PARTICULARITĂȚILE OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ ÎN CONTEXTUAL ECONOMIEI SERVICIILOR

La etapa contemporană economia serviciilor reprezintă o componentă esenţială a economiei naţionale, a cărei axă evoluează de la resurse, procese, produse şi sisteme de distribuţie simbolică. Principalele caracteristici ale acestei economii de tip nou sunt:

• un nou mod de producţie în capitalul uman (înpreună cu cel social) capătă o importanţă deosebită potenţând celelalte tipuri de capital (natural şi produs de om);
• activităţile productive constituie fundamentul existenţei societăţii, dar concomitent cu acestea serviciile domină toate sectoarele de producţie din economie. Valoarea este legată de performanţa unui produs sau a unui sistem de servicii în decursul unei anumite perioade;
• costurile de producţie sunt distribuite de-a lungul unui întreg ciclu, începând cu primele iniţiative (cercetarea-dezvoltarea) şi terminând cu reciclarea sau eliminarea produselor sau Sistemelor;
• mutaţia majoră de la industria prelucrătoare către activităţi de servicii cărora le revin 70-80% din costurile de producţie;
• extinderea formelor de muncă neremunerată, prestate în schimbul altor beneficii. Volumul de muncă destinat autoproducţiei tinde să crească, în special în contextul utilizării unor sisteme complexe;
• raportul cost-beneficiu ia în considerare costurile legate de cercetare şi dezvoltare, de producţie, de prelucrare, de distribuţie, utilizare şi de eliminare a deşeurilor, în timp ce beneficiile sunt măsurate prin performanţa realizată pe parcursul perioadei de utilizare;
• volumul de muncă salariată se diminuează ca urmare a noilor tehnologii, creşte importanţa şi complementaritatea muncii neremunerate şi autoproductive, în special pe parcursul utilizării sistemului ca element al optimizării performanţei;
• unităţile de producţie specifice economiei serviciilor sunt parteneriatele bazate pe cercetare-dezvoltare, inovare;
• piaţa capătă noi dimensiuni în economia serviciilor datorită specificului mărfii comercializate, un bun imaterial (concepţii, prin­cipii şi metode de management) ce nu poate fi vândut sau cumpărat

. de pe raft ca alte mărfuri şi datorită modului specific de alocare a resurselor (de exemplu, în alocarea forţei de muncă intervine ingeniozitatea constituirii unor echipe cât mai creative). Caracterul imaterial al serviciilor comercializate face aproape imposibilă stabilirea unor graniţe riguroase între piaţa naţională şi piaţa internaţională a acestor produse;

• avuţia naţională este creată de un volum tot mai mic de muncă remunerată (monetarizată) şi tot în mai mare măsură de activităţi suplimentare neremunerate, voluntare sau benevole, ca şi activităţi autoproductive (neiponetarizate).

Economia serviciilor s-a constituit treptat. înainte de economia de piaţă oamenii produceau bunuri pentru propriul lor consum. Baza producerii unor astfel de bunuri o prezenta agricultura. Situaţia s-a schimbat odată cu creşterea importanţei industriei manufacturiere începând cu sec. XVIII, mai întâi în Anglia, iar apoi în toată lumea. Producţia industrială de bunuri a devenit factorul dominant al activităţii economice. Prin inventarea motorului cu aburi de către James Watt, în 1703, şi integrarea acestuia în procesul de producţie, efortul uman a putut fi înlocuit, într-un grad de neimaginat până atunci, cu puterea maşinii. Aceasta a condus la o mutaţie a priorităţilor de la o societate concentrată asupra pământului, spre o societate orientată către producţie.

în cadrul acestei noi societăţi, ţăranii au fost înlocuiţi treptat cu muncitorii de fabrică, iar meseriaşii – cu personalul de întreţinere a maşinilor. Istoria revoluţiei industriale este, totodată, istoria substituirii sectoriale: în decursul a două sute de ani, proporţia persoanelor angajate în sectorul agricol a scăzut pe plan mondial de la circa 80% la 48%, iar în ţările industrializate la mai puţin de 10%.³³

Noii muncitori ai fabricilor, apăruţi ca o consecinţă a accentuării diviziunii sociale a muncii, nu mai sunt capabili să se autosusţină prin intermediul autoproducţiei. Ei trebuie să fie remuneraţi pentru forţa de muncă prestată şi, astfel, acordul precedent vizând compensaţia reciprocă în natură dispare. Odată cu revoluţia industrială, munca remunerată devine etalonul pentru toate activităţile legate de producţia de obiecte şi bunuri de consum. Aceasta conduce, la rândul său, la schimbarea valorizării muncii neremunerate în cadrul societăţii. Dacă înainte munca neremunerată era considerată la fel de productivă, acum aceste genuri de activităţi sunt considerate utile, dar neproductive, în consecinţă, activităţile de servicii sunt percepute ca fiind secundare, chiar şi în situaţia în care sunt legate în mod direct de procesul de producţie.

Aspectul stimulării producţiei de bunuri materiale a dominat în teoria şi practica economică timp de circa 200 de ani. Drept consecinţă a acestei abordări, activităţile productive şi noţiunea de ocupare a forţei de muncă sunt asimilate aproape în mod automat cu locurile de muncă plătite (remunerate).

însă, la începutul anilor 70 ai secolului trecut, în structura producţiei, atât la nivel macroeconomic, cât şi microeconomic au intervenit schimbări esenţiale. Progresul ştiinţific şi tehnic era în măsură să garanteze o suficientă flexibilitate a producţiei astfel încât aceasta să corespundă unei politici economice axate pe cerere. Dirijarea cererii a devenit pentru o perioadă de timp problema-cheie, care făcea posibilă promovarea unei alocări mai reuşite a tuturor resurselor materiale, financiare şi umane.

în asemenea condiţii creşte rolul serviciilor, nu atât ca sector separat al activităţii economice cât, mai întâi, ca o serie de funcţii ale procesului de producţie. Deja nu ce mai pune problema concentrării unilaterale fie asupra dimensiunii producţiei, fie asupra dimensiunii cererii (consumului), ci asupra activităţii economice în ansamblu.

Din momentul în care dezvoltarea tehnologică contribuie la producerea unor sisteme de complexitate tot mai mare, ea generează o nevoie crescândă de funcţii de servicii, care devin indispensabile pentru a face utilizabilă orice uneltă sau bun material. Prin urmare, s-a produs o schimbare esenţială atunci când funcţiile de servicii au început să prevaleze în componenţa elementelor costului de producţie a bunurilor materiale. Deci, avuţia naţională poate fi într-o măsură mult mai mare prin contribuţia serviciilor. De aceea acestea trebuie incluse în evaluarea rezultatelor activităţii economice în ansamblu.

în prezent, ansamblul activităţilor economice poate fi subdivizat în trei sectoare: agricultura, industria şi serviciile (respectiv, sectoarele primar, secundar şi terţiar). Actualmente, aproape toate activităţile de prelucrare depind, într-o proporţie de 70-80%, în termeni de costuri, de activităţile de servicii în cadrul structurii producţiei. Aceste activităţi includ, pe de o parte, cercetarea şi dezvoltarea, finanţarea, securitatea, managementul deşeurilor ş.a., numeroase activităţi de servicii, pe de altă parte, utilizează instrumente şi procedee industriale într-un mod care face dificilă distingerea lor neunivocă faţă de bunurile industriale.

Ca urmare, în toate ţările industrializate locurile de muncă din sectoarele primar şi secundar s-au redus esenţial, în timp ce locurile de muncă în sectorul serviciilor se află în permanentă creştere. Aceasta este realitatea contemporană.