Criza economică din România este cu precădere o criză internă, determinată de mixul greşit de politici macroeconomice luate în ultimii ani. Creşterea economică se dovedeşte una de natură nesănătoasă, şi asta pentru că am avut în aceşti ani o creştere bazată pe consum, finanţat pe datorie. Consumul privat a fost excesiv, toate măsurile macroeconomice fiind pro-ciclice, stimulând consumul; şi cea mai dăunătoare dintre toate, cota unică.
Cauza principală este consumul excesiv pe datorie. Populaţia nu poate fi blamată, dar poate fi pe viitor mai bine informată şi cu siguranţă mai precaută privind aşteptările asupra veniturilor proprii. Deficitul bugetar a crescut de la 1,3% din PIB în 2004 la 2,6% anul trecut şi probabil peste 3% anul acesta. Criza financiară internaţională a fost doar declanşatorul crizei economice interne, pentru că a afectat sursele de finanţare. Noi consumam pe datorie şi acum ne împrumutăm mult mai scump sau deloc. Această stare de lucruri este valabilă şi pentru guvern, şi pentru firme, şi pentru populaţie. Vulnerabilităţile unei economii dezechilibrate, cu numeroase reforme structurale amânate, au devenit acum evidente. Se pierd locuri de muncă, şi acesta este doar începutul. În 2009 încasările la buget vor fi mai mici, pentru că vom avea o creştere economică mai redusă, şi vor fi colectate mai greu din cauza lipsei de lichidităţi. Nu va fi de ajuns ca BNR să stimuleze creditarea prin reducerea dobânzii şi a rezervelor minime obligatorii.
Soluţia pentru ieşirea dintr-o criză de supraconsum nu este tot stimularea nediferenţiată a consumului. Criza din România nu are aceleaşi cauze cu criza din SUA şi U.E., deci nu poate fi tratată la fel. Este în primul rând o criză internă, o criză a unui model de dezvoltare. Fireşte, populaţia cea mai săracă trebuie sprijnită în astfel de momente. Dar primul impuls nu trebuie să fie mai mulţi bani de la buget şi mai mult consum, atunci când la buget nu mai sunt bani şi când s-a consumat până acum excesiv. Soluţia pentru ieşirea dintr-o criză de supraconsum este mai complexă decât un pachet de ajutoare de stat care riscă să ne arunce înapoi în timp la deficite mari şi inflaţie cu două cifre.
Trebuie început cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare administrative. Cei mai ieftini bani sunt cei pe care îi ai deja şi pe care îi poţi economisi. Din economiile astfel făcute se poate gândi un plan de investiţii în infrastructură, pentru că acestea aduc locuri de muncă şi au un efect important de antrenare în economie. Însă investiţiile în infrastructură trebuie realizate în cadrul unei programări bugetare multianuale, singura soluţie de a reduce costurile suplimentare şi de a elimina alocarea greşită a banului public. Desigur, trebuie îndreptate şi greşelile politicii fiscale – nu neapărat pentru a creşte veniturile bugetare, ceea ce e greu în timp de criză, ci pentru a distribui mai echitabil povara fiscală şi pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare să depăşească cu bine perioada de criză.
Totodată, trebuie asumat public un plan pentru adoptarea euro, cu o ţintă precisă; un astfel de plan ne va creşte credibilitatea pe plan extern şi mai ales ne va obliga să facem atât reformele fiscale şi bugetare necesare, cât si reformele structurale pe care le tot amânăm (referitoare la creşterea nivelului competiţiei, flexibilizarea pieţei muncii, modernizarea agriculturii, reducerea aparatului birocratic).
Avem o criză de supraconsum. Din ea se iese prin eliminarea risipei, prin investiţii în infrastructură pe baza programării bugetare multianuale, prin reforma fiscală care să nu fie neutră şi prin implementarea reformelor structurale.
În concluzie, efectele crizei financiare asupra României se pot grupa în:
- efecte de natură economică:
- reducerea ritmului de creştere economică (PIB);
- reducerea volumului investiţiilor străine directe;
- creşterea şomajului;
- ieşirea de pe piaţă a unui număr mare de IMM-uri;
- tendinţa de reducere a concurenţei;
- efecte de natură financiară:
- scăderea lichidităţilor în sistemul bancar;
- reducerea transferurilor curente din străinătate;
- deteriorarea procesului dezinflaţionist;
- creşterea ratelor dobânzilor bancare;
- creşterea deficitului bugetului public;
- creşterea costului finanţării sectorului privat;
- creşterea costului finanţării deficitului bugetar;
- efecte de natură socială:
- dificultăţi sau imposibilităţi de returnare a creditelor bancare pe termen lung de către persoanele fizice;
- scăderea gradului de siguranţă a locului de muncă;
- teama privind creşterea insecurităţii sociale.
