Infrastructura reprezintă un complex de ramuri ce deservesc producţia industrială şi agricolă: construcţia şoselelor, a canalelor, rezervoarelor de apă, porturi, poduri, aerodromuri, depozite, gospodării energetice, transport feroviar şi aerian, telecomunicaţii, alimentarea cu apă şi canalizarea, învăţămîntul general şi profesional, cheltuielile pentru ştiinţă, ocrotirea sănătăţii şi altele (vezi.1, c.61-62).
În literatura economică infrastructura se divizează în două grupe: de producţie şi neproductivă (socială). În prima grupă se includ ramurile infrastructurii ce deservesc nemijlocit sfera de producţie: căile ferate, şoselele, alimentarea cu apă, canalizaţia şi altele.
În grupa a doua intră ramurile ce ţin intermediar de sfera de producţie: învăţămîntul general şi profesional, medicina, cultura, sportul, turismul etc.
Problema interconexiunii sferei de producţie şi ramurilor de deservire a apărut cu mult mai înainte de apariţia termenului infrastructura. Odată cu dezvoltarea industriei în ţările înaintate a apărut problema necesităţii de a dezvolta diferite ramuri ale infrastructurii. În anii ’50-’60 în SUA şi Germania au apărut elaborări de plan de dezvoltare a ramurilor infrastructurii pe termen de 10-25 de ani, ce conţineau calcule concrete privind influenţa lor asupra ritmurilor de creştere ale industriei.
În scopul îndreptăţirii cheltuielilor crscînde din contul bugetului de stat la crearea infrastructurii în ţările occidentale aceste cheltuieli se numesc „cheltuieli sociale” sau „capital adăugător”.
În ţările care pînă nu demult erau părţi componente ale fostei U.R.S.S. abia în ultimii ani a început să se atragă atenţie studierii problemelor de creare a infrastructurii şi determinării influenţeii acesteia asupra sporirii eficienţei producţiei.
Aşadar, pentru sporirea dezvoltării cu succes a economiei în orişice ţară o mare însemnătate o are dezvoltarea complexă şi interconexă a ramurilor infrastructurii. Acestea se determină reieşind din următoarele considerente: influenţa crescîndă a condiţiilor producţiei lărgite ce necesită crearea infrastructurii, influenţa progresului tehnico-ştiinţific şi a procesului de intensificare; rolul infrastructurii ca „sistem de circulaţie al sîngelui” în complexul economic unic; contribuţia infrastructurii la eliberarea ramurilor de producţie de funcţiile nespecifice lor şi concentrarea atenţiei asupra problemelor de bază; infrastructura contribuie de asemenea la reducerea termenului de producţie şi a cheltuielilor la unitatea de producţie.
Obiectele infrastructurii după însemnătatea şi sensul lor funcţional-teritorial pot fi atribuite la una din următoarele trei grupe: magistrală, regională sau locală.
Infrastructura magistrală asigură condiţiile necesare pentru funcţionarea complexului economic în întregul său teritorial-ramural. Acestea sunt: transportul magistral de toate tipurile, conductele de petrol şi gaz, liniile magistrale de telecomunicaţii şi transmitere a curentului electric cu importanţă de stat etc.
Dezvoltarea infrastructurii se află în strînsă legătură cu complexele teritoriale de producţie. De exemplu, crearea în Rusia a unor asemenea mari complexe de producţie, cum sunt: Zapadno-Sibirskii, Saianskii, Kansko-Akinskii sau a magistralei B.A.M. etc. au necesitat sume colosale la crearea infrastructurii regionale pentru asigurarea deservirii cu transport, energie şi alte deserviri interramurale ale producţiei de bază.
Eficacitatea complexului economic în mare măsură ţine de dezvoltarea infrastructurii locale, ceea ce asigură funcţionarea cu succes a unor sau a mai multor întreprideri. La nivel local se soluţionează de asemenea probleme ale infrastructurii de mare însemnătate – în domeniul transportului, energeticii, telecomunicaţiilor, informaticii etc. (exemple despre crearea infrastructurii locale în Germania, Olanda şi multe alte ţări).
Infrastructura de producţie se deosebeşte prin mai multe particularităţi, de care trebue să se ţină cont la determinarea direcţiilor ei de dezvoltare. Prima – producţia şi serviciile acestor ramuri, de regulă, nu au formă substanţială, materială şi pot fi cu greu deosebite de însuşi procesul de producţie şi consum (transport, telecomunicaţii, informatică etc.). A doua – efectul economic creat în aceste ramuri ca atare într-o măsură mai mare se realizează în ramurile de producţie, care se folosesc de serviciile infrastructurii. A treia particularitate – infrastructura trebuie să dispună de un potenţial suficient pentru a satisface cerinţele ramurilor de producţie în condiţiile de utilizare la nivel maximal a capacităţilor de producţie.
