PILONII GLOBALIZĂRII

1. De la afaceri internaţionale la afaceri globale

Apariţia afacerilor internaţionale constituie o componentă esenţială a activităţii economice pe plan mondial, iar din punct de vedere istoric apariţia şi evoluţia acestora este plasată în secolele XVI-XVIII. Primele companii importante, din punct de vedere economic, care şi-au desfăşurat activitatea pe plan internaţional au fost:

• companiile Indiilor de Est care au funcţionat în Europa şi Asia;
• Hudson Bay Company care a acţionat între America şi Marea Britanie;
• British Royal Africa Compani care a avut ca punct de plecare Anglia.

Aceste companii s-au preocupat cu precădere de comerţ, dar s-au implicat într-o oarecare măsură şi în producţie, iar din acest motiv se consideră că au constituit „prototipul corporaţiilor transnaţionale”[1]. Ele s-au extins, în perioada celor două secole, şi se susţine că au organizat şi desfăşurat comerţ internaţional.

În comparaţie cu perioadele anterioare, etapa contemporană a globalizării afacerilor este mult mai intensă şi mai profundă datorită creşterii fluxurilor de investiţii internaţionale, a creşterii numărului corporaţiilor transnaţionale, a liberalizării pieţelor şi a avansului tehnologic. Held, McGrew, Goldblatt şi Perraton (1999) au realizat o prezentare succintă a formelor istorice ale globalizării afacerilor, punând în evidenţă caracteristicile esenţiale ale fiecărei etape evolutive (Anexa I).

Pe parcursul secolului al XIX-lea afacerile internaţionale cunosc o creştere mult mai susţinută, generată de un avânt fără precedent a investiţiilor internaţionale. Trebuie să specificăm faptul că aceste investiţii erau în marea lor majoritate investiţii de portofoliu, însă cercetările recente evidenţiază faptul că investiţiile străine directe (ISD) deţineau o proporţie semnificativă, ceea ce a permis ca internaţionalizarea producţiei să fie importantă în anumite sectoare. Astfel, ISD s-au concentrat asupra sectorului primar, în special în industria extractivă şi a materiilor prime. La începutul anilor 1850 se desfăşura şi o importantă activitate bancară multinaţională, iar unele companii transnaţionale din domeniul prelucrării îşi începeau activitatea în străinătate. Spre sfârşitul secolului XIX se remarcă apariţia investiţiilor străine şi în agricultură, în special în dezvoltarea fermelor şi a plantaţiilor. Caracteristica esenţială a acestei perioade este faptul că nu existau restricţii internaţionale cu privire la circulaţia capitalului, iar investiţiile străine directe nu erau reglementate.[2]

Începând cu anii 1870 şi până la începutul primului război mondial afacerile internaţionale au cunoscut o creştere fără precedent, ceea ce ne întăreşte convingerea că acesta este momentul apariţiei şi ascensiunii primului val al globalizării. Făcând o analiză a investiţiilor din acea perioadă, Duning (1988) aprecia că 35% din volumul investiţiilor internaţionale pe termen lung, înainte de primul război mondial, era deţinut de ISD, iar 55% dintre acestea vizau sectorul primar. Corporaţiile transnaţionale din această perioadă se diferenţiau semnificativ de companiile comerciale anterioare, însă, din punct de vedere structural erau destul de asemănătoare cu corporaţiile contemporane.

Evoluţiile înregistrate în domeniile comunicaţiilor şi transportului, la sfârşitul secolului XIX, au dus la creşterea capacităţii firmelor de a controla procesul internaţional de producţie chiar de la sediul lor, permiţând astfel corporaţiilor transnaţionale să joace un rol important în formarea reţelelor comerciale globale.

Primul război mondial a stopat evoluţia afacerilor internaţionale, în acea perioadă evidenţiindu-se, în special, o diminuare considerabilă a fluxurilor de ISD. Perioada interbelică se caracterizează prin refacerea relaţiilor comerciale dintre state. Astfel, majoritatea afacerilor internaţionale au rămas concentrare în sectorul produselor primare. Acest sector era dominat de companiile petroliere, în timp ce corporaţiile internaţionale deţineau controlul asupra mineritului şi procesării metalelor.

Principalele surse de ISD erau Anglia (40%) şi America (25%), urmate de Franţa (10%). Companiile americane au investit în plantaţii fructifere, iar cele engleze în domeniul ceaiului şi al zahărului, dominând comerţul cu aceste mărfuri. În perioada interbelică se remarcă o creştere a competiţiei cu privire la sursele de ISD ca urmare a intrării în circuitul internaţional a firmelor din Suedia, Japonia şi Elveţia.[3]

Cel de-al doilea război mondial a dus la încetarea ritmului de creştere a afacerilor internaţionale, producţia internaţională fiind drastic restrânsă. După anul 1945, a avut lor o concentrare a ISD şi a corporaţiilor transnaţionale (CTN). Majoritatea ţărilor aveau investiţii internaţionale minime, însă se remarcă o intensitate fără precedentă a implicării corporaţiilor transnaţionale în economia naţională din partea producătorilor de minereuri de bază, petrol şi unele produse agricole. În unele ţări, impactul CTN-urilor a fost mult mai mare decât stocul de investiţii străine directe (ISD), deoarece au adus pe piaţă noi alimente şi băuturi care au devenit mărci renumite pe plan mondial. În acest mod, marile corporaţii au schimbat fundamental tendinţa de consum din ţările receptoare şi au înfiinţat filiale care, mai târziu, au cucerit noi segmente de piaţă.

Cu toate acestea, globalizarea producţiei a rămas limitată în acea perioadă. Multe ţări europene, dar şi ţări în curs de dezvoltare de pe celelalte continente, atrăgeau o proporţie mult prea mică din fluxul de ISD. Marea majoritate a producţiei era realizată în cadrul întreprinderilor naţionale şi locale, cu toate că CTN-urile jucau un rol însemnat în sectoarele prelucrătoare.

Creşterea şi expansiunea ISD după cel de-al doilea război mondial a pornit de la companiile americane, care în perioada 1950-1960 deţineau mai mult de jumătate din fluxurile de investiţii internaţionale. Corporaţiile americane au investit pe tot globul în domeniul petrolier, în sectorul minier şi în agricultură. Wilkins (1974) apreciază că la început, investiţiile americane erau concentrate în zonele familiare (Canada şi Anglia), dar începând cu anul 1960 cota ce revenea Canadei a scăzut sub jumătate din fluxul total, în timp ce partea Angliei s-a diminuat la mai puţin de jumătate din fluxurile către Europa.[4]

Companiile transnaţionale americane au continuat să se extindă datorită tehnologiilor moderne de care dispuneau, însă în perioada anilor 1970 companiile europene şi cele japoneze au reuşit să atingă niveluri de productivitate similare cu cele americane în anumite sectoare de activitate. În aceste condiţii firmele europene şi cele japoneze au început să investească în străinătate, extinzându-se astfel pe pieţele externe. Începutul anilor 1980 se caracterizează printr-o încetinire relativă a afacerilor internaţionale, însă ISD au luat o amploare deosebită la sfârşitul anilor 1980 şi au înregistrat niveluri record la începutul anilor 1990.[5]

Amploarea pe care au luat-o afacerile internaţionale începând cu anii 1990, precum şi dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor, transportului, evoluţia tehnicii şi a tehnologiei, circulaţia capitalului şi ascensiunea pieţelor financiare au dus la transformarea afacerilor internaţionale în afaceri globale, precum şi la apariţia celui de-al doilea val al globalizării.

Piaţa Unică Europeană, NAFTA, liberalizării şi deschiderea comerţului şi investiţiilor în regiunea Asia-Pacific prin Declaraţia de la Osaca, au permis şi încurajat dezvoltarea a trei pieţe regionale principale, numite şi blocuri comerciale. În aceste condiţii, corporaţiile transnaţionale au fost nevoite să-şi amplaseze producţia în fiecare din cele trei pieţe, ceea ce a condus la dezvoltarea globalizată a producţiei. Tot la începutul anilor 1990, în majoritatea ţărilor s-au liberalizat reglementările cu privire la investiţiile străine, în sensul de încurajare activă a atragerii investiţiilor către interior. Această tendinţă a avut o importanţă deosebită pentru investiţiile în servicii, în special în serviciile financiare, acolo unde companiile străine au întâmpinat anterior dificultăţi datorită restricţiilor naţionale.

În perioada 1991-1996 se remarcă o încetinire a liberalizării, în special în ţările în curs de dezvoltare şi în economiile de piaţă emergente, dar, cu toate acestea, mai multe ţări din această categorie au adoptat politici transparente cu privire la investiţiile străine directe. Este cunoscut faptul că nu există un regim global general acceptat cu privire la investiţiile internaţionale, situaţie în care acordurile bilaterale privind investiţiile au devenit mecanismul esenţial pentru facilitarea producţiei internaţionale, cu precizări precise privind regulile şi reglementările fiscale. Referitor la perioada 1991-1996, statisticile evidenţiază faptul că mai mult de o treime din numărul tratatelor bilaterale au fost încheiate numai între ţări în curs de dezvoltare, ceea ce reflectă modul în care aceste ţări s-au aflat sub presiunea exercitată de instituţiile financiare internaţionale, în special a Băncii Mondiale, dar şi a corporaţiilor transnaţionale, pentru a-şi liberaliza controlul asupra investiţiilor internaţionale.[6]

Dacă ţinem seama de faptul că investiţiile străine şi corporaţiile transnaţionale, alături de dezvoltarea comunicaţiilor şi circulaţia neîngrădită a capitalului, reprezintă factorii esenţiali ai globalizării, putem aprecia că regimurile liberale din ţările în curs de dezvoltare reprezintă un pas esenţial pentru trecerea semnalată la nivel mondial, de la afaceri internaţionale la afaceri globale. Bineînţeles că există şi situaţii în care unele ţări nu au ţinut cont de recomandările OCDE, NAFTA şi UE, privind liberalizarea pieţelor. De exemplu, legislaţia de la nivelul UE permite mişcarea liberă a capitalului între cele 27 de ţări membre, însă stabileşte anumite limite cu privire la folosirea subvenţiilor şi a altor stimulente pentru ISD.

