Piaţa mondială esenţa şi factorii determinanţi

Piaţa a apărut ca urmare a diviziunii muncii şi schimburilor dintre diferiţi agenţi economici şi a evoluat o dată cu formarea şi dezvoltarea economiilor naţionale şi amplificarea mijloacelor de comunicaţie.

Pe plan internaţional schimburile economice au cunoscut de la început forma de comerţ internaţional cu mărfuri (mătase, mirodenii, ţesături etc.) rezultate din producţia agricolă şi meşteşugărească.

Marile descoperiri geografice din sec XV şi XVI, importantele cuceriri coloniale au permis includerea în circuitul economic a unor vaste regiuni de pe glob şi în primul rând a celor două Americi. Acest lucru a dat un considerabil impuls vieţii economice. Comerţul din Lumea Veche şi Lumea Nouă va creşte în ritmuri nemaiîntâlnite.

            Secolul XVI este astfel secolul apariţiei pieţei mondiale.

Revoluţia industrială, maşinismul, apariţia şi dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii au impulsionat creşterea şi extinderea comerţului cu mărfuri între naţiuni aflate în curs de formare şi consolidare.

În prezent piaţa mondială cuprinde un volum de tranzacţii comerciale, de peste 8.000 de miliarde de dolari, de care depind progresul economic şi social al statelor, creşterea economică, echilibrul dezvoltării naţionale şi internaţionale.

Piaţa mondială poate fi definită ca un sistem complex de relaţii economice internaţionale (comerciale, valutare, financiare şi de servicii) prin care statele şi agenţii economici efectuează tranzacţii variate şi în cadrul căreia s-au dezvoltat forţele motrice ale pieţei precum cererea şi oferta mondială, mecanismele economice internaţionale de piaţă, concurenţa, regulile şi uzanţele uniforme internaţionale.

Piaţa mondială are un rol tot mai mare în realizarea progresului economic, tehnologic, social atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional.

O dovedeşte faptul că schimburile economice internaţionale (cu mărfuri, servicii şi capital cunosc o dinamică superioară produsului intern brut, ceea ce conduce la creşterea cotei de export sau import din PIB.

În prezent o cotă de peste 40% din PIB-ul mondial este atrasă pe piaţa mondială, în schimburile economice internaţionale.

Dar piaţa mondială contemporană nu reprezintă doar un simplu loc de debuşeu al mărfurilor şi serviciilor create în economiile naţionale, ci asigură şi o strânsă interdependenţă a economiilor naţionale, reprezintă terenul principal de înfăptuire a proceselor de integrare şi mondializare economică în forme variate şi atât de controversate.

O caracteristică a pieţei mondiale este concurenţa ce se manifestă între agenţii economici. Oriunde pe mapamond concurenţa conduce la o “selecţie naturală” a agenţilor

economici în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls

progresului economic. Un element specific ultimilor 30-40 de ani este schimbarea raportului între cerere şi ofertă. Astfel, dacă în trecut până în anii 60 cererea era mare, superioară ofertei, în ultima perioadă oferta la majoritatea produselor şi serviciilor este mai mare decât cererea, ceea ce ridică probleme serioase producătorilor în ceea ce priveşte desfacerea produselor.

În trecut producătorii – exportatori nu aveau probleme complicate cu vânzarea mărfurilor întrucât există o cerere suficientă, iar desfacerea produselor deja fabricate era practic oricând asigurată.

În etapa actuală producătorii studiază mai întâi piaţa, contactează cumpărătorii potenţiali şi chiar încheie contracte înainte de lansarea în fabricaţie a unor produse complexe precum utilaje, maşini, echipamente care predomină în comerţul internaţional.

Pentru a evita riscul de a rămâne cu marfa nevândută producătorii exportatori sunt nevoiţi să organizeze producţia într-o concepţie de marketing, pe baza unor cercetări, studii şi programe de marketing prin care se cunosc şi se stabilesc nu numai volumul producţiei, dar şi tipo-sorto-dimensiunile, preţurile prealabile, reţelele de comercializare şi service-ul post vânzare.

Se cere a fi subliniat gradul înalt de instituţionalizare a schimburilor economice internaţionale ca urmare a apariţiei unui număr însemnat de organizaţii, asociaţii, uniuni ale statelor, producătorilor, exportatorilor şi importatorilor, create în scopul promovării libere a relaţiilor economice internaţionale.

O altă caracteristică a pieţei mondiale contemporane constă în elaborarea de multiple reglementări economice internaţionale, dar spre deosebire de trecut acestea nu urmăresc protejarea autarhiei naţionale a exportatorilor sau importurilor, ci libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă.

Un element specific etapei actuale a pieţei mondiale constă în aceea că “actorii” principali de pe piaţă sunt societăţile transnaţionale (STN). Prezintă o importanţă decisivă faptul că o mare parte din schimburile economice de pe piaţa mondială reprezintă rezultatul unei cooperări economice şi financiare internaţionale sub cele mai diverse forme: investiţii străine directe, coproducţie, subproducţie, societăţi mixte.

