Parte a politicii economice generale, politica comercială are în vedere relaţiile economice externe ale unui stat şi cuprinde ansamblul măsurilor de ordin administrativ, fiscal, bugetar şi valutar pentru a proteja şi stimula agenţii naţionali să promoveze relaţii de schimb cu alte state.
Scopul politicii comerciale îl constituie beneficiile obţinute din comerţul internaţional, constând din venituri suplimentare, economisirea de resurse, contribuţia la progresul general al ţării ş.a.
Obiectivele cele mai importante ale politicii comerciale sunt:
- protejarea unor activităţi economice naţionale de mare interes şi de perspectivă;
- promovarea exporturilor în vederea realizării importurilor necesare economiei naţionale, în condiţiile unei balanţe comerciale echilibrate;
- îmbunătăţirea structurii exporturilor şi importurilor;
- orientarea relaţiilor internaţionale de schimb către anumite ţări şi grupuri de ţări;
- realizarea schimburilor internaţionale pe baza unor principii uniformizate de liberalizare a importurilor şi exporturilor, precum şi de asigurare a protecţiei comerciale (aşa cum este politica comercială externă a Uniunii Europene).
Practica internaţională îndelungată în domeniul comerţului exterior a scos la iveală trei tipuri d epolitici comerciale:
- autarhia constând în izolarea economică faţă de celelalte ţări; economia este orientată spre interior, în privinţa satisfacerii trebuinţelor de consum şi de producţie, negându-se importanţa avantajelor ce decurg din comerţul cu alte state;
- protecţionismul vizează protejarea anumitor sectoare ale economiei naţionale faţă de concurenţa străină; el este mai accentuat sau mai relaxat în funcţie de situaţia fiecărei ţări din cadrul conjuncturii economice internaţionale;
- liberalismul este politica porţilor deschise faţă de agenţii economici străini, dar şi faţă de agenţii autohtoni, în privinţa tranzacţiilor pe piaţa internaţională .
În cadrul politicii comerciale a unui stat, se disting trei direcţii de acţiune: politica tarifară, politica netarifară şi politica de stimulare şi promovare a exportului, fiecare dintre ele utilizând instrumente adecvate.
Politica tarifară realizează obiectivele pe care şi le propune politica comercială a unui stat, în mod deosebit, cu ajutorul tarifului vamal, ca principal instrument de protecţie a economiei naţionale, alături de taxele vamale şi alte taxe: suprataxele temporare de import (care se aplică în condiţiile înrăutăţirii balanţei de plăţi sau când importurile perturbează grav unele industrii naţionale), taxele de compensaţie (aplicate importurilor din ţările care subvenţionează producţia şi exporturile), taxele antidumping (care se aplică importurilor realizate sub preţul normal de piaţă al produsului respectiv) şi taxele de retorsiune (aplicate la importul dintr-o ţară care ia măsuri unilaterale la importul ei din alte ţări).
Politica netarifară utilizează ca instrumente: a. Restricţiile cantitative la mărfurile importate (contingentările, preţurile prag, licenţele de import); b. Restricţiile de ordin calitativ (standarde, norme tehnbice şi alte reglementări de ordin calitativ, cum ar fi: norme de securitate în exploatarea produselor, măsuri de ordin sanitar, reglementări privind compoziţia produselor, norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor); c. Formalităţile vamale şi administrative la import (evaluarea incorectă în vamă a mărfurilor importate, prezentarea de documente suplimentare, care complică operaţiunile de import sau opresc importurile).
Politicile de promovare şi stimulare a exportului tind să treacă pe primul loc, în cadrul politicilor comerciale ale statelor. Promovarea produselor se înfăptuieşte cu ajutorul tratatelor comerciale bi şi multilaterale, participării la târguri de expoziţii internaţionale, reprezentarea comercială în străinătate prin secţiile economice ale ambasadelor, centre de comerţ exterior ş.a. Mijloacele cele mai importante de stimulare a exporturilor sunt în primul rând de natură fiscală, cum ar fi draw-back-ul (restituirea către exportator a taxei vamale plătite de acesta la importul materiei prime, materialelor şi altor componente utilizate la producerea mărfurilor exportate), lohn-ul (firma străină care importă produse finite pune la dispoziţia exportatorului materialele de care acesta are nevoie pentru fabricarea produselor finite, taxele vamale plătite la import restituindu-se cu ocazia exportului), scutirea de TVA la produsele exportate, reducerea impozitului pe profit sau a impozitului pe salarii aferente producţiei exportate ş.a. În al doilea rând, stimularea exporturilor se poate face prin mijloace de natură bugetară, prin care se subvenţionează producţia de export sau în mod direct exportul. Subvenţionarea finanţează diferenţa dintre costul naţional mai ridicat al produsului şi preţul extern mai scăzut, încât producătorul naţional să fie interesat în exportul producţiei sale (subvenţionarea directă) sau reduce impozitul pe profitul aferent produselor exportate (subvenţionare indirectă). Regula generală a OMC este prohibiţia subvenţionării exporturilor şi importurilor, excepţiile admise fiind: subvenţi-onarea agriculturii şi a exportului de produse agricole, subvenţionarea exporturilor de produse manufacturate ale ţărilor în curs de dezvoltare şi subvenţionarea produselor agricole şi industriale ale ţărilor aflate în tranziţie, dacă întâmpină greutăţi în cadrul procesului de restructurare. În al treilea rând, mijloacele de stimulare a exporturilor sunt d enatură valutară, folosindu-se ca metode devalorizarea monedei naţionale (care stimulează producţia internă şi exporturile şi descurajează importurile) şi intervenţia statului pentru a influenţa cursul de schimb (prin nivelul ratei dobânzii şi cumpărarea/vânzarea de valută), apreciind sau depreciind cursul monedei naţionale. În al patrulea rând, stimularea exporturilor se bazează pe instrumente de natură bancară (creditarea exportatorilor pe diferite termene, asigurarea exportului împotriva riscului politic şi a riscului comercial).
Ţările membre ale Uniunii Europene aplică politica comercială comună a acestei organizaţii, recunoscând toate acordurile comerciale ale Uniunii Europene, tariful vamal comun faţă de ţările terţe şi măsurile de protejare a comerţului. Noile ţări membre au renunţat la acordurile preferenţiale cu ţările terţe şi au adoptat în mod gradual politica comercială comună în cadrul Pieţei Interne Unice. Între statele membre s-au eliminat taxele vamale şi restricţiile cantitative la import-export, s-au elaborat reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii, s-a instituit o politică comercială comună faţă de terţi, prin introducerea unui tarif vamal comun, precum şi prin armonizarea legislaţiilor vamale ale statelor membre. De asemenea, s-a instituit un regim fiscal comun la frontieră, prin generalizarea impozitării în ţara de origine şi suprimarea barierelor fiscale la toate frontierele intercomunitare.