În ţările în curs de dezvoltare se semnalează trecerea la regimuri liberale de atragere a ISD. Astfel, majoritatea economiilor latino-americane, mai puţin Brazilia, au adoptat politici liberale, eliminând sau practicând o supraveghere redusă a proiectelor de investiţii şi a corporaţiilor transnaţionale. După criza asiatică din 1997, toate ţările est-asiatice au practicat politici liberale cu privire la atragerea ISD către interior. Un exemplu elocvent în acest sens este China, care a trecut de la controlul total al ISD, la un regim mult mai transparent.[7]

După anul 2000 se remarcă o intensificare a organizării globale a producţiei, serviciilor şi distribuţiei la nivelul sectoarelor industriale fundamentale. Un rol esenţial în cadrul acestei evoluţii este atribuit corporaţiilor transnaţionale. Corporaţiile americane şi cele europene se remarcă prin creşterea susţinută şi de lungă durată a activităţilor de producţie la nivel global. Majoritatea firmelor europene şi-au dezvoltat producţia multinaţională plecând de la o bază internă existentă, tendinţă ce se remarcă şi la nivelul producătorilor japonezi. Factorul determinant al expansiunii la nivel global a producţiei pentru marile firme japoneze, dar şi de altă naţionalitate, este evitarea protecţionismului şi extinderea pieţelor. Howells şi Wood (1993) subliniază faptul că CTN au înfiinţat reţelele de afaceri transnaţionale care au în structură filialele lor, subcontractanţi, clienţi şi alte firme.[8]

Putem aprecia că globalizarea afacerilor în prezent este un proces, în acelaşi timp, extensiv şi intensiv, care se măsoară în volumul şi fluxul investiţiilor internaţionale, numărul şi dimensiunea corporaţiilor transnaţionale şi a filialelor acestora, precum şi prin profitabilitatea şi eficienţa acestora. Cu toate că la începutul anilor 1990 investiţiile erau concentrate cu precădere în ţările dezvoltate ale OCDE, ultimul deceniul al secolului XX se remarcă printr-un aflux de investiţii în unele economii care până atunci erau considerate închise, cum este cazul Chinei şi a ţărilor Europei de Est. Dacă analizăm formarea reţelelor mondiale de producţie şi distribuţie, putem aprecia că impactul globalizării afacerilor se remarcă în domenii fundamentale ale industriei din majoritatea economiilor naţionale, deoarece corporaţiile transnaţionale şi reţelele de producţie pe care le administrează activează în sectoarele intens tehnologizate ale economiei, acestea fiind sectoare vitale pentru acumularea de bogăţie şi pentru securitatea naţională.

Cea mai mare amploare a investiţiilor se remarcă în sectorul serviciilor, aceasta fiind o caracteristică distinctivă a globalizării afacerilor contemporane. Cu toate că persistă concentrarea ISD în economiile OCDE, evoluţia spaţială a ISD şi a producţiei globale cunoaşte puternice transformări pe măsură ce economiile emergente şi cele ale ţărilor în curs de dezvoltare devin locaţii importante pentru producţia CTN-urilor şi pentru fluxurile de investiţii străine.

O altă caracteristică a globalizării afacerilor contemporane este accelerarea competiţiei internaţionale. Dezvoltarea şi evoluţia infrastructurilor de comunicaţii globale, care se realizează în timp real, a permis transformarea fundamentală a  capacităţii firmelor de a-şi organiza activităţile la nivel global, de a-şi adapta formele de organizare şi nivelul producţiei la condiţiile competitive în continuă schimbare şi accentuare, dar şi de a-şi mări viteza cu care bunurile şi serviciile circulă în cadrul reţelelor de producţie şi distribuţie. Din această perspectivă, producţia şi afacerile transnaţionale au dobândit o mare diversitate de forme organizaţionale, iar producţia în străinătate a devenit foarte importantă pentru corporaţii.

Este important să afirmăm că noile condiţii competitive şi evoluţia infrastructurii globale au încurajat transnaţionalizarea producţiei şi a distribuţiei între companiile mici şi mijlocii, ceea ce semnalează faptul că afacerile internaţionale nu sunt în exclusivitate apanajul corporaţiilor recunoscute, cu toate că acestea rămân dominante la nivelul economiei globale.

2. Corporaţiile transnaţionale şi investiţiile străine directe

După cum am arătat în prima parte a acestui capitol, evoluţia economiei mondiale de la afaceri internaţionale la afaceri globale a fost posibilă datorită fluxurilor de investiţii internaţionale, precum şi creşterii rolului corporaţiilor transnaţionale (CTN). Rolul pregnant al corporaţiilor transnaţionale şi al investiţiilor străine directe, în special, au condus la acceptarea ideii conform căreia aceste două entităţi reprezintă piloni ai globalizării.

Se apreciază că toate corporaţiile transnaţionale au facilitat internaţionalizarea producţiei şi a serviciilor, considerând că în momentul eliberării de limitele impuse de economiile naţionale, acestea au devenit cu adevărat corporaţii globale care reprezintă forţa motrice a dezvoltării economice a societăţii.

Trebuie să subliniem faptul că nici dezbaterile cu privire la CTN nu sunt unanim acceptate, existând atât susţinători, cât şi critici la adresa acestora:[9]

• unii autori consideră că CTN-urile reprezintă victoria economiei asupra politicii, reprezentând o evoluţie semnificativă pentru managementul naţional al economiei globale;
• corporaţiile împreună cu finanţele internaţionale reprezintă simbolul capitalismului global cu tot ce are acesta mai rău, iar CTN exploatează întreaga lume pentru a-şi spori profitul corporatist;
• CTN nu este o corporaţie globală, ci este doar o firmă de o anumită naţionalitate care şi-a organizat producţia, distribuţia şi alte activităţi astfel încât să depăşească graniţele naţionale;
• comportamentul CTN este determinat de politicile economice, de structurile economice şi de interesele politice din ţara de origine;
• CTN nu sunt nici bune, nici rele, dar este nevoie de anumite norme internaţionale care să guverneze relaţiile dintre CTN şi guvernele naţionale.

Indiferent de poziţia faţă de corporaţiile transnaţionale, este cert faptul că aceste entităţi au accelerat în mod hotărâtor integrarea economie globale. Perioada cuprinsă între anii 1950-1960 se caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional, ducând la relansarea creşterii economice şi la reducerea barierelor din calea comerţului. În perioada precizată, competitivitatea internaţională se măsura prin nivelul importurilor ţării respective, dar şi prin cota de piaţă a ţării respective pe piaţa internaţională.

Pe parcursul anilor 1970, investiţiile internaţionale ale corporaţiilor transnaţionale au cunoscut o creştere fără precedent. Internaţionalizarea reală a afacerilor este plasată la jumătatea anilor 1980, când se remarcă trecerea de la era investiţiilor străine directe americane, la un sistem pluralist mult mai complex a activităţii corporaţiilor transnaţionale. Numeroase ţări şi-au sporit investiţiile străine directe, iar SUA a devenit prima economie gazdă pe plan mondial, dar rămâne, în acelaşi timp, şi sursa principală a ISD.

Menţionăm faptul că, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, corporaţiile americane au practicat o strategie orizontală de investiţii, stabilindu-şi numeroase filiale peste hotare, cu precădere în Europa Centrală. Odată cu trecerea timpului, această strategie a fost regândită, iar CTN au trecut la strategii pe verticală de investiţii, care generau outsourcing[10] global extensiv, iar procesele de producţie erau integrate şi raţionalizate la nivel mondial.

După anul 1990, odată cu relansarea celui de-al doilea val al globalizării, revoluţia tehnologică a dus la modificarea rolului CTN-urilor la nivelul economiei globale. Progresele înregistrate în comunicaţii şi transporturi şi, în special, avântul fără precedent al Internetului, au făcut posibil din punct de vedere tehnic ca marile corporaţii să organizeze şi să conducă sisteme industriale gigant, precum şi distribuţia globală. Este necesar să precizăm că inovaţiile tehnologice au redus considerabil costurile globalizării, în special în domeniul serviciilor.

Datorită avansului tehnologiilor, corporaţiile au ajuns să interacţioneze tot mai mult la nivel global prin intermediul alianţelor intercorporatiste, ca de exemplu: formarea de societăţi mixte, joint-venture, subcontractare, acorduri interfimă, licenţiere etc. În acest mod, corporaţiile transnaţionale au depăşit faza exportului şi a acordării de facilităţi pentru ISD, ajungând să pună bazele alianţelor internaţionale complexe, sub format reţelelor de cercetare-dezvoltare, producţie şi marketing.

Alianţele corporatiste joacă un rol însemnat în sectoarele de înaltă tehnologie, caracterizate prin activităţi care necesită costuri foarte ridicate de cercetare-dezvoltare. Rapiditatea avansului tehnologic, costurile destul de mari ale inovaţiei tehnologice, precum şi protecţionismul regional au dus la formarea de parteneriate între marile corporaţii, reuşind astfel să pătrundă pe acele pieţe protejate.

În ceea ce priveşte ISD, statisticile evidenţiază faptul că în perioada 1985-1990 acestea au crescut cu o rată medie de 30% pe an, adică de patru ori mai mult decât producţia mondială şi de trei ori mai mult decât rata de creştere a comerţului.[11] Această evoluţie scoate în evidenţă rolul din ce în ce mai însemnat pe care îl deţin ISD în economia globală şi ne îndreptăţesc să susţinem ideea că ele reprezintă un motor esenţial al globalizării.

Important este să punem în discuţie şi modul în care sunt concentrate aceste investiţii la nivel global. Se remarcă o creştere semnificativă a fluxului de ISD în ţările în curs de dezvoltare, însă cea mai mare parte a acestora sunt concentrate tot în economiile dezvoltate ale SUA şi Europa.

Producţia internaţională continuă să crească ca urmare a extinderii rolului CTN în economia globală. Statisticile recente evidenţiază faptul că există, în prezent, aproximativ 65.000 de corporaţii transnaţionale, care deţin aproximativ 850.000 de filiale pe întreg globul. Filialele din străinătate dispun de peste 54 milioane de angajaţi, în comparaţie cu cei 24 de milioane de angajaţi din 1990. Vânzările lor însumează aproximativ 19.000 miliarde dolari, fiind de două ori mai mari decât exporturile la nivel mondial. Dacă facem o comparaţie cu anul 1990, când vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale, la sfârşitul anului 2004 stocul pentru investiţiile străine directe a crescut de la 1.700 miliarde dolari, la peste 6.600 miliarde dolari, iar filialele străine reprezentau a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile mondiale.[12]

Potrivit statisticilor ONU, corporaţiile transnaţionale sunt lideri ai producţiei de bunuri şi servicii în cadrul comerţului internaţional. Prin activitatea lor, CTN determină fluxurile internaţionale de capital şi deţin avantaje asupra politicilor ţărilor-gazdă, cu precădere în sectorul economico-financiar. Schimbările cele mai importante din sistemul economic internaţional au fost generate de internaţionalizarea producţiei, de creşterea fluxurilor investiţiilor străine şi a comerţului internaţional şi au determinat CTN să devină actorii principali în noua ordine economică globală, în ceea ce priveşte direcţionarea investiţiilor străine care au la bază strategiile private multinaţionale. Din această perspectivă, ţările receptoare au încercat să creeze pentru CTN pieţe mari de desfacere, precum şi oportunităţi pentru ca acestea să se dezvolte şi să-şi adapteze obiectivele economice private la exigenţele noii ordini economice globale.