O trăsătură a pieţei mondiale este şi apariţia unor noi segmente ale pieţei care nu vizează ca în trecut doar comerţul cu bunuri materiale. Desigur, comerţul internaţional cu bunuri materiale este principalul segment al pieţei mondiale.

La nivelul anului 2001 comerţul internaţional cu mărfuri atingea imensa sumă de 6.500 miliarde $ deci circa 20%din PIB-ul mondial. Deşi sub aspectul ponderii deţinute pe piaţa mondială acest segment scade de la 95% în sec XIX la circa 50% la sfârşitul secolului XX, principalele mutaţii pe care le cunoaşte comerţul cu mărfuri sunt de ordin calitativ, structural. Această descreştere relativă a ponderii comerţului cu mărfuri pe piaţa mondială se datorează avântului cunoscut de alte segmente ale pieţei mondiale.

Unul dintre cele mai dinamice segmente ale pieţei internaţionale sunt investiţiile externe directe prin care investitorul străin obţine pachetul de control asupra unei întreprinderi sau societăţi. Influxurile mondiale de investiţii străine directe s-au ridicat la aproximativ 800 miliarde $ SUA în anul 2001.

Alături de investiţiile externe directe un rol important îl au investiţiile de portofoliu respectiv cumpărările şi vânzările internaţionale de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare. Astfel, dacă în 1970 fluxul internaţional al investiţiilor de portofoliu era aproape de zero, în 1997 acest gen de investiţii reprezentau circa 40 miliarde $.

Segmentul cel mai avansat din punct de vedere al comunicării şi tehnicii de comunicaţii internaţionale sunt tranzacţiile valutare, operaţiunile de vânzare-cumpărare de valute, într-un cuvânt piaţa valutară internaţională.

Tranzacţiile valutare, ca şi unele tranzacţii comerciale, bursiere etc, se realizează ca forme ale comerţului electronic prin internet, fax, curier electronic.

Datorită progreselor şi inovaţiilor în domeniul telecomunicaţiilor şi tehnologiilor informatizate aceste tranzacţii au loc în timp real indiferent de distanţa dintre parteneri.

Cel mai important segment care se extinde pe piaţa mondială este cel al comerţului invizibil sau al serviciilor. Serviciile comerciale internaţionale sunt formate din activităţile de transport internaţional, turism internaţional, poştă şi telecomunicaţii, asigurări şi reasigurări, redevenţe (din valorificarea drepturilor de proprietate), activităţi financiar-bancare internaţionale, servicii culturale etc.

Valoarea serviciilor comerciale internaţionale a fost în 2001 de 1440 miliarde $ din care 462 miliarde $, respectiv 32,1% din activităţi turistice internaţionale, 333 miliarde $ (23,1%) din transporturi internaţionale şi cca 644 miliarde $ (44,8%) alte servicii (poştă, comunicaţii, asigrări, financiar-bancare etc.)

Piaţa mondială actuală aproape că nu mai suportă comparaţia cu piaţa mondială din sec XVI, secolul apariţiei ei, şi nu atât din punctul de vedere al volumului tranzacţiilor, cât mai ales al conţinutului, segmentelor, fluxurilor şi tehnicilor de realizare a lor. Fiecare flux internaţional îşi are propriul segment al pieţei mondiale, care în interdependenţa şi continuitatea lor formează circuitul economic mondial.

 

Caracteristicile pieţei serviciilor

 

Piaţa serviciilor este alături de piaţa bunurilor unul dintre cele mai importante segmente ale pieţei mondiale. Legăturile de interdependenţă dintre cele două pieţe au la bază întrepătrunderea şi sprijinul reciproc existent de-a lungul timpului între bunuri şi servicii.

Însăşi „revoluţia industrială” a fost susţinută de rolul vital şi interactiv al numeroaselor funcţii de servicii în dezvoltarea economică: fără dezvoltarea considerabilă a serviciilor financiare, a transporturilor şi comerţului în secolul al XVIII-lea, procesul de industrializare nu ar fi putut avea loc. La rândul său dezvoltarea industrială a contribuit ulterior la dezvoltarea unei infrastructuri de servicii mai complexe, mai dinamice şi interconectate aşa cum se prezintă aceasta în actualele ţări dezvoltate.

Pe lângă tendinţa generală de creştere a ofertei de servicii pe plan mondial s-a manifestat concomitent o dublă tendinţă a acestora de disociere-asociere atât în raport cu oferta de bunuri cât şi în interiorul ofertei de servicii înseşi.

În ceea ce priveşte tendinţa de disociere a ofertei de servicii de oferta de bunuri trebuie menţionat că o perioadă relativ îndelungată de timp serviciile au fost comercializate împreună cu bunurile. Exemplul clasic în această privinţă îl reprezintă comercializarea programelor pentru calculator, care la început erau vândute împreună cu acestea, ca simplu mod de utilizare. Pe măsura dezvoltării producţiei şi comerţului de programe, acestea au devenit activităţi de sine stătătoare, realizate de întreprinderi specializate, distincte de cele care produc calculatoarele.

Paralel cu această tendinţă de disociere se manifestă şi tendinţa de asociere între oferta de bunuri şi servicii, deoarece producătorii bunurilor folosesc diversificarea serviciilor asociate bunurilor ca o strategie de a depăşi concurenţa pentru a cuceri sau pentru a se menţine pe o anumită piaţă.

