Piaţa monetară

3.1. Componentele pieţei monetare

Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune secţiunea monetar-financiară într-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii achitării datoriei, constituirii economiei în vederea investiţiilor şi a altor plasamente.

Privită ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă într-o anumită perioadă de timp (un trimestru, un semestru sau un an). De-a lungul timpului s-au conturat două componente ale masei monetare componente care se deosebesc calitativ între ele:

1. dispoziţii băneşti propriu-zise (bani gheaţă, bani lichizi). Această disponibilitate constau din acele instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă. Înseamnă că ele sunt în măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială fără ca deţinătorul lor să cheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti. Aceste instrumente se caracterizează prin lichiditate perfectă sau lichiditate prin excelenţă.
2. disponibilităţi semimonetare (,,aproape bani”). Aceste disponibilităţi sunt formate din acele instrumente monetare care necesită una sau mau multe operaţii pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi. Aceasta presupune consum de timp pentru efectuarea operaţiilor fără a exista riscul diminuării cantităţii de monedă deţinută de el.

Analiza masei monetare se realizează cu ajutorul conceptului de agregat monetar. Acest agregat monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare. Criteriul de departajare şi de includere a instrumentelor de plată în agregatele monetare îl constituie capacitate lor de a asigura lichiditate bănească, de a ajunge la bani lichizi.

Primul agregat monetar este simbolizat cu litera M₁. Este format din următoarele elemente:

1. numerarul în circulaţie bani de hârtie şi moneda divizionară)
2. conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor non-finaciari
3. cecurile la purtător sau de călătorie

M₂ reprezintă masa monetară în sens mai larg, cuprinzând în plus faţă de elementele de la M₁ următoarele:

1. depozitele sau depunerile de economii la vedere aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri
2. depunerile la CEC
3. depunerile pe timp scurt la bănci intrate în gestiunea acestora
4. acţiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzacţii monetare

Diferenţa dintre M₂ şi M₁ notată cu m₂ reprezintă disponibilităţi ale rezidenţilor nonfinanciari gestionate de organizaţiile financiar-bancare. Această diferenţă mai poate fi numită masă semimonetară.

M₃ cuprinde în plus faţă de M₂ lichidităţi pe timp scurt care nu pot fi încadrate în masa semimonetară (m₂). Diferenţa M₃ – M₂ este m₃ şi este formată din următoarele componente:

1. depunerile pe termen limitat şi bonurile de economii
2. depunerile şi titlurile de comerţ în monede străine convertibile
3. bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere împrumutate de stat, precum şi bonuri negociabile
4. bonuri de economii P.T.T.R

Componentele m₂ şi m₃ luate împreună, adică M₃ – M₁ formează economiile lichide depuse pe termen scurt.

Al patrulea agregat L cuprinde pe lângă cele incluse în M₃ economiile contractuale depuse pe termen şi diferite alte plasamente şi titluri negociabile ca şi titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari.

Numărul agregatelor monetare ca şi denumirea componentelor lor nu sunt aceleaşi în toate ţările.

În concluzie, piaţa monetară este o piaţă specifică în care acţionează ca pe orice altă piaţă, cererea şi oferta. Aici însă operează cererea şi oferta de monedă  care determină masa monetară.

3.2. Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară în circulaţie din fiecare ţară este puternic influenţată de cererea şi oferta de monedă.

Cererea de monedă este influenţată la rândul ei atât de factori obiectivi cât şi de factori subiectivi.

• Valoarea totală a schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acestora.

Masa monetară M se află în raport direct proporţional cu volumul bănesc al bunurilor economice schimbate. Acest volum bănesc rezultă din înmulţirea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor vândute – cumpărate (T) înmulţit cu nivelul preţurilor (P). În acelaşi timp, M evoluează în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V); V = numărul de activităţi de schimb pe care le înlesneşte o unitate monetară în perioada de timp pentru care se calculează masa monetară.

unde

T – volumul fizic al bunurilor şi serviciilor vândute

P – nivelul preţurilor

V – viteza de rotaţie

• Amploarea creditului

Masa monetară depinde de acest factor, adică de raportul între vânzare pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă.

• Comportamentul agentului economic faţă de monedă

J.M.Keynes sintetiza acest comportament al agentului economic prin expresia ,, intensitatea înclinaţiei spre lichiditate”

Această înclinaţie are scopuri concrete:

1. mobilul venitului sigur (de a păstra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasărilor)
2. mobilul afacerilor. Ca orice om de afaceri, agentul economic vizează un plasament bun în viitor a capitalului său
3. mobilul prudenţei: pentru viitoarele situaţii neprevăzute
4. mobilul speculaţiei: banii lichizi sunt superiori titlurilor de valoare de credit.

Stocul de monedă în circulaţie, moneda existentă la agentul economic ca şi cea folosită într-un anumit orizont de timp se măsoară prin conceptul de lichiditate monetară. Se exprimă în mărimi absolute şi mărimi relative.

În mărimi relative, lichiditatea monetară se exprimă prin rata lichidităţii. Aceasta reprezintă raportul între nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă.

Inversul ratei lichidităţii îl reprezintă viteza de circulaţie a monedei. Sporirea acesteia duce la reducerea necesarului de lichiditate monetară în timp ce scăderea ei reprezintă simptomul formării unor structuri monetare inactive.

Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie. Această ofertă este făcută de:

1. Băncile comerciale
2. Trezoreria
3. Banca Naţională Română

Banca Comercială creează monedă în cont (monedă scripturală prin acordarea de credite agenţilor economici). Astfel, băncile comerciale îşi corelează activitatea cu BNR creând monedă prin aşa zisa ,,expansiune” a depozitelor la vedere.

Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la banca comercială sub forma obligaţiilor emise şi negociate.

Banca Naţională Română(BNR) creează ofertă de monedă prin următoarele direcţii:

• biletele sale de bancă intră în ,,scenă” sau alimentează nevoile de resurse financiare ale statului.

Când bugetul este întocmit cu deficit, trezoreria subordonată BNR emite bonuri de trezorerie. Sunt titluri de credit transmisibile scontabil purtătorilor de dobândă sunt pe termen scurt pentru a acoperi cheltuielile administrate de stat.

• BNR modifică masa monetară naturală, în funcţie de nevoile de valută convertibilă.

Astfel BNR sporeşte masa monetară când cumpără devizele străine obţinute de agenţii economici prin raportul de mărfuri.

Totodată BNR diminuează masa monetară cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.

• Biletele de banca intră în circulaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoie de surse suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile clientelei lor.

Echilibrul pieţei monetare (echilibrul dintre cerere şi oferta de monedă) este o funcţie foarte importantă în special a BNR. Echilibrul pieţei monetare poate fi considerat când la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită să fie egală cu cantitatea de monedă cerută.

Oferta de monedă creşte pe măsura creşterii ratei dobânzii. Cererea de monedă sporeşte odată cu diminuarea ratei dobânzii.

3.3. Politica monetară

Piaţa monetară se află sub incidenţa politicii monetare. Politicile monetare sunt acţiuni exercitate de autorităţile monetare (BNR, trezorerie) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei spre stabilitate pentru deschiderea economiei naţionale spre exterior. Literatura economică arată că obiectivele urmărite prin politica monetară de agenţii monetari pot fi grupate în două obiective:

1. organizarea activităţii bancare şi protecţia deponenţilor, prevenirea riscului şi gestiunea corespunzătoare a resurselor.
2. reglarea masei monetare prin condiţii şi mijloace care să favorizeze realizarea obiectivelor generale ale politicii economice

Pe plan internaţional, această politică trebuie să asigure reglarea cererii şi ofertei de monedă, iar pe plan extern echilibrul balanţei de plăţi. Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt în număr de 4:

• manevrarea taxei scontului şi a rescontului
• cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă
• variaţiile cotelor rezervelor obligatorii pe care BNR le controlează
• rata de refinanţare bancară

1. Manevrarea taxei scontului şi a rescontului

Banca centrală joacă un rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a rescontării titlurilor de credit. Aici se aplică scontarea taxei scontului şi taxa rescontului. Scontul este o operaţie de credit, de cumpărare a efectelor de comerţ care nu au ajuns la scadenţă  (bilete de ordin). Rescontarea este operaţia efectuată de banca centrală a unei ţări în vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncii comerciale.

Pe baza vânzării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile comerciale obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective. În acest fel rescontul apare ca o operaţie de refinanţare de către banca centrală, iar creditele de rescont constituie o pârghie de acţiune asupra circulaţiei monetare.

2) Cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă (open market)

Acest instrument este folosit mai ales în SUA întrucât tranziţia între banca comercială generează fie un excedent, fie un deficit global de lichidităţi, banca de emisiune intervine pentru ,,a reteza” excedentul respectiv şi pentru ,,a completa” deficitul după caz.

În prima situaţie, banca de emisiune cedează pe piaţa monetară o fracţiune din efectele publice (creanţe asupra trezoreriei) sau din cele private. Astfel, prin cumpărăturile pe care le efectuează agenţii economici, diminuează masa monetară. În cazul opus, banca de emisiune achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor publice sau private deţinute de banca comercială.

Se pun astfel în circulaţie cantităţi sporite de monedă. Această politică înseamnă că intervenţia sa, BNR ,,deschide” piaţa care în stadiul său nu funcţionează doar pe baza tranziţiei între băncile comerciale.

3) Acest instrument trebuie folosit cu multă precauţie de către BNR.

• Rata de refinanţare bancară – BNR furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitante în conformitate cu obiectivele de politică monetară. Este o operaţie de creditare pe timp scurt (circa 90 de zile) prin linii de credit create de BNR prin creditul de lichiditate.

Politica banilor ieftini. Dacă echilibrul BNR este realizat la un anumit nivel care este însoţit de şomaj, de folosire incompletă a capacităţii de producţie urmează să se recurgă la politica banilor ieftini.

Ea constă în setul de măsuri care să facă creditul ieftin şi uşor de obţinut. Pentru sporirea ofertei de bani, banca centrală va face:

1. cumpărări de hârtii de valoare de la bănci şi populaţie şi piaţa deschisă
2. reducerea ratei legale de rezervă
3. reducerea taxei scontului

Urmare a unor asemenea măsuri are loc sporirea rezultatelor suplimentare ale sistemului băncii comerciale.

Politica banilor scumpi. Dacă un asemenea nivel al PNB generează inflaţie prin cerere se recurge la această politică monetară. Constă în reducerea posibilităţilor de a obţine credit şi în creşterea costurilor lui. Acţiuni întreprinse:

1. vinderea de hârtii de valoare de către trezorerie pe piaţa deschisă către instituţiile de depozit şi către populaţie.
2. Ridicarea ratei legale de rezervă
3. Ridicarea ratei dobânzii: instituţiile îşi reduc afacerile curente şi nu acordă noi împrumuturi

Astfel, oferta de bani se reduce ceea ce antrenează creşterea ratei dobânzii. Această creştere duce în final la restrângerea investiţiilor, la limitarea inflaţiei prin cerere.