Distribuţia CTN-urilor accentuează discrepanţa dintre ţările în curs de dezvoltare şi ţările industrializate care deţin majoritatea investiţiilor străine şi care prezintă cel mai înalt grad de atractivitate pentru activităţile comerciale şi pentru investiţii. Organizaţia Naţiunilor Unite estimează că la începutul acestui secol la nivel mondial erau aproape 45.000 de societăţi-mamă, dintre care 37.000 erau localizate în statele dezvoltate membre ale OECD. Statisticile ONU şi ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, apreciază că la începutul secolului XXI, doar 8% din stocurile de investiţii străine a fost furnizat de ţările în curs de dezvoltare, ceea ce a reprezentat aproape 15% din fluxurile economiei internaţionale. Cea mai importantă creştere a CTN se înregistrează în sectorul bancar, unde capitalurile sociale au atins un ritm de creştere de peste 7% pe an.

În prezent, se poate constata creşterea numărului de corporaţii transnaţionale de dimensiune mică şi mijlocie, reprezentând aproape 50% din numărul total de companii transnaţionale în USA, Canada, Japonia şi aproape 45% în Franţa şi în Marea Britanie. Multe companii transnaţionale mici şi mijlocii îşi au originea în ţările în curs de dezvoltare şi sunt interesate să investească în sectorul terţiar. Este recunoscut faptul că CTN exercită un rol esenţial în sectoare specifice ale activităţii economice, astfel:[13]

• în planul dezvoltării economice a ţării-gazdă, prin contribuţia cu resurse financiare, tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin retehnologizarea şi modernizarea întreprinderilor, respectiv prin crearea şi dezvoltarea unor întreprinderi;
• introducerea unui management modern în ţările-gazdă, prin pregătirea forţei de muncă, prin furnizarea de experienţă, prin schimburile între diverse societăţi internaţionale şi în cadrul agenţiilor, sucursalelor şi filialelor acestora;
• în sfera politică, datorită importanţei lor pentru producţia şi exporturile ţării-gazdă şi a ţării de origine al societăţii-mamă;
• creşterea nivelului tehnologic generat de investiţiile străine directe în ţara-gazdă;
• în problemele legate de protecţia mediului înconjurător, CTN au un rol pozitiv prin reducerea emisiilor poluante, dar şi negativ, prin influenţarea factorilor politici, în vederea adoptării unei legislaţii mai puţin restrictive faţă de investiţiile poluante;
• în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, în sectorul turismului şi al industriei de transport;
• în comerţul internaţional, CTN îşi impun produsele lor pe toate pieţele naţionale.

În actuala eră a globalizării, guvernele ţărilor în curs de dezvoltare au devenit conştiente de faptul că dacă nu atrag ISD le va fi dificil să obţină accesul la sursele internaţionale de finanţare, la tehnologii şi la piaţa internaţională, acestea reprezentând elemente esenţiale de sprijin pentru dezvoltarea economiilor naţionale. Recunoaştem cu toţii faptul că, o economie în curs de dezvoltare este în dezavantaj atunci când se situează în afara alianţelor şi a reţelelor de producţie care fiinţează între corporaţiile transnaţionale, ştiut fiind faptul că o parte considerabilă a comerţului mondial constă în transferurile intrafirmă ce se realizează între filialele CTN. Este momentul să evidenţiem faptul că marea majoritate a firmelor din ţările-gazdă ale CTN sunt reticente şi, în acelaşi timp, îngrijorate de concurenţa acestora, însă datorită importanţei sporite a ISD implementate de CTN pentru creşterea economică şi competitivitatea internaţională se semnalează o competiţie acerbă pentru atragerea de ISD între economiile naţionale.

Un exemplu elocvent în ceea ce priveşte atragerea de investiţii internaţionale este Irlanda (Tigrul celtic), care a înregistrat în ultimii anii intrări semnificative de ISD. Prin acordarea de impozite generoase şi stimulente fiscale substanţiale, Irlanda s-a transformat din una dintre cele mai puţin dezvoltate naţiuni ale Uniunii Europene într-una dintre cele mai dinamice economii ale lumii. De asemenea, Finlanda, recunoscută printr-o guvernare social-democratică cu reglementări drastice în domeniul mediului, cu sindicate puternice, având o politică fiscală nu atât de generoasă, este considerată ca reprezentând unul dintre cele mai bune medii pentru corporaţiile transnaţionale. Două ţări cu două tipuri, foarte diferite, de politicii privind transnaţionalele, sunt percepute ca medii ospitaliere pentru ISD.

Alte grupuri de ţări, asemănătoare din multe puncte de vedere, au avut traiectorii diferite ale succesului obţinut în atragerea de ISD. De exemplu, mulţi specialişti consideră China ca fiind destinaţia celor mai multe transnaţionale. Aceste firme vizează imensa piaţă de desfacere chineză. Cu toate acestea, India, cea de-a doua piaţă din lume, nu a avut nici pe departe atâta succes în atragerea de ISD. Republica Cehă şi Slovacia, două ţări ce împărtăşesc aceeaşi istorie politică recentă, diferă pe cât se poate prin abilitatea fiecăreia de a atrage ISD. Bineînţeles că ne întrebăm „cum se explică aceste diferenţe?”. De asemenea, ne putem întreba, cum se explică recenta creştere rapidă a investiţiilor străine în Rusia, o economie în tranziţie ce prezintă numeroase riscuri politice pentru investitorii străini?

Ştim cu toţii că majoritatea fluxurilor de ISD în Rusia, sunt comasate în industria petrolieră dând dreptate teoriilor economice ce explică comportamentul investiţional prin deţinerea de resurse naturale. Cu toate acestea, recentele investiţii ale Ford şi General Motors în industria constructoare de maşini, precum şi a producătorului de dulciuri Mars într-o fabrică din Moscova, dar şi a Frito-Lay’s în culturile de cartofi ruseşti, nu pot fi explicate.[14] Ce a determinat acest interes subit al investitorilor multinaţionali? Oare schimbările condiţiilor economice stimulează interesul sau factorul politic şi instituţiile politice oferă şi ele o explicaţie importantă?

Literatura existentă despre determinanţii ISD, în mare majoritate a curentelor de economice, au trecut cu vederea o dimensiune importantă a acestor determinanţi. Mai precis, această literatură subestimează, sau nu estimează, însemnătatea instituţiilor politice ce au un rol semnificativ în susţinerea politicilor ce determină un climat prietenos al pieţei. Apreciem că instituţiile politice pot fi o componentă importantă în limitarea „riscurilor politice” în ceea ce priveşte investiţiile pentru corporaţiile transnaţionale.

Instituţiile politice care demonstrează atât credibilitate politică, cât şi flexibilitate oferă garanţii solide corporaţiilor transnaţionalelor. CTN preferă instituţii care limitează schimbările din interiorul guvernului şi analizează democratic deciziile ce au un impact direct sau indirect asupra transnaţionalelor şi care asigură, în acelaşi timp, un anumit grad de flexibilitate politică.

Creşterii importanţei fluxurilor de ISD (pozitive sau negative) nu i-a corespuns o creştere a încercărilor de a înţelege impulsurile ce stau în spatele acestor fluxuri. Există totuşi câteva studii recunoscute, care analizează acest fenomen, un excelent punct de plecare constituindu-l distincţia pe care o face OECD (1998) între factorii „pull” (trage) şi „push” (împinge). Factorii push motivează firmele străine să investească capital în exterior. Aceşti factori contribuie la explicarea creşterii rapide a fluxurilor de ISD, cum sunt diminuarea costurilor comunicaţiilor şi a transportului ce fac rentabilă producţia la scară internaţională sau scăderea fluxurilor de ISD din ultimii ani din ţările OECD.

Hymer (1976) a fost unul dintre primii cercetători ce au separat ISD de investiţiile de portofoliu, dând naştere unei noi literaturi despre determinaţii ISD. Teoria investiţională în accepţiunea neoclasică se axa pe comportamentul investiţiilor pe pieţele perfecte, presupunând că firmele investesc în străinătate pur şi simplu în căutare de venituri mai mari. Hymer observă că fluxurile de investiţii nu se conformează previziunilor modelelor neoclasice şi susţine că investiţiile ferme care urmăresc controlul ISD ar trebui tratate separat de celelalte (fluxurile de capital, portofoliu). Contrar teoriei neoclasice, el afirmă că ISD reacţionează la „pieţele imperfecte”.[15]

Studiile apărute ulterior, care iau în discuţie ISD şi pieţele imperfecte sunt mult prea numeroase pentru a le putea expune în totalitate aici; totuşi ne vom concentra asupra câtorva lucrări de referinţă. Kindleberger (1969) analizează formele de imperfecţiuni ale pieţei care fac posibile dinamica ISD. Acestea includ:[16]

• abateri de la concurenţa perfectă a pieţei bunurilor, inclusiv diferenţierea produselor, abilităţi extraordinare de marketing, susţinerea preţului cu amănuntul şi administrarea preţurilor;
• devieri de la concurenţa perfectă a pieţei factorilor, inclusiv existenţa tehnologiilor brevetate sau indisponibile, discriminarea accesului la capital şi diversitatea abilităţilor managerilor din cadrul CTN faţă de cei de pe pieţele competitive;
• economiile de scară interne şi externe, ultimele prezentând avantajul integrării pe verticală;
• restricţii guvernamentale asupra producţiei şi a accesului (intrarea pe piaţă).

Paradigma OLI (Ownership Location Internalization) a lui John Dunning oferă o explicaţie a deciziilor de a investi a corporaţiilor transnaţionale, unde acestea investesc internaţional vizând dreptul de proprietate, locaţia şi internaţionalizarea. Firmele au avantaje de proprietate când au acces la anumite active şi procedee ce le asigură un avantaj asupra firmelor existente pe piaţa externă. Aceste avantaje pot fi materiale, în sensul produselor brevetate sau al proceselor de producţie cum sunt cele din domeniul farmaceutic, sau intangibile cum sunt denumirile de marcă recunoscute internaţional precum Nestle, Pepsi sau Coca-Cola. CTN investesc în străinătate pentru a exploata aceste avantaje proprii ale firmei pe pieţele externe, asigurându-şi venituri mai mari.