Este vorba de servicii complementare bunurilor cum ar fi: serviciile după vânzare,

întreţinere, consultanţă în utilizare etc.

Dacă din punct de vedere conceptual nu există deosebiri între piaţa bunurilor şi cea a serviciilor între cele două pieţe existând raporturi de interdependenţă, în practică datorită caracteristicilor serviciilor, comercializarea acestora diferă de cea a bunurilor materiale. Prin urmare deşi operează cu aceleaşi instrumente fiind formată din cele două laturi corelative cererea şi oferta şi îndeplineşte aceleaşi funcţii piaţa serviciilor prezintă trăsături specifice faţă de cea a bunurilor.

Astfel, în timp ce bunurile materiale sunt în general produse înaintea vânzării, serviciile sunt de cele mai multe ori vândute înainte de a fi produse.

Serviciile nu pot fi produse în fabrică, ambalate şi apoi livrate consumatorilor deoarece ele nu au substanţă materială la fel ca bunurile. Mai mult pentru unele servicii consumatorul intră de fapt în “fabrică” (aeroport, teatru, spital) ca să consume serviciul în

timp ce este produs.

Marketingul are o influenţă mai restrânsă asupra deciziei de cumpărare a serviciilor decât a bunurilor materiale. În timp ce în cazul bunurilor materiale se poate influenţa preferinţa cumpărătorului pentru o anumită marcă prin ambalaj, preţ, promovare, distribuţie etc., în cazul serviciilor acest lucru este mai dificil de realizat.

Perceperea riscului de către consumatorii de servicii este ridicată pentru că serviciile nu pot fi atinse, văzute, testate înainte de a fi cumpărate. Consumatorii pot încerca un televizor înainte de a-l cumpăra dar nu pot testa un loc de petrecere a vacanţei până nu-şi cumpără pachetul de servicii oferit de o agenţie de turism.

Serviciile sunt dominate de experimentarea calităţii lor, apreciată numai în timpul sau după procesul producţiei-consumului lor.

În cazul serviciilor atât activităţile de marketing postvânzare, cât şi comunicaţiile verbale au un rol decisiv în câştigarea fidelităţii consumatorului. Prestatorii de servicii cu care consumatorii intră în contact îndeplinesc şi rolul de personal de vânzare. Decizia consumatorului de a mai apela sau nu la serviciile firmei depinde de modul în care aceşti prestatori se comportă, acţionează şi arată, de ceea ce spun şi de ceea ce nu spun, precum şi de întreaga lor atitudine.

Consumatorul nu va şti dacă un muncitor dintr-o fabrică are o atitudine nepoliticoasă sau este neîngrijit îmbrăcat pentru că în acest caz producătorul şi consumatorul nu se întâlnesc.

Dimpotrivă, dacă un doctor nu este amabil cu pacienţii sau un ospătar are un aspect dezordonat perceperea serviciului de către consumator va fi marcată negativ.

În timp ce în cazul bunurilor materiale accentul se pune pe redarea tangibilului în imagini abstracte, în sectorul serviciilor se depun eforturi pentru vizualizarea intangibilului. Dacă pentru promovarea bunurilor materiale se subliniază marca produsului, pentru promovarea serviciilor se insistă pe marca firmei.

În cazul bunurilor materiale vânzarea este nonpersonală; în ceea ce priveşte serviciile se tinde tot mai mult spre personalizarea lor, spre particularizarea în funcţie de client, obiectivul fiind formarea unei relaţii preferenţiale pe termen lung.

Exemplele pe care le-am menţionat au încercat să sugereze numai câteva din deosebirile existente între bunuri şi servicii, care conferă un caracter specific pieţei serviciilor.

• Trebuie subliniat că o primă caracteristică a pieţei serviciilor este aceea că ea nu include în totalitate sfera serviciilor, existând şi servicii non-marfă sau non-market. Acestea sunt reprezentate pe de-o parte de serviciile publice sau private ce nu se comercializează, iar pe de altă parte de serviciile “gratuite” pe care oamenii şi le fac lor înşişi.

Lucrarea de faţă îşi propune să trateze numai serviciile de piaţă.

• O altă caracteristică a pieţei serviciilor se referă la faptul că în domeniul serviciilor comensurarea indicatorilor prin care se exprimă dimensiunile şi dinamica pieţei este mai dificilă decât în cazul bunurilor.

Astfel, pentru exprimarea ofertei, cererii şi a volumului tranzacţiilor rezultate se foloseşte o mare varietate de indicatori.

De exemplu pentru cuantificarea ofertei serviciilor de transport se folosesc indicatori referitori la numărul mijloacelor de transport disponibile, capacitatea şi tipul acestora, numărul lucrătorilor etc. iar pentru exprimarea cererii indicatori precum numărul de clienţi, cantitatea şi felul mărfurilor transportate etc.

Dimensiunile tranzacţiilor rezultate prin întâlnirea dintre cerere şi ofertă sunt exprimate de indicatori ca: numărul de călători km sau număr de tone km transportate, număr de vehicule în circulaţie, valoarea cheltuielilor (sau încasărilor) consumul de combustibil etc.

