nu funcţionează întotdeauna cum trebuie, iar scopul instituţiei era de a interveni cu surse de finanţare şi cu impunerea unor restricţii în vederea redresării economiei (de exemplu, reducerea cheltuielilor bugetare, reducerea dobânzilor în vederea stimulării investiţiilor etc.), în prezent instituţia este un susţinător înfocat al supremaţiei pieţei. Analizând schimbarea de mentalitate şi atitudine faţă de piaţă a FMI, Stiglitz afirmă „Keynes s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce s-a întâmplat cu copilul lui (FMI)”[2].
Banca Mondială a fost înfiinţată, ca şi FMI, cu scopul de a susţine ţările afectate de război prin acordarea de împrumuturi destinate recostrucţiei şi dezvoltării. Ca şi în cazul FMI, odată cu trecerea timpului a avut loc schimbarea sau transformarea cu privire la scopul iniţial. Astfel, s-a considerat că problema principală a decalajului dintre economiile dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dar mai ales faţă de cele sărace, este statul, iar soluţia pentru redresare este manifestarea liberă a pieţei.
Iată, aşadar, că sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au adus modificări importante în funcţionarea celor două instituţii financiare internaţionale. Este interesant că această nouă tendinţă în funcţionarea instituţiilor coincide cu momentul declanşării celei de a doua ere a globalizării. Punerea în relaţie directă a liberalizării pieţei cu noul trend de funcţionare a FMI şi BM, precum şi evoluţia fără precedent a sistemului de comunicaţii prin intermediul tehnologiilor informatice (IT), creşterea semnificativă a rolului investiţiilor străine directe (ISD) şi a corporaţiilor transnaţionale (CMN) în economia mondială, ne întăresc convingerea conform căreia acestea reprezintă principalii piloni ai globalizării.
Atât FMI, cât şi BM acordă asistenţă ţărilor aflate în situaţie dificilă, astfel încât acestea să poată identifica modalităţile prin care tranziţia să genereze dezvoltarea economică. Decizia finală de susţinere şi acordare de surse de finanţare aparţine „Grupului celor şapte” state industrializate: SUA, Germania, Marea Britanie, Japonia, Italia, Franţa şi Canada, cărora li s-a alăturat şi a opta putere – Rusia. Acum, ne punem inevitabil întrebarea dacă, într-adevăr deciziile luate au fost cele mai corecte, având în vedere crizele care s-au succedat după înfiinţarea acestor instituţii – care între timp şi-au reorientat scopul iniţial, şi mai ales criza actuală.
O altă organizaţie economică internaţională care joacă un rol semnificativ în procesul globalizării este Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care are ca scop principal guvernarea relaţiile economice internaţionale. OMC a fost înfiinţată în anul 1995, fiind continuatoarea GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), iar obiectivul principal al instituţiei este acela de a reduce tarifele vamale. Deosebirea esenţială dintre OMC şi cele două instituţii financiare internaţionale, FMI şi BM, este faptul că OMC asigură cadrul de desfăşurare a negocierilor comerciale şi respectarea acordurilor încheiate între participanţii la relaţiile comerciale internaţionale, pe când FMI şi BM stabilesc regulile ce stau la baza acestor relaţii, precum şi regulile pe care trebuie să le respecte statele în situaţia în care au nevoie de surse de finanţare.
Aşadar, FMI, BM şi OMC alături de cele mai puternice ţări industrializate (G8) au creat un sistem comercial globalizat, fundamentat pe reguli ce ar fi trebuit să susţină statele aflate în curs de dezvoltare, precum şi pe cele sărace, însă interesele corporatiste şi financiare au folosit aceste reguli într-un alt scop. Drept urmare, fenomenul globalizării este din ce în ce mai criticat şi, în acelaşi timp, este considerat ca fiind principala cauză a crizelor ce s-au succedat începând din anii ’90 (de exemplu, criza financiară globală din perioada 1997-1998; criza din America Latină din perioada 2001-2002, deprecierea semnificativă a dolarului începând cu anul 2003 şi culminând cu actuala criză economică şi financiară).
[1] Stiglitz, J., Globalizarea: speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 40
[2] Idem, p. 42