Firmele mai pot fi motivate să investească în străinătate datorită avantajelor locaţiei. Ele pot investi în facilităţi de producţie sau în extinderea pe pieţele externe din cauza costurilor de transport ce restricţionează deservirea acestor ţări prin export. Acest fapt poate fi direct determinat de natura bunului sau serviciului (de exemplu, un produs foarte voluminos sau un serviciul ce trebuie asigurat la faţa locului), sau datorită factorilor politici, cum ar fi taxele vamale, restricţiile la import, sau probleme legate de accesul pe piaţă ce fac ca investiţia materială să fie mai avantajoasă decât deservirea pieţei prin export. De exemplu, băncile multinaţionale precum Citi Group au intrat pe pieţele străine prin înfiinţarea unei bănci pe acele pieţe.  Producătorii auto, precum Toyota, au înfiinţat un centru de producţie în SUA pentru a evita taxele vamale, contingentele şi limitările voluntare la export ale autoturismelor japoneze.[17]

Avantajele de localizare au legătură atât cu înzestrările locaţiei gazdă, dar şi cu o zonă bogată în resurse naturale, precum şi cu forţa de muncă ieftină, dar bine pregătită. Companiile petroliere ce investesc în Nigeria şi Kazakhstan sunt exemple mai mult decât evidente în acest sens. Mai puţin evidente sunt companiile ce necesită în procesul de producţie un consum intensiv de energie, precum producătorul de aluminiu Alcan; astfel de firme iau decizii în funcţie de locaţie, ţinând cont de accesul la energie ieftină, fie direct prin intermediul distribuitorilor locali, fie prin construcţia de hidrocentrale.

Conform lui Dunning, avantajul internaţionalizării reprezintă cel de-al treilea şi cel mai complex factor. În timp ce ceilalţi doi factori OLI evidenţiază motivele pentru care firmele îşi mută producţia în altă ţară, ei nu arată de ce o firmă licenţiază un producător străin să fabrice produsul. CTN poate, pur şi simplu, să aprovizioneze cu tehnologia necesară procesul de producţie şi cu modele ale produsului o firmă locală. Conceptul avantajului internaţionalizării evidenţiază motivaţiile proprii ale firmei de a fabrica produsul în interiorul organizaţiei, într-o locaţie străină.

La fel cu Dunning, alţi cercetători au dezvoltat anumite modele teoretice pentru a explica deciziile firmelor de a investi în străinătate. Aceste modele pot fi clasificate, ca şi teoriile firmelor, în modele „verticale”, „orizontale” şi „modelul capitalului informaţional” ale firmelor transnaţionale. Firmele verticale îşi separă activităţile prin nivelul intensităţii capitalului, producând diverse bunuri şi servicii în diferite locaţii fizice (Helpman 1984).[18] Cu toate că reprezintă o contribuţie la înţelegerea deciziilor de a investi ale corporaţiilor transnaţionale, teoriile bazate pe transnaţionalele verticale nu iau în calcul şi firmele ce îşi reproduc producţia aceloraşi bunuri şi servicii în diferite locaţii fizice.

Markusen (1984) explică acest model al reproducţiei prin crearea modelului firmelor „orizontale” cu economii de scară la nivelul firmei ce se integrează pe orizontală peste graniţele naţionale. Modelul capitalului informaţional, Markusen (1997), transformă aceste modele orizontale în modele verticale existente. Conform acestui model, corporaţiile transnaţionale pot produce acelaşi tip de produs sau serviciu în locaţii multiple (orizontal) sau să îşi separă sediul central de locaţiile de producţie (vertical).[19]

Cu toate că paradigma OLI şi modelele orizontale/verticale/capital informaţional ale CTN sunt instrumente importante pentru înţelegerea motivaţiilor companiilor transnaţionale de a investi, ele tot nu răspund uneia dintre cele mai importante întrebări ale dezvoltării internaţionale: ce ţări atrag ISD? Investiţiile străine directe rămân o decizie la nivel de firmă, dar ţările se deosebesc prin abilitatea lor de a le atrage. Întrebarea rămâne, ce caracteristici promovează aceste ţări pentru a influenţa intrările de ISD?

Cu toate că atenţia este îndreptată mai ales asupra determinanţilor ISD şi se axează pe deciziile economice la nivel de firmă, totuşi trebuie să acordăm atenţie şi analizei economice şi politice la nivel macro. Există câteva lucrări ce analizează relaţia dintre politica economică şi ISD, cu precădere în materie de comerţ şi politică fiscală. Bhagwati et. al. (1992), Blonigen and Fennstra (1996), Ellingsen and Warnezers (1999), Henisz (2002) apreciază că CTN îşi aleg strategia pătrunderii pe piaţă astfel încât să minimizeze riscurile politice. În ţările cu un număr mare de jucători cu drept de veto, firmele au mai multă încredere în stabilitatea politicii guvernului. În sistemele cu puţini jucători cu drept de veto, CTN devin reticente, deoarece sunt expuse acţiunilor guvernamentale de expropriere a activelor firmei şi a limitării repatrierii veniturilor. Pentru a minimiza aceste riscuri politice, firmele aleg să intre pe aceste pieţe prin intermediul societăţilor mixte.[20]

Impozitele şi profitul internaţional reprezintă un alt domeniu de cercetare ce a intrat recent în atenţia specialiştilor. Se presupune că mobilitatea capitalului determină guvernele să diminueze impozitele pentru a atrage investitori străini. Un studiu recent realizat de Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (Multilateral Investment Guarantee Agency) şi Deloitte & Touche, asupra celor mai importanţi factori de decizie a locaţiei sunt luaţi în calcul de corporaţiile transnaţionale. Primii cinci factori, după numărul respondenţilor care au apreciat faptul că aceştia influenţează foarte mult selecţia locaţiei, sunt: accesul la clienţi (77% dintre respondenţi), un mediu politic şi social stabil (64%), facilităţi de afaceri (54%), siguranţa şi calitatea infrastructurii şi a utilităţilor (50%), precum şi posibilitatea de a angaja personal tehnic (39%). Impozitele naţionale sunt pe locul 11 (29%) şi taxele locale pe locul 14 (24%).[21]

Jensen (2002) apreciază că, în economiile în tranziţie din Europe Centrală şi de Est, dar şi din fosta Uniune Sovietică, nivelul reformelor economice (măsurat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin indicii economiei de tranziţie) şi nivelul corupţiei la nivel administrativ (măsurată în sondajul vast al Băncii Mondiale asupra ţărilor receptoare), determină semnificativ intrările de ISD. Într-un articol pe această temă, autorul apreciază: „condiţia socio-economică a populaţiei, îndeosebi susceptibilitatea faţă de sărăcie, previzionează nivelul reformelor economice realizate de ţările în tranziţie”. Această cercetare subliniază modul în care factorii socio-economici şi forţele sociale afectează fluxurile de investiţii străine directe.[22]

Din cele prezentate putem aprecia că rolul corporaţiilor transnaţionale şi al investiţiilor străine directe este din ce în ce mai pregnant în cadrul globalizării economice. Având în vedere acest aspect, suntem de acord cu Gilpin (2000) care afirmă că absenţa unor reguli internaţionale privind CTN şi ISD poate avea unele repercusiuni asupra economiilor naţionale, în general, şi asupra creşterii economiei mondiale, în special.

Autorul insistă asupra faptului că nu există reguli comparabile cu cele care reglementează comerţul şi afacerile monetare internaţionale. CTN şi ISD sunt reglementate prin intermediul acordurilor naţionale, bilaterale, regionale şi transnaţionale, însă nici unul dintre aceste acorduri nu este universal valabil la nivel global.

Prin Runda Uruguay s-au făcut câţiva paşi spre instituirea unor asemenea reguli, însă aceste eforturi au fost minime în comparaţie cu dimensiunea problemei. Mulţi economişti consideră că nu este necesar un regim al investiţiilor, întrucât pieţele vor pedepsi statele şi firmele care nu se supun normelor existente. Însă, acest aspect implică un efort mult prea complex pentru pieţe. De altfel, realitatea sugerează că este necesar să se fundamenteze un acord internaţional asupra CTN şi ISD, în sensul că acesta ar generaliza tendinţa spre liberalizarea politicilor naţionale ce afectează ISD, ar elimina distorsiunile provocate de politicile guvernamentale de aruncare a poverii pe umerii vecinilor şi ar reduce conflictele dintre state şi firmele transnaţionale.

Sylvia Ostry, negociator comercial canadian, afirma pe bună dreptate că un regim internaţional al investiţiilor ar trebui să aibă o serie de caracteristici, printre care dreptul de stabilire, tratamentul naţional şi nediscriminarea. Potrivit „dreptului de stabilire”, indiferent de naţionalitatea lor, firmele au dreptul să investească în orice parte a lumii. Principiul „tratamentului naţional” prevede că guvernele trebuie să trateze filialele companiilor străine ca şi cum ar fi companii interne. De asemenea, ţările nu ar trebui să facă discriminări împotriva firmelor unor ţări anume, aceasta fiind una din condiţiile stric necesare ca politicile naţionale privind ISD către interior să fie transparente. De asemenea, un regim al investiţiilor s-ar confrunta cu faptul că fiecare ţară impune unele restricţii sau limite investiţiilor în anumite domenii, precum finanţele, cultura şi securitatea naţională; regimul ar trebui să determine care tipuri de restricţii naţionale sunt legitime şi care ar trebui interzise. Deşi aceste obiective sunt rezonabile, includerea lor într-un regim internaţional al investiţiilor întâmpină obstacole politice deosebit de dificile.[23]

În decursul timpului au existat iniţiative importante în privinţa adoptării unui cod universal sau a unui regim internaţional privind CTN şi ISD. Runda Uruguay a negocierilor comerciale a făcut o serie de paşi în acest sens, inclusiv Acordul asupra Măsurilor în privinţa Investiţiilor legate de Comerţ (Trade-Related investment Measures – TRIM), Acordul General pentru Comerţ cu Servicii (General Agreement on Trade in Services – GATS) şi Acordul asupra Aspectelor legate de Comerţ ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală (Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights – TRIP), dar aceste reforme nu au fost suficiente. Un alt pas important spre un regim al investiţiilor a fost făcut prin Codul Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra Conduitei Corporaţiilor Transnaţionale, însă acest cod se aplică doar firmelor, nu şi guvernelor. De asemenea şi ONU, precum şi OCDE au avut discuţii cu privire la problema reglementării ISD.

Cea mai importantă iniţiativă privind crearea unui regim al investiţiilor a reprezentat-o Acordul Multilateral asupra Investiţiilor (MAI), propus pentru prima dată de Administraţia Clinton, în septembrie 1995. Potrivit Raportului Economic din 1998 al preşedintelui către Congres, scopul acestei iniţiative consta în stabilirea „unor standarde ridicate pentru liberalizarea regimurilor interne asupra investiţiilor şi în protejarea investiţiilor prin „proceduri efective de soluţionare a conflictelor”.[24]

Prin această iniţiativă se urmărea protejarea CTN de naţionalizare, corupţie şi instabilitate politică. În acelaşi timp, prin această iniţiativă s-a avansat propunerea ca ţările-gazdă să fie împiedicate să facă discriminări faţă de CTN străine. Potrivit iniţiatorilor săi, acordul nu numai că ar proteja firmele americane, dar ar şi facilita intrarea mai multor ISD în ţările în curs de dezvoltare. Alegerea OCDE ca gazdă a negocierilor a fost una mai puţin inspirată, deoarece această organizaţie era un club al ţărilor bogate, iar multe state mai puţin dezvoltate au fost excluse de la discuţii.

