în teoria şi practica economică este răspândit atât conceptul de „piaţa muncii”, cât şi cel de „piaţa forţei de muncă”, iată doar câteva din aceste concepte.
Dicţionarul de ştiinţe economice defineşte „piaţa muncii” ca un ansamblu de ofertanţi şi de solicitanţi, care interacţionează în vederea determinării preţurilor şi/sau cantităţilor de muncă. „Munca este un factor de producţie, adică este necesară pentru producerea oricărui alt bun. Oferta emană de la muncitori, care îşi pun forţa de muncă la dispoziţia cererii întreprinderilor. Studiul pieţei muncii este deci studiul
comportamentului ofertanţilor şi solicitanţilor de muncă.”3
în viziunea autorilor Dicţionarului de economie piaţa muncii este noţiunea ce desemnează întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele celor ce sunt angajaţi, realizarea mobilităţii salariaţilor şi a forţei de muncă pe locuri de muncă, firme şi zone.”4
„Piaţa muncii reprezintă locul abstract (sau spaţiul economic) în care se întâlnesc cererea de muncă (de locuri de muncă) cu oferta de muncă. Pe această piaţă au loc negocierile între cumpărătorul şi vânzătorul forţei de muncă.”5
în altă lucrare citim: „Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă poate fi definită, înainte de toate, ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de forţă de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de muncă. Ea se prezintă, prin urmare, şi ca sistem al relaţiilor şi tranzacţiilor care asigură, prin mecanisme specifice – înainte de toate prin intermediul salariului şi al negocierilor – echilibrarea ofertei şi cererii de forţă de muncă. Piaţa muncii… se află în legătură cu celelalte pieţe”6
„Confruntarea dintre cererea şi oferta de forţă de muncă într-un anumit interval de timp şi într-un anumit spaţiu, care finalizează prin vânzarea-cumpărarea de forţă de muncă în schimbul unui preţ numit salariu, poartă denumirea de piaţa muncii
„Piaţa forţei de muncă se defineşte în conţinut prin ansamblul relaţiilor economice cu privire la angajarea şi utilizarea forţei de muncă, precum şi cu privire la asigurarea protecţiei sociale a deţinătorilor acestei mărfi specifice”.8
Legea Republicii Moldova „Privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă” defineşte „piaţa forţei de muncă” ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază liber cererea de forţă de muncă exprimată de către deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători şi oferta de forţă de muncă reprezentată de posesorii de forţă de muncă, în calitate de ofertanţi”.9
Din definiţiile prezentate mai sus se observă folosirea concomitentă a conceptelor de piaţa muncii şi piaţa forţei de muncă. O astfel de abordare are la bază, după părerea noastră, înţelegerea diferită a obiectului pieţei respective. Unii consideră obiect al negocierilor munca, alţii – forţa de muncă. De aceea este necesar să precizăm obiectul real al tranzacţiilor economice ce se realizează în cadrul acestei pieţe.
în primul rând, noţiunea de piaţă a muncii nu corespunde realităţii din punct de vedere ştiinţific, deoarece obiectul actului de vânzare- cumpărare este forţa de muncă, în calitate de marfa de un tip deosebit, iar nu munca. Munca este o consecinţă a aplicării în producţie a forţei de muncă vândute de muncitor şi cumpărată de patron, reprezentând materializarea în bunurile create a energiei prestate. Potrivit uneia din legile ergonometriei, forţa de muncă se reproduce de la o zi la alta, fiind o resursă umană regenerabilă.
în al doilea rând, dacă se are în vedere că o persoană angajată la o întreprindere primeşte salariul după ce a lucrat o anumită perioadă, s-ar părea că obiectul tranzacţiilor este munca. în realitate obiectul tranzacţiei îl formează forţa de muncă a factorului uman, competenţa de care dispune acesta, dată de calificare, experienţă, preocupare pentru performanţă. Prin urmare, la suprafaţă, salariul apare sub formă de preţ al muncii. în realitate însă, prin natura sa, munca nu poate fi marfa, ea însăşi constituie, după cum s-a menţionat, procesul de creare a mărfurilor şi de aceea nu poate servi ca obiect de vânzare – cumpărare.
Dacă s-ar presupune, că munca are valoare, atunci această valoare ar trebui măsurată. Dar cu ce? Poate cu valoarea produsului, în care este încorporată munca? Dar, după cum se ştie, valoarea mărfii se măsoară ea însăşi cu cantitatea muncii cheltuite pentru producerea ei. Prin urmare, valoarea muncii se măsoară prin muncă, afirmaţia care nu este decât o tautologie banală. în afară de aceasta, dacă valoarea muncii s-ar măsura, într-adevăr, cu valoarea produsului creat de ea, lucrătorul ar fi trebuit să primească pentru munca sa sub formă de salariu întreaga valoare creată de el. Atunci însă proprietarului capitalului nu i-ar mai rămânie nici un surplus de venit peste salariul plătit lucrătorului, iar producţia de mărfuri ar pierde orice sens. în realitate, pe piaţa forţei de muncă posesorului de capital îi este opusă în mod nemijlocit nu munca, ci forţa de muncă. Altfel spus, capacitatea factorului uman de a munci. Se vinde şi se cumpără nu munca, ci forţa de muncă a persoanelor apte de muncă lipsite de mijloace de producţie.
