În perioada de tranziţie a republicii la economia de piaţă în mod obiectiv se impune aplicarea metodelor de planificare indicativă. În multe ţări cu economie de piaţă dezvoltată, în special Franţa, Japonia, Coreea de Sud, Israel, s-a acumulat o experienţă bogată în acest domeniu. De exemplu, în Franţa în decursul a mai mult de 50 ani s-a încetăţenit practica de elaborare a planurilor cincinale ce se examinează şi se adoptă de către Parlamentul ţării, însă ele nu poartă caracter obligator, ci sînt indicative, de recomandare. În scopul stimulării traducerii în fapt a unor asemenea planuri în aceste ţări se folosesc pe larg diferite mecanisme economice: reducerea procentului de taxă, impozite, înlesniri etc.
Necesitatea aplicării metodelor planificării indicative pentru Moldova se explică prin multe cauze: gradul înalt de intensitate al populaţiei, concentrarea şi specializarea producţiei, dependenţa de alte ţări din punct de vedere tehnic şi al resurselor materiale, necoordonarea proporţiilor interramurale – toate acestea invocând necesitatea implicării statului în problemele de reglementare a economiei, elaborare a balanţelor interramurare ş.a. E clar că stabilirea funcţiilor de planificare, prognozare din partea statului la etapa curentă este una din cauzele dezechilibrului în economie.
După cum vedem, necesitatea aplicării planificării indicative de stat apare la o anumită etapă de dezvoltare a producţiei, atunci cînd mecanismul de piaţă începe a-şi pierde capacitatea de a menţine stabilitatea şi o anumită proporţie în dezvoltarea economiei. Cam aceeaşi situaţie s-a creat în economia tuturor ţărilor din fostul sistem socialist. În condiţiile reformei economice, a apărut necesitatea de a crea şi un adecvat mecanism de piaţă, fără de care este imposibil de a asigura dezvoltarea cu suces a economiei. E cunoscut faptul că în Moldova, după obţinerea suveranităţii, structurile administraţiei de stat au renunţat la pîrghiile dirijării de stat, în genere la planificare, considerînd că piaţa le va aranja pe toate, de sine stătător, la locul lor.
Ce e drept, planificarea ca o categorie economică s-a situat în centrul atenţiei ştiinţei economice ca problemă de discuţie în perioada de tranziţie la economia de piaţă. Adepţii economiei nereglate, ce se bazează pe factorii reglementării ştiinţifice, văd în planificare cauza creării sistemului administrativ de comandă şi o resping, renunţă la ea. Însă o parte din economişti pe bună dreptate clasează planificarea indicativă printre realizările economiei mixte civilizate şi văd în ea un atribut economic de dirijare, întemeiat pe principiile democratice şi nu pe cele voluntariste.
Se poate spune că planificarea este un sistem de reglatori ai economiei naţionale, în deplină armonie cu regulile economiei de piaţă actuale. La nivel de întreprindere planificarea constă în elaborarea şi întemeierea strategiei dezvoltării întreprinderii şi elaborarea prognozelor, planurilor-business şi programelor, ce trebuie să ţină cont de diferiţi factori. Iar planificarea la macronivel are regulile şi sarcinile sale, dar aceasta nici într-un caz nu înseamnă negarea mecanismelor economiei de piaţă şi nu contravine legii cererii şi ofertei.
Experienţa mondială a arătat că planul şi piaţa nu constituie două noţiuni antipod, ci sînt elemente ale aceluiaşi complex economic şi se completează reciproc. Vorbind despre necesitatea de a aplica metodele de planificare indicativă, trebuie de menţionat că asemenea formă de planificare, bineînţeles, se deosebeşte de planificarea centralizată, de directiva utilizată anterior şi poartă în temei un caracter orientativ de recomandare. În condiţiile crizei actuale, ale trecerii republicii la economia de piaţă, planificarea indicativă constituie o necesitate obiectivă.
Planificarea indicativă este o formă de planificare macroeconomică adecvată relaţiilor de piaţă. Ea diferă principial de planificarea de directivă, centralizată prin modalităţile de atingere a scopurilor fixate în plan. Indicatorii acestui plan nu au statut obligatoriu, ci poartă un caracter de recomandare, orientativ. Exprimînd obiectivele şi priorităţile social-economice ale politicii statului pe o perioadă anumită, indicatorii planului indicativ capătă putere de viaţă pentru subiectele de piaţă aparte numai cu ajutorul unui sistem de reglatori bine orientat. Aceasta creează baza juridică şi stimulul economic pentru desfăşurarea activităţii de producţie în domeniile ce corespund obiectivelor şi priorităţilor stabilite în plan.
Forma de planificare indicativă a apărut în practica mondială în legătură cu criza economică din anii 1929-1933 drept mijloc cu ajutorul căruia se poate împiedica apariţia fenomenelor de criză în economie. O amploare mai mare a căpătat planificarea indicativă la sfîrşitul anilor ’60 (5).
Planurile indicative, orientate spre soluţionarea problemelor pe termen scurt şi mediu, de obicei, se completează cu prognoze de dezvoltare social-economică a ţării pe termen lung. Ele poartă caracter de cercetări ştiinţifice, imită scenariile viitoarei stări a ecnomiei după diferite variante de reflectare a factorilor de bază la dezvoltarea ei. Pe temeiul acestor prognoze se creează strategia de dezvoltare social-economică, care se şi pune la temelia planurilor indicative.
Planurile indicative includ în componenţa lor compartimente ce cuprind întregul spectru de probleme ale dezvoltării social-economice a ţării: indicatori ce caracterizează dezvoltarea economiei în întregime (indicatorii macroeconomici), a diferitor părţi ale ei, dezvoltarea socială, activitatea economică externă ş.a. Însă esenţa planurilor indicative o alcătuiesc programele economice, tehnico-ştiinţifice, orientate spre soluţionarea celor mai actuale probleme ce ţin de dezvoltarea ţării. Nu întîmplător această planificare adesea este denumită programare economică.
După cum s-a menţionat la conferinţa practică-şriinţifică internaţională ce a avut loc în iulie 1994 la Chişinău (vezi 8, p.35-36), planul indicativ la nivel de stat trebuie să cuprindă:
- reperele de orientare pe termen lung, mediu şi scurt ale politicii economice a statului;
- pronosticurile consecinţelor social-economice ale realizării diverselor variante ale politicii economice;
- mai multe variante de prognoze ale evoluţiei situaţiei în economie;
- reperele preconizate de orientare ale indicatorilor macroeconomici pe trimestru, pe un an şi în perspectivă;
- reperele de orientare în domeniul realizării programelor social-economice şi tehnico-ştiinţifice de stat, prevăzute în Programul guvernamental;
- direcţiile preconizate ale dezvoltării sectorului de stat;
- stabilirea raportului macroeconomic (între baza de materie primă şi prelucrare, între industrie şi agricultură etc.);
- stabilirea comenzii de stat obligatorii şi neobligatorii pentru întreprinderi;
- dezvotarea sferei neproductive sau sociale.