Multe dintre ţările membre ale OCDE au obiectat, la rândul lor, faţă de regulile care le afectau propriile interese, printre care Franţa şi Canada care doreau excluderea chestiunilor de ordin cultural (radiodifuziune, film etc.), în timp ce Statele Unite susţineau restricţiile asupra vânzării terenurilor agricole. UE nu dorea ca prevederile acestui acord să interfereze cu unele dintre politicile sale. Muncitorii şi ecologiştii susţineau că MAI va permite transnaţionalelor să neglijeze interesele muncitorilor şi să polueze mediul înconjurător. Unii critici au afirmat că nu se asigură nici un fel de protecţie în faţa produselor de slabă calitate realizate de CTN. Până şi entuziasmul american a scăzut în momentul în care s-a realizat că mecanismul de dezbatere al MAI putea fi folosit împotriva Statelor Unite şi a CTN americane.

Este important să precizăm că ISD ating în mod direct economiile naţionale şi pot încălca valorile naţionale şi independenţa economică. Din această cauză, statele, în primul rând cele mai puţin dezvoltate, se opun cedării jurisdicţiei lor în aceste aspecte unui organism internaţional. Ele se tem de dominaţia corporaţiilor gigant din SUA şi din alte economii dezvoltate. Mai mult decât atât, întrucât aceste CTN îşi desfăşoară activitatea în cadrul a două sau mai multe jurisdicţii naţionale, sarcina de a elabora un regim internaţional este extrem de dificilă. Un regim al investiţiilor ar trebui să reglementeze aspecte sensibile, precum impozitarea investiţiilor externe, preţurile de transfer (preţurile impuse de o filială alteia), folosirea de către guvern a stimulentelor financiare şi a altor tipuri de stimulente, pentru atragerea investiţiilor externe. O problemă deosebit de deranjantă pentru partenerii comerciali ai Americii priveşte aplicarea extrateritorială a legilor americane nu numai filialelor externe ale firmelor americane, ci şi filialelor unor corporaţii străine.

În urma acestei analize cu privire la cei doi piloni ai globalizării – corporaţiile transnaţionale şi investiţiile străine directe – putem aprecia că şi în cazul acestora continuă să existe discuţii divergente cu privire la rolul pe care în joacă în cadrul economiei mondiale, ca dealtfel însuşi fenomenul globalizării.

3. Fluxurile internaţionale de capital

Capitalul, sub toate formele sale, este probabil resursa economică cu cel mai mare grad de mobilitate în contextul economic al noului mileniu. Fluxurile de capital sunt astăzi prezenţe comune atât pe circuite internaţionale, cât şi pe traseele naţionale, intersectoriale şi intrasectoriale. Nu doar volumul fluxurilor de capital şi viteza deplasării acestora sunt într-o ascendenţă permanentă, ci şi uşurinţa cu care acestea se metamorfozează (investiţii directe, investiţii de portofoliu, credite bancare şi nebancare, titluri de împrumut), în funcţie de caracteristicile mediului gazdă şi de interesul şi profitul deţinătorului. Dacă în trecut circulaţia capitalurilor era înţeleasă doar ca formă de finanţare a contului curent, astăzi, repartiţia internaţională a capitalurilor determină din ce în ce mai mult cursul de schimb şi ratele internaţionale ale dobânzii care, la rândul lor, influenţează evoluţia şi structura comerţului internaţional.

Uniunea Europeană a liberalizat circulaţia fluxurilor de capital în mai multe etape. O primă Directivă, adoptată în anul 1960, care liberaliza cea mai mare parte a capitalurilor pe termen lung, a fost completată în 1962 printr-o a doua Directivă aferentă operaţiunilor cu titluri de valoare. În cursul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80, când statele membre reacţionau diferit la şocul petrolier, importante mişcări transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce în ce mai mult capabile să ameninţe echilibrul intern al economiilor. Totuşi, tentativele de a stăpâni fluxurile transfronteliere de capital au fost nu numai total ineficiente, dar şi din ce în ce mai contraproductive. Odată aceste dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor mişcărilor de capital pe termen lung şi mediu în anul 1986 şi liberalizarea întregii circulaţii a capitalurilor pe termen scurt în 1988, s-au soldat cu rezultate extrem de pozitive. Nu numai că această deschidere nu a generat nici un dezechilibru major pentru ţările respective, dar, după liberalizare, ţările care au luat măsurile în cauză au înregistrat o pătrundere netă a capitalurilor. Pieţele de capital internaţionale nu au ezitat să intre în angajamente pe aceste pieţe, iar repartiţia capitalurilor au determinat o creştere a eficacităţii în Uniunea Europeană.[25]

Această experienţă a făcut să crească, la nivelul Uniunii Europene , încrederea în liberalizarea circulaţiei fluxurilor de capital în relaţia cu ţările terţe. Totuşi, experienţa europeană trebuie analizată din perspectiva schimburilor care se derulează pe scena financiară internaţională. În cursul ultimilor douăzeci de ani circulaţia fluxurilor de capital a cunoscut o dezvoltare fără precedent, costurile tranzacţiilor s-au micşorat, iar atragerea capitalurilor a devenit obiectul unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai intense. Astfel, măsurile de liberalizare au devenit indispensabile pentru atragerea capitalului străin, pentru a se asigura integrarea în economia internaţională şi pentru promovarea dezvoltării unui sector financiar concurenţial.

În România, procesul liberalizării fluxurilor de capital a demarat în anul 1991 prin Legea Investiţiilor Străine şi s-a realizat etapizat, corelat cu graficul de aderare la Uniunea Europeană.

Factorii care determină formarea şi mişcarea fluxurilor de capital, indiferent că ne referim la coordonata economiei naţionale sau la cea internaţională, sunt în general asemănători, având doar grad şi sferă de aplicabilitate diferite, la nivel de companie, industrie, economie sau regiune. Uneori, însă, apar diferenţe între factorii care dinamizează cele două componente esenţiale ale fluxurilor de capital, fluxurile în căutare de investiţii străine directe şi cele în  căutare de investiţii de portofoliu. De menţionat este şi faptul că aversiunea, neutralitatea sau apetenţa faţă de riscul investiţional al diverşilor participanţi la fluxuri determină, la rândul lor, preferinţa pentru o formă sau alta de circulaţie a capitalului.[26]

Anticipările investitorilor privind randamentele viitoare, în condiţiile date de risc al investiţiei, reprezintă criteriul fundamental al mobilizării şi alocării capitalului în diferite regiuni ale lumii, economii naţionale, industrii, companii etc. În condiţii similare de risc, investitorii vor alege investiţia care va maximiza profitul într-un orizont de timp considerat rezonabil. Mai departe, procesul de decizie constă în anticiparea randamentelor viitoare şi a factorilor de risc la care este expusă investiţia. Deci, factorii determinanţi ai mişcării fluxurilor de capital reprezintă premisele micro şi macroeconomice pe baza cărora se anticipează oportunităţile de câştig, cu eforturi minime şi în condiţii de risc controlat.

Există anumiţi factori ciclici şi structurali care influenţează mişcarea fluxurilor de capital. Dintre cei ciclici se poate aminti direcţionarea investitorilor către pieţele emergente ca urmare a declinului ratelor dobânzilor reale la nivel mondial din anii ‘90. La acesta se mai poate adăuga faptul că politica de acordare a creditelor externe s-a îmbunătăţit ca urmare a restructurării datoriei externe pentru un număr mare de ţări în curs de dezvoltare. Forţele externe structurale au început să funcţioneze odată cu apariţia a două căi de dezvoltare în structurile financiare ale ţărilor exportatoare de capital: reducerea costurilor de transfer, tranzacţionare şi comunicare, pe de o parte, şi liberalizarea conturilor de capital, pe de altă parte. Acestea au condus la creşterea disponibilităţii capitalului privat de traversare a graniţelor pentru găsirea de oportunităţi de investiţii. Scăderea costurilor de comunicare şi tranzacţionare, gradul ridicat de acces la informaţii, au determinat companiile sau instituţiile să investească în afara graniţelor geografice sau să desfăşoare afaceri tradiţionale pentru a-şi spori eficienţa şi profiturile. [27]

În ceea ce priveşte entităţile implicate în investiţii internaţionale, indiferent de forma acestora (directe sau de portofoliu), acestea au în vedere obţinerea de venituri, diversificarea şi accesul la piaţă. Diferenţa dintre cele două categorii de fluxuri internaţionale de capital constă nu în obiectivele agenţilor economici implicaţi care, în cea mai mare parte sunt similare, vizând obţinerea de rentabilităţi sporite, ci în criteriile care stau la baza deciziei investiţionale. Astfel, în timp ce prin investiţii străine de portofoliu se urmăreşte diversificarea portofoliului conform preferinţei pentru o anumită expunere sectorială şi/sau geografică, prin investiţii străine directe se vizează valorificarea superioară a „avantajelor” obţinute de firma investitoare. În consecinţă, în cazul investiţiilor străine directe, criteriile principale care stau la baza deciziei de a investi într-o anumită ţară sunt potenţialul pieţei şi existenţa capabilităţilor locale (resurse naturale, umane, de cercetare-dezvoltare etc.), în timp ce investiţiile străine de portofoliu sunt direcţionate în funcţie de stabilitatea politică a ţării receptoare (influenţează mărimea investiţiei), gradul de deschidere economică şi de maturitatea pieţei de capital, de atitudinea guvernului şi uşurinţa cu care sunt repatriate profiturile.[28]

Comparativ cu investiţiile străine directe care sunt realizate, în proporţie semnificativă, de corporaţii transnaţionale, investiţiile de portofoliu sunt realizate de o multitudine de agenţi economici (instituţionali, societăţi financiare şi non-financiare). Cu toate acestea, date recente arată că fondurile de investiţii colective au devenit o sursă din ce în ce mai importantă de investiţii străine directe. Dificultatea încadrării investiţiilor realizate de către acestea se datorează existenţei unei aşa numite „zone gri”. Concret, atâta vreme cât acestea achiziţionează cel puţin 10% din pachetul de acţiuni al unei firme vizate, investiţiile realizate sunt clasificate ca fiind pe termen scurt sau sunt de natura Investiţiilor de portofoliu (generează numai fluxuri financiare). Drept urmare, investiţiile străine realizate de fondurile de investiţii colective reprezintă cel mai bun exemplu de investiţii străine de portofoliu care evoluează în investiţii directe, în contextul liberalizării circulaţiei capitalurilor şi internaţionalizării producţiei. [29]