în al treilea rând, trebuie să ţinem seama de obiectul utilizat de către cumpărător în urma tranzacţiei efectuate în cadrul pieţei forţei de muncă. In cazul angajării unei persoane la o firmă, aceasta foloseşte munca sau forţa de muncă a persoanei respective. Repetăm: forţa de muncă. Angajând forţa de muncă, firma urmează s-o utilizeze în mod raţional spre a obţine o eficienţă sporită, însă, în economia modernă de piaţă, aceasta nu presupune ca fiecare lucrător să efectueze cât mai multă muncă, ci o anumită cantitate de muncă, dar cu o productivitate cât mai ridicată.
în al patrulea rând, este necesar să se ţină cont de obiectul protecţiei sociale, determinat inclusiv pe baza relaţiilor din cadrul forţei de muncă. Este evident că sistemul de protecţie socială vizează direct nu munca, ci forţa de muncă, urmărind să asigure condiţii necesare pentru refacerea şi reproducţia sa la un nivel corespunzător.
Aspectele evidenţiate mai sus ne duc la concluzia că nu numai din punct de vedere teoretic, dar şi practic este mai corect să utilizăm conceptul piaţa forţei de muncă, şi nu piaţa muncii. Conţinutul pieţei forţei de muncă îl constituie totalitatea relaţiilor economice ce apar în legătură cu angajarea şi utilizarea forţei de muncă, precum şi cu asigurarea protecţiei sociale a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.
Pentru că omul este mai mult decât o marfa, piaţa forţei de muncă nu poate fi considerată o piaţă ca pentru oricare altă marfa. De aceea, ea ocupă un loc aparte în teoria şi practica economică, este cea mai reglementată piaţă şi are cea maî restrânsă arie de manifestare a spontaneităţii.
Ca piaţă a celui mai important factor de producţie, piaţa forţei de muncă se constituie într-un sistem integru, care reprezintă, la rândul său, un subsistem al sistemului general al economiei naţionale. Aşadar, în cadrul unei economii naţionale există şi funcţionează o singură piaţă a forţei de muncă, care se compune din mai multe segmente, în acest sens se pot distinge: a) piaţa locală a forţei de muncă; b) piaţa regională şi piaţa internă (naţională) a forţei de muncă. In acelaşi timp, piaţa naţională a forţei de muncă se află în legătură cu celelalte pieţe (interne) şi cu piaţa internaţională a forţei de muncă. In raporturile cu celelalte pieţe din interiorul ţării, piaţa forţei de muncă, pe de o parte, receptează semnalele şi schimbările de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor ş.a. şi este influenţată de mişcarea acestora, de modul de funcţionare a lor, iar pe de altă parte, piaţa forţei de muncă transmite, la rândul său, propriile semnale (presiuni) şi cerinţe spre celelalte pieţe.
în relaţia cu piaţa internaţională a forţei de muncă, piaţa naţională a acestui factor are raporturi aparte, reflectate prin migraţia internaţională a forţei de muncă.
în literatura economică se vorbeşte de complementaritatea pieţei forţei de muncă care ar avea două aspecte: unul tehnico-economic şi altul sociopolitic. Aspectul tehnico-economic decurge din existenţa inevitabilă a cererii instabile de forţă de muncă, iar aspectul sociopolitic constă în aceea că întreprinderile pot recruta candidaţi pentru angajare din rândul celor care au deja o vechime în muncă.
în aceeaşi literatură se subliniază şi faptul existenţei unor „rigidităţi funcţionale” ale pieţei forţei de muncă, care, în esenţă, ar consta în aceea că această piaţă, neputându-se adapta prin preţuri (datorită „rigidităţii funcţionale a salariilor”), * va face acest lucru prin cantităţi (reducerea numărului salariaţilor).
Considerăm necesar să notăm şi faptul că în condiţiile economiei contemporane piaţa forţei de muncă se îndepărtează tot mai mult de modelul concurenţei perfecte. Această îndepărtare se manifestă prin prezenţa sindicatelor, intervenţiile legislative, organizării şi reglementării pieţei respective.
Toate acestea prezintă, în viziunea noastră, o deosebită importanţă din perspectiva constituirii în Republica Moldova a unei economii sociale de piaţă. în acest context va fi posibilă elaborarea cu mai multă fundamentare ştiinţifică a strategiei funcţionării pieţei forţei de muncă.
