În primele decenii postbelice guvernele multor țări în curs de dezvoltare au ajuns la concluzia că deschiderea economiilor nu era benefică pentru țările sărace și au pus accentul pe politici menite să reducă dependența față de piața externă. Creșterea necontrolată a populației, lipsa resurselor naturale, financiare și umane, productivitatea redusă în agricultură și conflictele militare în care au fost antrenate, sunt câțiva dintre factorii care au menținut cea mai mare parte a țărilor lumii la niveluri inferioare de dezvoltare. Deși în ultimii ani situația s-a mai ameliorat, discrepanța între „bogații” (Nord) și „săracii” (Sud) lumii este încă semnificativă.
Exceptând prețul petrolului (determinat de modificările ofertei, controlate de OPEC) și al aurului (controlat artificial), prețurile celorlalte produse de bază au înregistrat un trend descendent în a doua jumătate a secolului XX, ceea ce a condus la deteriorarea termenilor schimbului și la dificultăți în obținerea valutei necesare plății importurilor. În aceste circumstanțe, multe țări în curs de dezvoltare au decis că suținerea sectorului industrial este o politică mai bună decât concentrarea exclusivă asupra producției agricole; astfel apărea că este mai eficientă substituirea importurilor cu produse indigene, la adăpostul unor taxe vamale ridicate sau a unor bariere comerciale netarifare.
Baza teoretică a acestei politici de industrializare prin substituirea importurilor o reprezintă argumentul industriilor embrionare, potrivit căruia țările în curs de dezvoltare au un potențial/teoretic avantaj comparativ în sectorul manufacturier, dar noile industrii nu s-ar putea dezvolta din cauza concurenței din partea industriilor în curs de dezvoltare. Așadar, pentru a impulsiona noile industrii, este necesar sprijinul temporar al guvernului până în momentul în care respectivele sectoare sunt suficient „maturizate” astfel încât să poată concura cu succes cu producătorii externi. Dincolo de argumentul teoretic, au existat însă o serie de motivații economice și politice.
Deși această politică a fost criticată, a înregistrat succes acolo unde a fost aplicată o perioadă limitată de timp și în sectoare care prezentau un real potențial avantaj comparativ; Korea de Sud, Taiwan și o serie de țări din America Latină au utilizat această strategie nu ca un scop în sine, ci ca o fază preliminară a procesului de industrializare.
Țările dezvoltate au răspuns acestei politici prin măsuri relativ discriminatorii îndreptate împotriva țărilor în curs de dezvoltare; astfel de măsuri au fost gândite/aplicate diferențiat de către fiecare țară în curs de dezvoltare. Cea de-a doua rundă de negocieri din cadrul OMC este privită ca o „rundă a dezvoltării”, una din problemele dezbătute fiind ameliorarea accesului țărilor în curs de dezvoltare pe piața națiunilor dezvoltate. În ciuda unor discriminări, țările în curs de dezvoltare pe piața națiunilor dezvoltate. În ciuda unor discriminări, țările în curs de dezvoltare au reușit să își îmbunătățească poziția pe piața mondială a produselor manufacturate.[1]
Această evoluție a fost favorizată, în primul rând, de faptul că țările în curs de dezvoltare au reușit să devină exportatori de produse standardizate. În al doilea rând, țările în curs de dezvoltare au devenit locații mai puțin costisitoare de asamblare a unor produse avansate din punct de vedere tehnologic, pentru firme multinaționale din țări industrializate care au asigurat tehnologia necesară, componentele, programele de marketing și rețele de distribuție. În al treilea rând, barierele împotriva importurilor din țările în curs de dezvoltare (în principal limitări voluntare ale exporturilor, taxe vamale antidumping și taxe vamale compensatorii aplicate importurilor subvenționate) nu sunt toate atât de solide. Ele nu au eliminat, ci doar au limitat creșterea exporturilor țărilor nou intrate pe piața mondială a produselor industriale.[2]
[1] Rozalia Iuliana Kicsi – op.cit., p.59
[2] T.A. Pugel – International economics,Ed.McGraw –Hill, 2004, p.328