Obţinerea avantajelor de proprietate sau competitivitate prin investiţii străine directe de către firmele implicate, presupune un nivel minimal de dezvoltare a ţărilor sursă. În acest sens, John Dunning a lansat conceptul de ciclu sau cale a dezvoltării investiţionale (Investment Development Path – IDP).[30] În elaborarea acestui concept Dunning a plecat de la ipoteza că, o dată cu dezvoltarea economică, măsurată prin nivelul PIB/locuitor, o ţară îşi modifică poziţia investiţională dată de stocul net de investiţii străine directe, calculat ca diferenţă între stocul investiţiilor străine de ieşire şi stocul investiţiilor străine intrate.[31] Pe măsură ce o ţară se dezvoltă, are loc o modificare a condiţiilor oferite firmelor locale şi străine, cu implicaţii directe asupra fluxurilor de investiţii străine directe.[32] La rândul lor, investiţiile străine directe influenţează structura economică şi dezvoltarea unei ţări. Există, deci, o interacţiune între cele două elemente. Guvernele pot influenţa şi ele condiţiile unei ţări prin crearea unor bunuri publice, acţionând asupra concurenţei şi asupra avantajelor de proprietate ale firmelor locale şi străine.[33]

Analizând evoluţia fluxurilor de investiţii, Dunning apreciază că ţările parcurg cinci stadii de dezvoltare începând de la o fază iniţială asociată preindustrializării şi terminând cu stadiul final caracteristic celor mai dezvoltate ţări:[34]

1. Stadiul I – fluxurile de investiţii străine directe de intrare şi ieşire sunt aproape inexistente, deoarece piaţa locală are dimensiuni reduse, infrastructura nu este adecvată, forţa de muncă este slab pregătită, iar cadrul legal este slab dezvoltat;
2. Stadiul II – ţările dezvoltă anumite avantaje de localizare datorită ameliorării infrastructurii, a resurselor şi creşterii dimensiunii pieţei interne. Astfel, fluxurile de investiţii străine directe înregistrează o creştere în special în ramurile tradiţionale ale industriei prelucrătoare şi în cele intensive de forţă de muncă, precum şi în construcţii, distribuţie şi comerţ. În această etapă, stocul de investiţii străine directe intrat creşte mai repede decât PIB-ul;
3. Stadiul III – fluxurile de investiţii străine directe de intrare cresc mai puţin spectaculos, ele fiind depăşite de investiţiile străine directe de ieşire, fiind specific doar acelor ţări care au reuşit să creeze un sistem juridic stabil şi o infastructură fizică şi comercială satisfăcătoare. Astfel, se înregistrează o creştere a stocului net de investiţii străine directe, deşi, uneori, apar şi valori negative. Această modificare se datorează avantajelor de proprietate ale agenţilor economici locali, avantaje care devin mai mult specifice firmei şi mai puţin specifice ţării. Astfel, firmele mai puternice vor deveni mai competitive şi se vor angaja în investiţii de valorificare a resurselor (în ţări mai puţin dezvoltate) şi în valorificarea activelor sau a pieţelor (în ţări mai dezvoltate);
4. Stadiul IV – caracterizat prin preponderenţa investiţiilor străine directe de ieşire comparativ cu cele receptoare, fiind specific doar acelor ţări care au atins un anumit grad de maturitate economică. Avantajele de localizare sunt date, în special, de factorii de producţie creaţi, iar cele de proprietate reprezintă rezultatul organizării şi coordonării activelor dispersate din punct de vedere geografic. Societăţile transnaţionale sunt din ce în ce mai interesate de internaţionalizarea comerţului şi a producţiei;
5. Stadiul V – stocul de investiţii străine directe de intrare şi ieşire este foarte ridicat, poziţia netă fiind aproape zero. Valorile negative alternează cu cele pozitive, în funcţie de evoluţia ratelor de schimb şi de fazele ciclului economic. În acest stadiu, competitivitatea nu mai este reflectată fidel de mărimea absolută a PIB-ului, ci de poziţia investiţională netă. Astfel, în cazul ţărilor dezvoltate, nivelul de competitivitate al economiei este reflectat de investiţii străine directe atât a celor generate, cât şi a celor receptate.

Conceptul de ciclu al dezvoltării investiţionale a fost confirmat de rezultatele unui studiu efectuat de UNCTAD în anul 2006 pe un număr de 135 de ţări aflate în diverse faze ale dezvoltării economice.  În cadrul acestui studiu s-a urmărit evidenţierea relaţiei dintre nivelul de dezvoltare măsurat prin PIB/locuitor şi poziţia investiţională dată indicatorul NOI/locuitor (investiţie netă de ieşire pe locuitor), calculat ca diferenţă dintre stocul de investiţii străine directe de ieşire şi stocul de investiţii străine directe de intrare raportată la numărul de locuitori.[35]

Pentru statele membre UE, rezultatele sunt redate în tabelul nr. 2.1. Se observă că la nivelul UE se înregistrează decalaje profunde între stadiile de dezvoltare investiţionale ale statelor membre. Majoritatea ţărilor noi membre ale UE se află în stadiul II al ciclului dezvoltării investiţionale, cu excepţia Estoniei, Cehiei, Ungariei şi Sloveniei care se află în stadiul III. Se remarcă, totodată, faptul că indiferent de stadiul în care se află, statele centrale şi est europene sunt receptoare nete de investiţii străine directe, ceea ce dovedeşte că firmele locale nu sunt suficient de competitive pentru a se angaja în investiţii semnificative de valorificare a resurselor şi/sau a activelor în afara graniţelor naţionale.

Majoritatea statelor dezvoltate din UE, aflate în stadiile IV şi V sunt generatoare de investiţii nete de investiţii străine directe, stocul de ieşire fiind mai mare decât cel de intrare, ceea ce demonstrează că firmele locale puternic competitive preferă să exploateze avantajele pe care le deţin prin internaţionalizarea producţiei.

 

Tabelul nr. 2.1. – Corelaţia PIB/locuitor şi NOI/locuitor pentru statele membre UE

Ţări	PIB/locuitor (USD)	NOI/locuitor (USD)
STADIUL I	Sub 2.500	–
N.A	N.A.	N.A.
STADIUL II	2.500-10.000	Preponderent negative
Bulgaria	3.443	-1.179
România	4.557	-1.115
Lituania	7.477	-1.969
Polonia	7.839	-2.327
Slovacia	8.616	-2.748
STADIUL III	10.000-25.000	Valori alternante
Estonia	10.087	-7.749
Ungaria	10.818	-5.440
Cehia	11.995	-5.408
Portugalia	16.406	-1.903
Slovenia	17.032	-2.274
Grecia	19.269	-1.408
Cipru	21.600	-5.907
STADIUL IV	25.000-36.000	Preponderent pozitive
Spania	25.897	315
Italia	29.982	1.281
Germania	33.728	5.630.
Franţa	34.753	4.155
Belgia	34.836	-431
STADIUL V	Peste 36.000	Tind spre zero
Marea Britanie	36.420	6.980
Olanda	36.421	10.811
Finlanda	36.865	4.089
Austria	37.092	719
Suedia	39.241	3.435
Danemarca	46.937	3.040
Irlanda	47.322	-22.751
Luxemburg	73.918	-46.437

Sursa: World Investment Report, UNCTAD, 2006

Intrările masive de capital străin au susţinut restructurarea economiei şi dezvoltarea unor state precum Estonia, Cehia, Ungaria şi Slovenia. Pe măsura dezvoltării lor s-au modificat condiţiile oferite investitorilor străini cu impact pozitiv asupra intrărilor de capital străin, ceea ce explică poziţiile deţinute de aceste state ca principale receptoare nete din Europa Centrală şi de Est (valori negative ridicate ale indicatorului NOI/locuitor). La polul opus se află România şi Bulgaria care, datorită nivelului relativ redus de investiţii străine directe receptate, au înregistrat un ritm de dezvoltare semnificativ mai scăzut, astfel încât, avantajele lor de localizare sunt specifice stadiului II al dezvoltării investiţionale.

Fluxurile de investiţii străine directe reprezintă o componentă de bază a fenomenelor ce se manifestă în cadrul economiei mondiale, ele constituind resurse financiare orientate spre o anumită regiune investiţională, permiţând celor care investesc să dezvolte operaţiuni asupra cărora deţin controlul şi puterea de decizie. Evoluţia fluxurilor investiţionale directe este determinată de următoarele obiective:[36]

1. pentru ţările furnizoare de investiţii străine directe:

            – aprovizionarea cu materii prime şi resurse energetice din ţările gazdă;

            – utilizarea unor factori de producţie disponibili în statele receptoare;

            – posibilitatea de desfacere a produselor pe pieţele ţărilor gazdă;

2. pentru ţările receptoare de investiţii străine directe:

            – obţinerea unor tehnici de vârf;

            – crearea de noi locuri de muncă;

            – dezvoltarea unor noi ramuri;

            – management performant;

            – retehnologizarea cu efecte asupra modernizării producţiei şi asupra generării de progres tehnic.

Pentru determinarea performanţelor şi potenţialului economiilor naţionale în atragerea de investiţii străine directe, UNCTAD a calculat doi indicatori: indicele de performanţă al atragerii de investiţii străine directe şi indicele de potenţial al atragerii de investiţii străine directe. Conform indicelui de performanţă al atragerii de investiţii străine directe, ţările cu valoare a indicelui supraunitară atrag investiţii străine directe peste aşteptări, comparativ cu puterea lor economică relativă şi se calculează raportând ponderea fluxului de investiţii străine directe într-o ţară în totalul fluxurilor globale la ponderea  economică în PIB-ul global

Indicele de potenţialului al atragerii de investiţii străine directe clasifică ţările în conformitate cu potenţialul lor de atragere a investiţiilor străine directe. Acest indice cuantifică factorii structurali care au tendinţa de a se modifica foarte încet. Ca rezultat, valoarea indicelui este relativ stabilă pe termen scurt. Acest indicator înglobează opt variabile, considerate ca factor cheie pentru atragerea investiţiilor externe directe: PIB/locuitor, ponderea exporturilor în PIB, creşterea anuală reală a PIB-ului, numărul liniilor telefonice la 1000 locuitori, energia consumată pe locuitor, ponderea studenţilor din învăţământul superior în totalul populaţiei şi riscul de ţară. Se calculează raportând valoarea variabilei ţării din care se scade valoarea minimă a variabilei la nivel mondial, la valoarea maximă a variabilei la nivel mondial din care se scade valoarea minimă a variabilei la nivel mondial. În Anexa III sunt prezentate valorile înregistrate de aceşti doi indici în perioada 1991-2005.