Pe lângă elementele cantitative în cazul serviciilor elementele calitative adesea dificil de evaluat au o deosebită semnificaţie în aprecierea poziţiei unei firme sau a unei ţări pe piaţa serviciilor.De exemplu în cazul evaluării comparative a serviciilor de transport oferite de mai multe firme esenţiale sunt criteriile de calitate cum ar fi: rapiditate, siguranţă, regularitate, flexibilitate, confort, posibilitatea de a se asigura legături “din poartă în poartă” etc.

• O altă caracteristică importantă a pieţei serviciilor este şi cea legată de maniera specifică în care apar şi se confruntă cele două laturi corelative ale sale cererea şi oferta de servicii. Oferta de servicii exprimă „producţia” de servicii în cadrul pieţei.

Întrucât pentru foarte multe servicii vânzarea are loc înaintea prestaţiei, oferta de servicii îmbracă două forme şi anume: oferta potenţială, ce se identifică cu serviciul promis şi oferta reală ce se manifestă în momentul prestaţiei efective, al întâlnirii efective dintre cerere şi ofertă.

În cadrul ofertei de servicii se împletesc o serie de elemente din care unele îi conferă un înalt grad de rigiditate iar altele o anume flexibilitate. Găsirea echilibrului între cele două grupe de elemente face posibilă realizarea în bune condiţii a adaptabilităţii ofertei la cerere.

De asemenea oferta de servicii are în principiu un caracter omogen firmele de servicii turistice, financiare, de transport, de sănătate sau cercetare ştiinţifică oferind pachete similare de servicii în ciuda deosebirilor dintre ele.

Irepetabilitatea serviciilor conferă ofertei un grad ridicat de unicitate.

Cererea de servicii exprimă nevoia în cadrul pieţei reflectând deci, caracteristicile acesteia.

Astfel, unele dintre nevoile de servicii fac parte din cercul nevoilor primare (nevoile de transport, nevoile de igienă şi sănătate, nevoile de reparaţii şi întreţinere, nevoile de servicii bancare etc.) motiv pentru care cererea care le exprimă are o elasticitate scăzută.

În această situaţie activitatea de marketing a întreprinderii ce acţionează în cadrul unor astfel de pieţe, va fi orientată în direcţia cunoaşterii cât mai precise a modului de manifestare a cererii şi de adaptare cât mai exactă la evoluţia sa. Ea are posibilităţi mai reduse de influenţare a cererii prin modificarea factorilor de influenţă.

Pentru alte categorii de servicii nevoile sunt de ordin superior satisfacerea lor putând fi amânată sau chiar nerealizată. În această categorie se includ nevoile de servicii culturale turistice, cererea exprimată având un grad de elasticitate ridicat, acesta manifestându-se atât direct, cererea suferind modificări însemnate la acţiunea factorilor proprii de influenţă, cât şi încrucişat, modificarea preţurilor la mărfurile mai puţin elastice (mărfuri alimentare de exemplu) ori la serviciile inelastice, afectând în anuite limite cererea.

În general, nevoia de servicii se manifestă în anumite perioade ale zilei, săptămânii sau anului, ceea ce face ca cererea să prezinte o anumită variabilitate în timp care diferă de la o categorie de servicii la alta în funcţie de o serie de factori specifici.

Astfel, cererea pentru transporturi are atât o periodicitate zilnică (diferenţiindu-se pe ore) cât şi una săptămânală (diferenţiindu-se pe zile) şi anuală (diferenţiindu-se pe anotimpuri).

Cererea de servicii culturale are o evoluţie asemănătoare diferenţiindu-se pe ore în cadrul zilei, pe zile în cadrul săptămânii şi pe anotimpuri (ori luni) ale anului, reflectând distribuţia corespunzătoare a timpului liber de care dispune populaţia.

În mod similar, dar specific, evoluează cererea de servicii turistice, sanitare, a serviciilor de comerţ.

Cererea de servicii internaţionale a cunoscut în ultimele decenii un dinamism deosebit ca urmare a interacţiunii unor factori dintre care amintim:

• creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale populaţiei care a condus la o creştere tot mai activă a cererii pentru noi servicii şi mai ales pentru turismul internaţional;
• creşterea şi liberalizarea comerţului cu bunuri care a avut ca efect creşterea fluxurilor internaţionale cu servicii complementare cum ar fi: transportul, asigurările şi reasigurările internaţionale, serviciile bancare etc.;
• progresul ştiinţific a condus la creşterea fluxurilor invizibile legate de transferul internaţional de tehnologii, servicii de inginerie, informatică etc.;
• expansiunea activităţilor realizate de corporaţiile multinaţionale şi transnaţionale a determinat creşterea cererii pentru servicii de studiere a pieţelor, transport, telecomunicaţii, bancare etc.;
• strategiile de substituire a importurilor şi de industrializare implementate de o serie de ţări în curs de dezvoltare au dus la creşterea substanţială a serviciilor de inginerie, consultanţă, comunicaţii etc.