Un rol deosebit de important la crearea infrastructurii de producţie îl are dezvoltarea infrastructurii sociale, ce exercită o influenţă decisivă asupra formării factorului principal de producţie – omul, intelectul lui, nivelul cultural, sănătatea etc.
Crearea infrastructurii se bazează pe un şir de principii.
Unul din cele mai importante este orientarea dezvoltării ei spre asigurarea indicilor înalţi în ramurile ce o deservesc. Se poate spune că nivelul de dezvoltare al infrastructurii într-o mare măsură determină sporirea eficienţei economiei naţionale în genere.
Nu mai puţin important este şi principiul dezvoltării prioritare a infrastructurii în sistemul unic al economiei naţionale. Astfel, construcţia din timp a drumurilor, liniilor de telecomunicaţii, depozitelor etc. dă posibilitatea de a construi obiectele de producţie cu cheltuieli mai reduse şi de a folosi capacităţile de producţie mai din plin. Aceasta asigură o economie a investiţiilor capitale (pînă la 15-20% din costul lor total) şi obţinerea aceloraşi rezultate cu cu cheltuieli mai mici.
Aceasta are o deosebită inportanţă în condiţiile economiei de piaţă.
Pentru dezvoltarea infrastructurii un rol hotărîtor îl joacă principiul teritorial de produccţie. Alt ptincipiu de mare importanţă la formarea infrastructurii efective este principiul de sistem şi complex, ce oferă posibilitate de a folosi mai eficient potenţialul infrastructurii deja în funcţiune, iar din alt punct de vedere de a crea o asemenea infrastructură, care în viitor ar corespunde maximal necesităţilor economiei naţionale. Eficienţa metodei complexe în cea mai mare măsură se reflectă la nivel regional. Crearea unor sisteme generale de transport, construcţii de inginerie, comuniccaţii independente de apartenenţa ramurală, sisteme unice energetie şi de alimentatre cu apă, precum şi a obiectelor de menire socială, asigură o economie a investiţiilor capitale la crearea infrastructurii de pînă la 20% din valoarea lor totală (2,c.300-316). Este necesar de a dezrădăcina practica existentă, cînd infrastructura socială nu se include în cadrul programelor teritoriale de producţie mari de dezvoltare a economiei anumitor regiuni ceea ce se reflectă negativ asupra eficienţei producţiei, duce la înrăutăţirea asigurării cu cadrele necesare etc.
În procesul de determinare al direcţiilor efective de dezvoltare a infrastructurii o mare inportanţă are realizarea principiului de magistrală, precum şi stabilirea proporţiilor optime ale infrastructurii în aspect ramural şi teritorial. De exemplu, o economie colosală poate fi obţinută de la optimizarea traficului de încărcături cu diferite tipuri de transport (maritim, feroviar, auto, avio etc).
Spre regret, în realitate adesea are loc neînţelegerea însemnătăţii creării infrastructurii de producţie şi sociale, ceea ce se reflectă negativ asupra eficienţei producţiei şi deservirii populaţiei.
Se pot deosebi trei grupe de indicatori ce caracterizează dezvoltarea ramurilor infrastructurii. Prima – indicatorii ce reflectă procesul de producţie în ramurile infrastructurii şi rezultatele lor: dinamica coeficienţilor mijloacelor circulante de producţie, abaterile de la nivelul optim al stocurilor mijloacelor de producţie, pierderile de producţie şi de timp ca rezultat al nedezvoltării infrastructurii, nivelul de asigurare cu servicii cu caracter de producţie etc. Dinamica acestor indicatori redă eficienţa funcţionării complexului infrastructurii în ansamblu.
Altă grupă de indicatori caracterizează nivelul dezvoltării bazei tehnico-materiale a ramurilor infrastructurii şi folosirii ei. Aceştia-s indicatorii ce exprimă mărimea fondurilor fixe, structura lor, investiţiile capitale, precum şi mulţi alţi indicatori, ce ţin de „dezvoltarea reţelei”, „componenţa transportului”, „gospodăria de depozite” etc. cum sînt: lungimea drumurilor şi şoselelor, numărul unităţilor de transport – de vagoane, locomotive, automobile; tonajul şi viteza lor medie; capacitatea de tranzit (de trafic) a drumurilor ş.a.
Grupa a treia de indicatori exprimă dezvoltarea infrastructurii în coraport cu ramurile de bază ce le deservesc – volumul de producţie in ramurile de bază şi dezvoltarea livrărilor prin cooperare, normativele stocurilor de materiale la depozite, coeficienţii producţiei transportate etc.