UNCTAD a încercat să combine cei doi indici, realizând astfel o tipologie a statelor lumii. Aceşti indicatori nu iau în calcul şi investiţiile de portofoliu care uneori sunt semnificative. Clasificarea ţărilor în funcţie atât de indicele de performanţă al atragerii de investiţii străine directe, cât şi de indicele de potenţialului de atragere de investiţii străine directe conduce la următoarele:[37]

• ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial ridicat („înaintaşii” sau „front-runners”). Din această categorie fac parte 40 de state printre care şi ţările dezvoltate din Europa (Franţa, Suedia, Elveţia, Belgia), ţări asiatice (Hong-Kong, Singapore), ţări din America Latină (Brazilia, Chile);
• ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile externe directe şi cu potenţial scăzut (economii peste potenţial sau „above-potential”). Din această categorie fac parte în mare majoritate, ţările sărace, fără o bază industrială solidă şi fără factori structurali stimulativi, dar care au avut succes în atragerea de investiţii străine directe;
• ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial ridicat („economii sub potenţial” sau „below-potential”), din categoria cărora fac parte, în general, ţările dezvoltate sau relativ industrializate, care nu au înregistrat intrări semnificative de fluxuri de investiţii externe directe, conform potenţialului lor economic, datorită politicilor investiţionale nefavorabile sau tradiţionale (Italia, Japonia, Coreea, Taiwan) sau datorită politicilor investiţionale nefavorabile, a factorilor sociali sau a competitivităţii slabe. În această categorie au fost incluse în ultima vreme şi SUA şi ţările dezvoltate abundente în capital, precum şi Arabia Saudită;
• ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial scăzut („economii sub-performante” sau „under-performers”). În această categorie sunt incluse ţările sărace care, din motive economice sau de altă natură nu beneficiază de avantajele producţiei internaţionale ca factor de creştere economică (Algeria, Camerun, Kenya, Pakistan).

Pentru „front-runners” care doresc să rămână receptori importanţi de investiţii externe directe, problema este una de păstrare a competitivităţii pentru atragerea investiţiilor externe directe. Economiile mai puţin performante vor trebui să-şi îmbunătăţească aspectele legate de mediul investiţional, iar ţările care oscilează între acestea din urmă şi economiile peste medie vor trebui să se străduiască să-şi construiască rapid un potenţial competitiv care să atragă investitorii.

În concluzie, fluxurile internaţionale de capital constituie un alt pilon important al globalizării, ce permite identificarea performanţelor economiilor naţionale sa a celor regionale. De asemenea, prin intermediul acestor fluxuri statele lumii sunt interconectate în permanenţă, ceea ce pune în evidenţă un avantaj important al globalizării.

4. Organizaţiile economice şi instituţiile financiare internaţionale

Principalele instituţii internaţionale răspunzătoare pentru procesul globalizării, care, în acelaşi timp, constituie piloni esenţiali ai acestui amplu proces, sunt Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Bineînţeles că şi alte instituţii internaţionale joacă un rol important în cadrul sistemului economic internaţional, cum ar fi Programul ONU, UNCTAD, BERD, BEI etc.

Rezultatul esenţial al Conferinţei Monetare şi Financiare a ONU, din anul 1944, desfăşurată la Bretton Woods, a fost înfiinţarea celor două organisme financiare internaţionale FMI şi BIRD/BM (Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare). Scopul principal al BM era de susţine reconstrucţia şi, ulterior, dezvoltarea economico-socială după cel de-al doilea război mondial, în timp ce FMI a fost înfiinţată cu scopul de a „asigura stabilitatea economică la scară globală” şi pentru „prevenirea unei alte crize mondiale”[38] după cea din anii ’30.

Situaţia economică mondială actuală ne demonstrează că FMI nu a reuşit să asigure stabilitatea şi nu a putut să prevină o nouă criză care, iată, se manifestă cu o deosebită intensitate după 78 de ani. Şi ceea ce este mai dur, este faptul că această criză a pornit tocmai din SUA, superputerea globală actuală, ţară care deţine dreptul de veto în luarea deciziilor din cadrul FMI.

Dacă la începutul funcţionării sale FMI recunoştea că pieţele nu funcţionează întotdeauna cum trebuie, iar scopul instituţiei era de a interveni cu surse de finanţare şi cu impunerea unor restricţii în vederea redresării economiei (de exemplu, reducerea cheltuielilor bugetare, reducerea dobânzilor în vederea stimulării investiţiilor etc.), în prezent instituţia este un susţinător înfocat al supremaţiei pieţei. Analizând schimbarea de mentalitate şi atitudine faţă de piaţă a FMI, Stiglitz afirmă „Keynes s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce s-a întâmplat cu copilul lui (FMI)”[39].

Banca Mondială a fost înfiinţată, ca şi FMI, cu scopul de a susţine ţările afectate de război prin acordarea de împrumuturi destinate recostrucţiei şi dezvoltării. Ca şi în cazul FMI, odată cu trecerea timpului a avut loc schimbarea sau transformarea cu privire la scopul iniţial. Astfel, s-a considerat că problema principală a decalajului dintre economiile dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dar mai ales faţă de cele sărace, este statul, iar soluţia pentru redresare este manifestarea liberă a pieţei.

Iată, aşadar, că sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au adus modificări importante în funcţionarea celor două instituţii financiare internaţionale. Este interesant că această nouă tendinţă în funcţionarea instituţiilor coincide cu momentul declanşării celei de a doua ere a globalizării. Punerea în relaţie directă a liberalizării pieţei cu noul trend de funcţionare a FMI şi BM, precum şi evoluţia fără precedent a sistemului de comunicaţii prin intermediul tehnologiilor informatice (IT), creşterea semnificativă a rolului investiţiilor străine directe (ISD) şi a corporaţiilor transnaţionale (CMN) în economia mondială, ne întăresc convingerea conform căreia acestea reprezintă principalii piloni ai globalizării.

Atât FMI, cât şi BM acordă asistenţă ţărilor aflate în situaţie dificilă, astfel încât acestea să poată identifica modalităţile prin care tranziţia să genereze dezvoltarea economică. Decizia finală de susţinere şi acordare de surse de finanţare aparţine „Grupului celor şapte” state industrializate: SUA, Germania, Marea Britanie, Japonia, Italia, Franţa şi Canada, cărora li s-a alăturat şi a opta putere – Rusia. Acum, ne punem inevitabil întrebarea dacă, într-adevăr deciziile luate au fost cele mai corecte, având în vedere crizele care s-au succedat după înfiinţarea acestor instituţii – care între timp şi-au reorientat scopul iniţial, şi mai ales criza actuală.

O altă organizaţie economică internaţională care joacă un rol semnificativ în procesul globalizării este Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care are ca scop principal guvernarea relaţiile economice internaţionale. OMC a fost înfiinţată în anul 1995, fiind continuatoarea GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), iar obiectivul principal al instituţiei este acela de a reduce tarifele vamale. Deosebirea esenţială dintre OMC şi cele două instituţii financiare internaţionale, FMI şi BM, este faptul că OMC asigură cadrul de desfăşurare a negocierilor comerciale şi respectarea acordurilor încheiate între participanţii la relaţiile comerciale internaţionale, pe când FMI şi BM stabilesc regulile ce stau la baza acestor relaţii, precum şi regulile pe care trebuie să le respecte statele în situaţia în care au nevoie de surse de finanţare.

Aşadar, FMI, BM şi OMC alături de cele mai puternice ţări industrializate (G8) au creat un sistem comercial globalizat, fundamentat pe reguli ce ar fi trebuit să susţină statele aflate în curs de dezvoltare, precum şi pe cele sărace, însă interesele corporatiste şi financiare au folosit aceste reguli într-un alt scop. Drept urmare, fenomenul globalizării este din ce în ce mai criticat şi, în acelaşi timp, este considerat ca fiind principala cauză a crizelor ce s-au succedat începând din anii ’90 (de exemplu, criza financiară globală din perioada 1997-1998; criza din America Latină din perioada 2001-2002, deprecierea semnificativă a dolarului începând cu anul 2003 şi culminând cu actuala criză economică şi financiară).

5. Inovaţia tehnologică şi dominaţia ideologiei neoliberale

 

Un pilon esenţial al globalizării este inovaţia tehnologică, care cuprinde mai ales tehnologia informatică şi comunicaţiile. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilităţii şi comunicării, încât “revoluţia tehnologică” implică şi „o revoluţie socială” şi o avansare evidentă de la capitalismul industrial către o realitate post-industrială a relaţiilor economice, ceea ce Alvin Toffler denumeşte „Al treilea val”.[40]

Evoluţiile înregistrate în planul dezvoltării tehnologice, în sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor din ultimul timp au contribuit, printr-o adevărată „revoluţie a informaţiilor” pe care au declanşat-o, într-o măsură covârşitoare, la globalizarea vieţii economice internaţionale. Prin însăşi natura lor, noile tehnologii din sfera comunicaţiilor au o dimensiune globală, deoarece ele nu recunosc şi nu respectă graniţele naţionale. Creşterea fără precedent a vitezei şi diversificarea mijloacelor de transmitere a informaţiilor, precum şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea “vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale. Ele permit ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei ţări. Evenimentele şi problemele, plăcute sau mai puţin plăcute, nu mai pot fi păstrate doar în interiorul graniţelor unei ţări sau regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi probleme globale. De exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobâl a devenit o problemă globală, aşa cum resursele energetice constituie o preocupare globală, sau cum deteriorarea mediului înconjurător a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de războiul din Irak, care a izbucnit în anul 1991, au constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.

Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici esenţiale:[41]

1. a) convergenţa serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu şi, respectiv, toate serviciile pot fi furnizate prin acelaşi mijloc de înmagazinare şi transmisie;
2. b) conectabilitate şi interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli – fie persoane reale, fie dispozitive – pot prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. Practic, toate informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept “primele autostrăzi electronice ale lumii”.

Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, iar analiştii vieţii economice internaţionale actuale le studiază şi le exploatează frecvent, atât în virtutea efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra celor mai diverse sfere ale vieţii economice contemporane, şi care se conturează deja cu deosebită pregnanţă putând fi oarecum uşor comensurate, cât şi în virtutea implicaţiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, fiind poate cel mult intuită.

Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii ’80 în sfera tehnologiilor informatice şi a telecomunicaţiilor, precum şi reorientarea fără precedent petrecută în configuraţia pieţelor internaţionale, alături de globalizarea afacerilor sub incidenţa activităţilor marilor corporaţii transnaţionale, au determinat modificări radicale în configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu, tehnica de calcul, reţelele de cabluri din fire optice etc., au contribuit în mod substanţial la creşterea vitezei şi fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea globală a reţelelor.