Caracteristic pentru piaţa serviciilor este şi faptul că ea este marcată de o serie de imperfecţiuni şi limite ale manifestării forţelor de piaţă. Acestea sunt:

1. a) Concurenţa imperfectă: unele subramuri ale serviciilor cum ar fi transportul feroviar, segmente ale telecomunicaţiilor sau sectorului energetic reprezintă monopoluri naturale şi/sau publice, în timp ce alte servicii cum ar fi serviciile bancare şi serviciile de transport se caracterizează prin concurenţă de tip oligopolistic;
2. b) Intrarea liberă în ramură şi libera circulaţie a capitalurilor în multe sectoare ale serviciilor sunt îngrădite de costurile mari de intrare sau de ieşire de pe piaţă. Intrarea liberă pe piaţă înseamnă în primul rând că nu există bariere care ar puteao împiedica. În al doilea rând, intrarea pe o piaţă presupune investiţii. Ele pot fi relativ mici (ca în cazul deschiderii unui nou magazin) sau din contră foarte mari (de exemplu în domeniul bancar, transporturi, telecomunicaţii etc.). De asemenea în cazul închiderii unei întreprinderi poate fi vorba fie de instalaţii care pot fi uşor redestinate altui scop, fie de echipamente atât de specifice încât valoarea lor pentru alte utilizări este practic nulă. În situaţiile în care costurile de intrare sau de ieşire sunt foarte mari, vor fi practic puţini candidaţi dornici de a intra pe piaţa respectivă, apărând astfel monopolul natural şi justificarea intervenţiei statului pentru a împiedica practicarea de preţuri abuzive;
3. c) Numeroase servicii sunt confruntate cu problema informaţiei imperfecte (sau a informaţiei asimetrice) între ofertanţi şi consumatori cu privire la calitatea serviciilor comercializate. Cererea de servicii în lipsa unor determinări obiective ale calităţii acestora, este influenţată de reputaţia producătorilor, astfel încât concurenţa nu se manifestă pe terenul preţurilor, ci pe cel al credibilităţii şi calificării profesionale a ofertanţilor. Reputaţia fiind în mare parte un cost “invizibil” (ascuns) ea crează o barieră la intrarea pe piaţă care poate determina o reducere considerabilă a concurenţei reale sau potenţiale pe piaţa serviciilor.Datorită faptului că transparenţa în cazul pieţei serviciilor este limitată de caracterul imaterial al acestora, guvernele naţionale impun din considerente legate de protecţia consumatorului, reglementări în privinţa licenţierii, certificării sau furnizării lor, care sunt mult mai stricte decât în cazul bunurilor materiale.
4. d) În anumite segmente de servicii se ridică problema externalităţilor.

Externalizarea activităţii unora dintre sectoarele de servicii, prin oricare dintre căile cunoscute poate avea consecinţe negative ca în cazul serviciilor financiare (de exemplu prin diseminarea situaţiilor economice critice din ţările gazdă a ISD spre ţările de originea capitalului) sau consecinţe pozitive ca în cazul telecomunicaţiilor (beneficiul pentru un utilizator creşte odată cu numărul total al utilizatorilor).

Astfel, intervenţia autorităţilor guvernamentale este dirijată cu precădere spre prevenirea efectelor negative (prin promovarea unor reglementări cu caracter prudenţial, şi prin impunerea unor cerinţe de autorizare şi certificare) şi amplificarea celor pozitive (prin încurajarea compatibilităţii reţelelor şi prevenirea descurajării intrării pe piaţă).

Imperfecţiunile concurenţei în domeniul serviciilor au fost folosite aşa cum reiese şi din exemplele anterioare pentru intervenţia mai mare a statului în acest sector şi îngrădirea prin reglementări a regulilor jocului pieţei libere.

 

Criterii şi modalităţi de clasificare a serviciilor

 

Piaţa serviciilor constituie acea parte a sferei serviciilor care cuprinde serviciile comercializabile (cele ce pot fi tranzacţionate pe piaţa internă sau internaţională ca marfă distinctă) spre deosebire de cele oferite spre consum pe baze necomerciale (în această categorie fiind cuprinse unele servicii publice).

Gruparea serviciilor în servicii market (de piaţă sau comerciale) şi servicii non market (non piaţă sau necomerciale) este una dintre primele încercări de clasificare a serviciilor cu semnificaţii deosebite pentru practica economică.

Serviciile market sunt cele procurate prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare în cadrul relaţiilor de piaţă şi cuprind activităţi precum turismul, transporturile, telecomunicaţiile, asigurările, etc. În categoria serviciilor non-market sunt cuprinse mai ales servicii publice, guvernamentale culturale sau furnizate de organizaţii private non-profit precum serviciile prestate în beneficiul general al colectivităţii (armată, poliţie, justiţia etc.) şi servicii publice de care beneficiază direct indivizii (educaţie, asistenţă medicală, ajutoare etc.).

Separarea serviciilor în market şi non-market deşi oficial recunoscută de organismele internaţionale (ONU, OCDE, UE) nu este acceptată în toate ţările, de exemplu în SUA şi nu numai este preferată subdiviziunea în servicii profit şi servicii non profit sau chiar servicii publice şi servicii private.

Nici una din soluţiile propuse nu poate fi suprapusă celei privind clasificarea în servicii market şi servicii non market deoarece există organizaţii private care prestează servicii fără scopul obţinerii unui profit după cum există şi organisme publice ale căror servicii sunt destinate comercializării cu scopul declarat al obţinerii unui profit (servicii de transport, telecomunicaţii etc.).

În acelaşi spirit se poate spune că distincţia între market şi non market este vagă şi predispusă diverselor interpretări mai ales, prin faptul că în timp unele servicii au trecut dintro categorie în alta (de exemplu serviciile educaţionale sau de ocrotire a sănătăţii).

Alţi specialişti folosesc pentru desemnarea serviciilor market termenul de “lucrative” iar pentru cele non market de “nelucrative”.

Cele prezentate nu fac decât să întărească ideea dificultăţii descoperirii elementelor comune necesare clasificării judicioase a serviciilor, ele fiind activităţi caracterizate de un înalt dinamism cu un conţinut foarte diferit (eterogene) cu particularităţi atât în procesul producţiei (număr mare de prestatori implicaţi în realizarea lor, diferenţierea lor din punct de vedere al formei de proprietate, scopului urmărit, modului de organizare etc.) cât şi al consumului (prezenţa unor beneficiari individuali şi colectivi, finali sau intermediari, interni sau externi etc.).

Ca urmare în statisticile oficiale ale ţărilor lumii serviciile sunt evidenţiate foarte diferit şi de aici controverse în legătură cu veridicitatea şi comparabilitatea informaţiilor.

În acest sens sunt edificatoare situaţiile unor activităţi ca furnizarea gazului şi electricităţii care sunt considerate servicii în SUA şi alte câteva ţări, dar bunuri în cele mai multe state europene şi integrate corespunzător în sectorul secundar sau alimentaţia publică (restaurante şi café-uri) inclusă în nomenclatorul ONU şi al unor ţări (ca de exemplu Franţa) în categoria serviciilor, dar considerată industrie în SUA sau parţial comerţ cu bunuri alimentare în Suedia.

În aceste condiţii, un număr destul de mare de autori, dar şi organismele internaţionale s-au implicat în elaborarea unui sistem unitar coerent de ordonare a serviciilor insistând asupra utilităţii perfecţionării sistemelor naţionale de clasificare şi a armonizării lor.

În cele ce urmează voi încerca să prezint principalele clasificări întâlnite în literatura de specialitate grupate în funcţie de criteriile avute în vedere de autori.

Astfel, serviciile ca activităţi distincte se regăsesc în structura multora dintre clasificările internaţionale. În privinţa tipologiei, aceste clasificări pot fi pe produs sau pe activităţi.

Dintre cele mai utilizate clasificări pe produs (care include evident şi serviciile) putem aminti: Clasificarea Internaţională Tip a Tuturor Bunurilor şi Serviciilor (CITBS) elaborată de ONU; Nomenclatorul Tabelelor Input-Output (NTIO) elaborat de UE; Clasificarea Bunurilor şi Serviciilor pentru Gospodării (CBSG) elaborată de asemenea de

ONU.

În ceea ce priveşte clasificările pe activităţi cele mai cunoscute sunt: Clasificarea Internaţională Tip Industrii a activităţilor economice (CITI) elaborată de ONU; Nomenclatorul General al Activităţilor Economice (NACE) utilizat în UE; Clasificarea Ramurilor Economiei Naţionale (CREN).

Utilizată pe scară largă în statisticile naţionale şi internaţionale pentru identificarea serviciilor şi evaluarea producţiei acestora Clasificarea Internaţională Tip Industrii a activităţilor economice (CITI) reuşeşte o abordare completă şi detaliată a ramurilor ce intră în alcătuirrea sectorului terţiar.

CITI este o clasificare de tip arborescent desfăşurată pe patru niveluri de agregare simbolizate cu litere şi numere şi anume: categorii (codificate cu litere), diviziuni (cod de 2 cifre), grupe (cod de trei cifre) şi clase (cod de patru cifre).

Potrivit acestei clasificări serviciile, în funcţie de nivelul unu de agregare sunt reprezentate prin categoriile:

G – comerţ cu ridicata şi cu amănuntul; reparaţii de autovehicule, autociclete şi bunuri

personale casnice;

H – hoteluri şi restaurante;

I – transporturi, depozitare şi comunicaţii;

J – activităţi de intermediere financiară;

K – activităţi imobiliare de închiriere şi de servicii pentru întreprinderi;

L – administraţia publică şi apărarea; asigurările sociale obligatorii;

M – învăţământ;

N – sănătate şi asistenţă socială;

O – alte activităţi colective sociale şi personale;

P – gospodării care folosesc personal casnic;

Q – organizaţii extrateritoriale.

Această clasificare prezintă o serie de avantaje între care amintim:

• reuşeşte o inventariere a tuturor activităţilor de natura serviciilor;
• evidenţiază raporturile cu celelalte sectoare ale economiei;
• asigură un limbaj unitar şi o comunicare simplă în analizele interne şi internaţionale cu privire la servicii;
• sistemul de codificare oferă posibilitatea folosirii calculatorului imprimând clasificării aparent greoaie şi complicată caracteristicile unui instrument de lucru operaţional.