Un alt pilon al globalizării, îl reprezintă dominaţia (hegemonia) ideologiei neoliberale, care este în strânsă relaţie cu triumful ideologiei economiei de piaţă, al societăţii de consum. Este un curent ideologic global în care democraţia este considerată echivalentul economiei de piaţă, iar împreună formează dominaţia. Bineînţeles că a existat şi există încă o intensă interacţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la globalizarea prin economie şi a economiei înseşi. Realitatea globalizării poate fi înţeleasă ca fiind o concentrare a celor două motoare: „noua tehnologie” şi „hegemonia valorilor neoliberale”.[42]

Se afirmă că hegemonia neoliberalismului a devenit mai pregnantă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfârşitul războiului rece. Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai convingător datorită căderii comunismului. Căderea Zidului Berlinului a reprezentat pentru mulţi dintre contemporani ultima victorie mult aşteptată a liderilor occidentali. Totuşi, popularitatea thatcherismului şi reaganomiei începuseră mai înainte, odată cu economizarea vieţii, adâncirea materialismului, iar problemele statelor „social-democratice” occidentale se manifestau deja în anii ’70. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces “de victorie neoliberală” care se afla deja în desfăşurare. Ideologia neoliberală permit forţelor conducătoare să liberalizeze pieţele, să descentralizeze economiile şi să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovaţiile tehnologice, mai ales informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis factorilor economiei să profite din plin de posibilităţile deschise de pieţele libere. Tot tehnologia informatică a permis mişcările de capital spre toate colţurile lumii într-un timp foarte scurt. IT împreună cu procesul de miniaturizare şi revoluţionare a transporturilor au permis producerea unor părţi componente ale unui produs în diferite continente, pentru ca apoi să fie asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, vânzarea şi cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic. Acordarea de credite, de împrumuturi, precum şi speculaţiile financiare au devenit activităţi mondiale acceptate. Acest lucru s-a întâmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture „barierele de piaţă”, dar şi pentru că tehnologia avansată a permis circulaţia bunurilor, banilor, simbolurilor şi oamenilor dincolo de frontiere repede şi ieftin.[43]

În opinia promotorilor neoliberalismului binefacerile sistemului susţinut de ei vor rămâne definitive, deoarece în cadrul statelor democratice securitatea internă şi externă va fi garantată, iar piaţa naţională şi cea globală va fi organizată.[44] Cu toate acestea, din cauza globalizării, democraţiile din statele naţionale teritoriale au început să se destrame.

În prezent, este acceptată tot mai mult ideea că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se poate lansa în acţiuni de natură internaţională sau, mai curând, care promovează ideea creaţiei unei lumi fără limite, caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovând o nouă “geografie a puterii”. Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca forţă incontrolabilă. În termeni sociologici această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas: „Dacă oamenii definesc o anumită situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin consecinţele acestei definiţii”.[45] Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acţiuni care validează această acceptare în măsura în care lumea a dobândit regulile de existenţă ale acestei ideologii.

Chiar dacă dominaţia neoliberalismului poate fi considerată forţa cea mai importantă a dezvoltării globalizării, nu se poate afirma că toate consecinţele globalizării au fost dorite sau chiar anticipate de către protagoniştii acestei ideologii. Neoliberalismul preia binecuvântările sistemului: într-un sistem fondat pe statele democrate este asigurată o securitate clară atât la intern, cât şi la extern, piaţa va fi organizată atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, şi aşa mai departe. Trebuie precizat însă şi faptul că, având la bază ideea de state democratice care se bazează pe diferenţierea naţiunilor, există şi factori care influenţează mişcarea inversă a procesului.[46]

În concluzie, apreciem că neoliberalismul poate fi considerat unul din factorii cei mai importanţi ai globalizării, dar nu exhaustiv, deoarece nu toate consecinţele globalizării au la bază raţiuni de ordin neoliberal.

Aceşti doi piloni ai globalizării, inovaţia tehnologică (IT) şi dominaţia ideologiei neoliberale, au dus la formularea unui nou concept, cel de „noua economie”. În noua economie tranzacţiile sunt digitale, permit realizarea şi desfăşurarea relaţiilor virtuale, precum şi apariţia unor medii noi de afaceri care nu erau posibile înainte. Creşterea în noua economie este determinată de mai mulţi factori, în plus faţă de economia tradiţională. Factorii fizici ca munca, rezervele de capital, resursele naturale etc. au fost de primă importanţă în perioada economiei tradiţionale. Cu toate că aceşti factori sunt încă importanţi, în noua economie, factorii noi, ca de exemplu, informaţia, inovaţia şi tehnologia, au un rol esenţial.

Noua economie presupune extinderea utilizării informaţiei digitale şi a internetului ca mediu de lucru într-o arie largă de servicii şi activităţi, ca de exemplu programe informatice, informaţii on-line, tranzacţii comerciale, servicii financiare şi bancare. Dată fiind natura noii economii, s-a încercat definirea ei printr-o serie de sintagme, cum ar fi:[47]

• „economia digitală”, pentru că vizează bunuri şi servicii a căror producţie, dezvoltare şi vânzare depind, în mod esenţial, de tehnologii digitale;
• „economia informaţiei”, pentru că include toate bunurile şi serviciile legate de tehnologiile informaţionale, cum ar fi: cercetare, servicii bancare, servicii financiare;
• „economia virtuală”, pentru că mediul în care se desfăşoară tranzacţiile nu este un mediu fizic, ci virtual;
• „economia internetului”, pentru că mediul de lucru este internetul;
• „e-commerce” şi „e-conomy”.

În abordarea noii economii Robert Kling şi Roberta Lang[48] propun o tipologie distinctă, în încercarea de a introduce o sistematizare în cercetarea acesteia. Astfel, ei sugerează folosirea termenului de “economie a informaţiei” pentru sfera bunurilor şi serviciilor informaţionale (de la cercetare şi învăţământ până la publicitate şi divertisment). Totodată, ei recomandă conceptul de “economie digitală” în cazul acelor bunuri şi servicii unde cercetarea-dezvoltarea-producţia-vânzarea sunt dependente în mod vital de tehnologia digitală. În ceea ce priveşte termenul de nouă economie, autorii consideră oportună folosirea acestuia în cazul unei interacţiuni între „economia informaţiei” şi „economia digitală”, pentru a evidenţia consecinţele rezultate, cum ar fi creşterea economică durabilă, inflaţia scăzută şi un nivel scăzut al şomajului.

Sintetizând opinia celor doi autori, Robert Kling şi Roberta Lang, putem afirma că noua economie este un concept larg care descrie o economie în care, atât produsul final, cât şi stările intermediare ale acestuia constau în informaţie şi în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a potenţa eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi procese şi produse.

Evoluţia noii economii nu ar trebui limitată la sectorul de informaţie; ea reprezintă un proces cu largi consecinţe chiar şi în “vechea economie”, cea tradiţională. Noua economie nu implică în mod necesar rate de creştere în întreaga economie, care să depăşească performanţele ultimilor ani. Există îndoieli în legătură cu sustenabilitatea unei creşteri economice ridicate, iar în acest sens, R.Gordon şi E.Gundlach[49] adoptă o poziţie critică în legătură cu potenţialul de sporire a productivităţii al „noii economii” ţinând seama de eşecul şi chiar prăbuşirea câtorva firme cunoscute din cadrul noii economi, în anul 2000, de încetinirea creşterii economice în Statele Unite ale Americii, în anul 2001, iar exemplele pot continua.

În concluzie, se impune o evaluare mai realistă a schimbărilor induse de noua economie în măsura în care se are în vedere o reflectare corectă a derulării şi implicaţiilor noilor procese economice.

 

[1] Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale: Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 278

[2] Wilkins, M., The Growth of Multinationals, Aldershot, Edward Elgar, 1994

[3] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XX. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 119

[4] Wilkins, M., The Maturing of the Multinational Enterprise: American Business Abroad from 1914 to 1970, Cambridge, University Press, 1974, p. 331

[5] Raportul UNCTAD, 1988

[6] Raportul UNCTAD, 1997, p. 11

[7] Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Op. Cit., p. 299

[8] Howells, J., Wood, M., The Globalization of Production and Technology, Londra, Belhaven Press, 1993

[9] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 127-130

[10] Prin outsourcing internaţional se înţelege procesul prin care componentele produse într-o locaţie oarecare sunt asamblate în alte economii, apoi exportate în economia mondială, inclusiv în economia de origine a firmei-mamă.

[11] UNCTAD, 2001

[12] ONU, “Raportul mondial al investiţiilor – Corporaţii transnaţionale şi competitivitatea la export”, 2005, pp. 3-5

[13] Moisuc, C. (coord.), World Economy, Global Problems of the World Economy, Ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2001, pp. 200-2005

[14] World Investments Report, UNCTAD, 2006

[15] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 134

[16] Idem

[17] Dunning, J., Changes in the level and structure of international production: the last one hundred years, Unwin Hyman, Londra, 1988

[18] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 141

[19] Idem

[20] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 143

[21] Multilateral Investment Guarantee Agency, 2002, p. 19

[22] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 146

[23] Ostry, Sylvia, A New Regime for Foreign Direct Investment, Group of Thirty, Washington D.C., 1997

[24] Acordul Multilateral asupra Investiţiilor, Washington D.C., 1995

[25] Anghel  I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 62

[26] Anghel, I.E., Op. cit., p. 65

[27] Marin G., Economia Mondială. Trecut-prezent-viitor., Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1996, p. 64

[28] Dunning J.H., Dilyard J., Towards a general paradigm of foreign direct and portofolio investment, Transantional Corporation vol.8, nr.1, 1999,  pp. 20-22

[29] UNCTAD – World Investments Report 2006, p. 16

[30] Dunning  J., Multinational Enterprises and the Global Economy, Addison Wesley, Reading, Massachusetts, 1993, p. 58

[31] Buckley P.J., Castro F., The investment development path:the case of Portugal, Transnational Corporation, vol.7, nr.1, 1998, p. 2

[32] Duran J., Ubeda F., The invest development path: a new empirical approach and some theoretical issues, Transanational Corporation, vol. 10, nr. 2, 2001,  p. 4

[33] Buckley P.J., Casson M.C., The EeconomyTheory of Multinational Enterprise, London,  Macmillan, 1998, p. 14

[34] Dunning J.H., Globalization.  Trade and Foreign Direct Investment, London: Elsevier, 1998, p. 6

[35] UNCTAD, World Investments Report 2006, pp. 144-145

[36] Anghel  I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 40

[37] World Investments Report 2005: Transnational Corporation and International of R&D, UNCTAD New York Geneva, 2005

[38] Stiglitz, J., Globalizarea: speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 40

[39] Idem, p. 42

[40] Toffler A., Al Treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 20

[41] Bari I., Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 22

[42] Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie, cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 105

[43] Friedman M., The Political Economy of International Monetary Arrangement, Payot, Paris, 1967, p.25

[44] Hayek F., Counter-Revolution of Science, Macmillan, England, 1952, p. 75

[45] Galbraith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.56

[46] Galbraith J.K., Op. cit, p. 61

[47] Chirovici E.O., Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 69

[48] Kling R., Roberta Lang, I.T. and Organizational Change in Digital Economics. A Sociotechnical Approach, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 2000, p. 32

[49] Gordon R., Does the New Economy Measure Up to the General Invention of the Past?; Gundlach E., Interpreting Productivity Growth in the New Economy, Harcourt Brace College Publishers, New York, 2002