Între dezavantajele acestui sistem de grupare putem aminti:

• cuprinderea uneori forţată în aceeaşi categorie a unor activităţi sensibil diferite;
• caracterul limitativ, această clasificare neoferind loc pentru diversificarea viitoare a serviciilor (dispune numai de 11 categorii, 100 de diviziuni, 1000 de grupe şi 10000 de clase).

În spiritul preocupărilor internaţionale de modernizare şi armonizare a activităţii România a adoptat după 1990 Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).

Aceasta permite:

• identificarea tuturor activităţilor şi unificarea denumirilor;
• sistematizarea şi codificarea activităţilor într-un ansamblu unitar;
• organizarea şi circulaţia informaţiilor în economie;
• raţionalizarea circuitului informaţional;
• utilizarea sistemelor informatice de analiză a datelor;
• conectarea la structurile internaţionale de tipul Tabelelor Input-Output (NTIO)

Folosind principiul omogenităţii clasificarea este structurată pe cinci trepte folosinduse următoarele caracteristici: natura bunului şi serviciului, modul de folosire, materia primă, procesul tehnologic, organizarea şi finanţarea producţiei.

Pe linia eforturilor internaţionale de remediere a unor lacune ale statisticilor privind serviciile se înscrie şi activitatea Grupului de lucru Inter-Agency Task Force on Services Statistics începută sub egida ONU. Fiind coordonat de OCDE acest nou organism creat include şi experti ai UNCTAD, FMI, Banca Mondiala, OMC, Eurostat prioritatile sale fiind îndreptate spre problemele statistice decurgând din GATS şi are ca scop declarat:

• întărirea colaborării dintre toate entităţile implicate în statisticile de servicii (organizaţii internaţionale, agenţii, grupuri de interese etc.) ;
• promovarea dezvoltării standardelor internaţionale şi a sistemelor de clasificare necesare pentru statisticile de servicii ;
• îmbunatăţirea disponibilităţii ,calităţii şi comparabilităţii internaţionale a datelor statistice din domeniul serviciilor colectate la nivel internaţional .

Tranzacţiile cuprinse în BPE acoperă în principal trei modalitati de furnizare GATS a serviciilor (furnizarea transfrontalieră, deplasarea consumatorului în ţara furnizorului şi deplasarea temporară a furnizorului în ţara utilizatorului).

Clasificările bazate pe caracteristicile producţiei s-au concentrat asupra procesului de producţie din sfera serviciilor. G.B. Thomas (1967) atrage atenţia asupra următoarelor trei trăsături comune activităţilor de servicii:

• în primul rând că rezultatul lor are un caracter instantaneu, este furnizat continuu, are frecvent notă personală (adaptată nevoii clientului) şi este dificil de măsurat prin mijloace contabile convenţionale (fiind de asemenea dificil de depozitat);
• în al doilea rând munca pe care o presupun activităţile de servicii reclamă o anumită calificare sau mai puţină abilitate manuală;
• în al treilea rând organizaţiile ce furnizează servicii diferă în general de cele din alte sectoare economice fiind predominante firmele cu caracter nelucrativ, firmele mai mici şi micii întreprinzători iar producţia este intensivă în forţa de muncă.

Pornind de la caracteristici ale factorilor de producţie, D. Thomas (1978) face distincţie între:

• serviciile bazate pe echipamente (maşini şi utilaje) şi cele bazate pe forţa de muncă;
• serviciile care presupun forţa de muncă de înaltă calificare şi cele care nu reclamă o calificare deosebită.

Numeroase preocupări vizând definirea serviciilor prin prisma procesului lor de producţie şi respectiv a rezultatului acestui proces au ca numitor comun încercarea de a surprinde una sau mai multe caracteristici specifice serviciilor – în general în opoziţie cu bunurile.

Astfel, folosind drept criteriu de clasificare intangibilitatea serviciile au fost grupate în:

• servicii pure (servicii de consultanţă programe informaţionale);
• servicii asociate bunurilor materiale (creatoare de valoare adăugată pentru un bun) ca de exemplu acordarea unor facilităţi de plată, unor garanţii de funcţionare;
• servicii care adaugă valoare unui bun făcându-l mai accesibil utilizatorului (exemplu: servicii de distribuţie, închiriere, intermediere comercială etc.).

Inseparabilitatea, trăsătură a serviciilor potrivit căreia producţia şi consumul lor au loc simultan, constituie criteriul unei alte grupări şi anume:

• servicii relaţionale (caracterizate printr-o relaţie strânsă între producător şi consumator respectiv prin prezenţa consumatorului pe toată durata prestaţiei) servicii medicale, cosmetice, de coafură etc.;
• servicii la distanţă (care nu necesită prezenţa consumatorului la locul prestaţiei): de asigurări, educaţionale.

O altă categorie de clasificări folosesc drept criteriu de ordonare caracteristicile consumului din sfera serviciilor.

Concentrarea asupra caracteristicilor de consum prezintă avantajul că oferă o explicaţie adecvată naturii disparate a serviciilor ilustrând faptul că “economia serviciilor” poate fi alocată atât în termenii serviciilor implicate în producţia, distribuţia şi consumul de bunuri materiale cât şi în termenii serviciilor care ele însele sunt produse spre a fi destinate consumului direct, fie utilizătii în distribuţia şi consumul altor servicii. Între abordările bazate pe caracteristicile de consum se înscriu şi următoarele clasificări:

1. După natura consumului serviciile pot fi:

• servicii de producţie (destinate consumului intermediar) ca de exemplu servicii de proiectare, cercetare ştiinţifică, servicii de management, reparaţia şi întreţinerea utilajelor etc.;
• servicii de consum (destinate consumului final) care la rândul lor pot fi împărţite în:

? servicii destinate consumului individual (închirieri de bunuri personale şi gospodăreşti, croitorie, reparaţii încălţăminte, coafură, servicii de întreţinere a locuinţei etc.);

? servicii destinate consumului colectiv (servicii de apărare, pază, securitate etc.).

Fiind oferite direct consumatorilor, aceştia devin astfel co-producători ai serviciilor. Funcţia de co-producător a consumatorului s-a accentuat paradoxal pe măsură ce s-au perfecţionat modalităţile tehnice de prestare a serviciilor. Astfel, de exemplu în cazul serviciilor audiovizuale, telespectatorul, cu ajutorul telecomandei, îşi poate selecta singur programul pe care doreşte să-l vizioneze iar în cazul telecomunicaţiilor, prin asocierea unor echipamente specializate, utilizatorul poate avea acces la anumite informaţii, le poate transmite mai departe, le poate prelucra etc., ca şi în cazul serviciilor informatice unde consumatorul poate participa la adaptarea programelor sau chiar la modificarea lor în funcţie de necesităţile sale.

În schimb, serviciile de producţie denumite şi “servicii de afaceri” sunt furnizate producătorilor pentru a servi ca ingrediente în procesul de producţie a bunurilor materiale sau a altor servicii (de exemplu consultanţa juridică şi financiară, design tehnic etc.). Ele constituie inputuri intermediare pentru procesul finaladăugând valoare acestuia (exemplu serviciile de: aprovizionare, transport, depozitare, stocare, întreţinere şi reparare a utilajelor, proiectare, etc.).

2. O variantă de clasificare a serviciilor prin prisma particularităţilor de consum frecvent întâlnită în literatura de specialitate o reprezintă şi distincţia dintre cele trei categorii majore de servicii: primare, intermediare şi finale.

Serviciile primare reprezintă munca prestată de factorii de producţie în toate sectoarele de activitate economică, aceste servicii fiind comune deopotrivă producţiei de bunuri materiale şi de servicii.

Serviciile intermediare sunt activităţi ce constituie un suport indispensabil pentru producţia de bunuri materiale sau de alte servicii (serviciile de întreţinere şi curăţenie, serviciile de depozitare, serviciile financiare, telecomunicaţiile etc.).

Un mare număr de servicii intră în această categorie, în special toate serviciile legate de comercializarea şi distribuţia mărfurilor dar şi serviciile de contabilitate, juridice şi de cercetare a pieţei, al căror rol sporeşte proporţional cu complexitatea raporturilor economice moderne.

Serviciile finale (de consum) sunt cele care nu joacă un rol direct în producţia de bunuri sau de servicii sau care sunt elemente constitutive ale bunăstării şi calităţii vieţii consumatorului final. Ele înglobează servicii comercializabile (de piaţă) cum ar fi turismul sau spectacolele şi servicii necomercializabile (non piaţă) cum ar fi serviciile prestate de poliţie, pompieri etc.

3. Modul de manifestare a cererii pentru servicii poate fi la rândul său suportul unui alt criteriu de clasificare.

Pentru majoritatea serviciilor cererea este inegal repartizată în timp.

De exemplu:

1. a) zilnică pentru servicii telefonice;
2. b) săptămânală pentru transport interurban de distanţă medie;
3. c) semestrială sau anuală pentru organizarea unei vacanţe;
4. d) ciclică pentru servicii imobiliare;
5. e) imprevizibilă pentru asistenţă medicală de urgenţă, reparaţii tehnice.

Caracterul personal al serviciilor, asociat cu manifestarea inegală a cererii, complică foarte mult derularea tranzacţiilor cu servicii, având şi implicaţii directe asupra riscului asumat de agenţii economici specializaţi în prestarea de servicii.

O clasificare cuprinzătoare a serviciilor, luând în considerare mai multe criterii (clasificare multicriterială) inclusiv cele prezentate anterior, este prezentată de cunoscutul

specialist în marketing Ph. Kotler (1986).

În viziunea acestuia, serviciile se clasifică astfel:

1. a) servicii bazate pe utilizarea personalului servicii bazate pe folosirea echipamentelor
2. b) servicii care necesită prezenţa consumatorului servicii care nu presupun implicarea consumatorului
3. c) servicii care se adresează nevoilor personale servicii care se adresează nevoilor sociale (comune)
4. d) servicii ce urmăresc obţinerea unui profit servicii non profit

Cea mai elaborată clasificare a serviciilor este însă cea a lui Cristopher Lovelock care propune o definiţie originală utilizată în scopul unei mai bune implementări a strategiilor de marketing în sectorul serviciilor.