Politica financiară

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.

Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie, deoarece politica financiară are misiunea de a rezolva aspectele legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului etc.

Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc.

Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate  de relaţiile de putere în interiorul  întreprinderii.

 Decizii  financiare la întreprindere

         Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare. Principalele decizii de politică financiară sunt:

1. decizia de investire
2. de finanţare
3. de autofinanţare
4. dividendelor

   Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.

Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:

1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.

Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect de investiţii respectiv a deciziei de investiri.

       Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.

Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.

       Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi anume:

• ● rentabilităţii
• ● solvabilităţii
• ● lichidităţii

pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de finanţare.

 Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.
2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.
3. finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.

Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.

1. a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
2. b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividendelor de la   an la an urmărind un anumit scop.

Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a necesităţii societăţii pe acţiuni pentru a cunoaşte şi a aprecia aspectul viabilităţii, prosperităţii şi rentabilităţii dezvoltării.

Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.

Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividentelor poate fi considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net. Distribuirea dividentelor la acţionari se face prin 2 moduri:

1. 1. plata dividentelor către acţionari
2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari

Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:

1. situaţia financiară a întreprinderii
2. preferinţele investitorilor

Situaţia financiară a întreprinderii – atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite obligaţiuni pe piaţa financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii lichidităţii curente.

Preferinţele investitorilor – luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora, politica de dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:

1) stabilitatea dividendelor distribuite

2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul pe termen lung a acţionarilor.

Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care exprimă anumite aspecte de realizări în acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

1. Divident pe o acţiune = Vol. anual al div. / Nr. acţ.
2. Randamentul pe o acţiune = Div. pe o acţ. / Cursul acţiunilor
3. Profitul de la o acţiune = Profit anual al soc. / Nr. acţ. emise
4. Coef. de capitalizare = Cursul acţ. / Profitul pe o acţiune
5. Activul net contabil pe o acţ. = (Tot. activ – Total datorii) / Nr. de acţ.
6. Rata distribuirii divid. = Val. tot. al div. plătite (1 an) / Profitul net

Riscurile financiare şi riscul de credit

Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii. O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume ce reprezintă suma principală plus dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind provizionate prin contractul de credit.

Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul financiar. Riscul financiar poate fi subdivizat de:

• ● riscul dobînzii
• ● riscul ratei schimbului valutar
• ● riscul de nerambursare

        Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după încheierea contractului pînă la scadenţă.

Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci   şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.

Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul valutar poate fi:

1. a) risc asupra operaţiunilor comerciale
2. b) risc asupra operaţiunilor financiare
3. c) risc de grup

Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit  sau lichidării obligaţiunilor fapt care ar genera pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a riscului economic el constă în:

1. a) riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate;
2. b) riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă.

       Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda propriu-zisă ci şi cheltuielile administrative şi remunerarea riscului de credit. 

 

 

 

Politica de investiţii

 Rolul şi clasificarea investiţiilor

 Investiţiile sunt totalitatea de cheltuieli care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital şi obţinerea unui profit. În raport cu modul de folosire a bunurilor de capital investiţiile se împart în:

1. a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital scoase din funcţie ca urmare a uzurii lor fizice avînd ca sursă de finanţare amortizarea;
2. b) investiţii pentru dezvoltare sau nete sunt destinate sporirii volumului capitalului, adică formării capitalului a cărui sursă de finanţare este venitul.

Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţii brute de capital ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic. Investiţiile brute se compun din bunuri de capital şi investiţii în stocuri.

Multitudinea formelor şi tipurilor de investiţii efectuate de întreprindere impune o clasificare a investiţiilor:

1. Din punct de vedere a proprietarului:
2. a) private
3. b) publice
4. Din punct de vedere a apartinenţei regionale:
5. a) interne, care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale a unei ţări
6. b) externe, care se efectuează în alte sau de alte ţări
7. Din punct de vedere al plasării capitalului
8. a) reale, ce caracterizează investirea capitalului în reproducerea mijloacelor fixe şi în creşterea stocurilor de mărfuri şi materiale
9. b) financiare, care caracterizează investirea capitalului în instrumente financiare
10. După caracterul participării în procesul investiţional:
11. a) directe, ce presupun participarea investitorului în alegerea obiectului de investire
12. b) indirecte, ce presupun efectuarea investiţiilor de către intermediari

5. După perioada de investire:
6. a) pe TL
7. b) pe TS
8. După nivelul riscului investiţional
9. a) fără risc, adică investirea în aşa obiecte unde lipseşte riscul real de pierdere a capitalului investit sau a venitului aşteptat
10. b) cu risc minim, caracterizează investirea capitalului în obiecte unde riscul este cel mai mic faţă de riscul pe piaţa investiţională
11. c) cu risc mediu, unde nivelul riscului investirii corespunde nivelului riscului mediu de pe piaţa investiţională
12. d) cu risc înalt, unde nivelul riscului investirii este mai mare decît nivelul riscului de investire pe piaţa investiţională
13. e) speculative, care caracterizează investirea capitalului în cele mai riscante proiecte sau instrumente de investire în urma cărora se aşteaptă cel mai înalt nivel al venitului investiţional

Procedura de alegere a investiţiei presupune evaluarea şi compararea rentabilităţii proiectelor precum şi greutăţile în obţinerea surselor de finanţare. Sub aspect financiar investiţiile provoacă mari cheltuieli iniţiale care trebuie să fie urmate de intrări de fonduri, de fluxuri financiare de recuperare prevăzute a avea loc pentru întreaga perioadă de viaţă economică.

 Selectarea variantei optime de investiţii

         Selectarea proiectului de investiţii presupune studierea proiectelor sub aspect comercial, financiar, tehnic, fiscal şi de personal. În urma studiului efectuat şi evaluării principalelor caracteristici este posibilă utilizarea criteriilor financiare pentru adoptarea deciziei de investire. Pot fi selectate 3 criterii financiare de aprobare a variantei optime a investiţiei şi anume:

– criteriul rentabilităţii

– criteriul lichidităţii

– criteriul riscului

1. Criteriul rentabilităţii – în economia de piaţă mai importantă este problema selectării celui mai bun proiect de investiţii utilizîndu-se cît mai favorabil fondurile disponibile. Acest criteriu este cel mai important pentru adoptarea proiectelor.

În acest context rata rentabilităţii trebuie să fie mai mare decît costurile surselor de finanţare proprii sau împrumutate.

Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.

VAN = – I₀ + + VR

 unde:

I0 – costul iniţial al proiectului de investire

CFi – profituri anuale actualizate prevăzute a se realiza în viitor

VR – valoarea reziduală

r – rata actuareală a dobînzii

n – numărul de ani

Factorul actuareal cu care se ponderează fiecare venit actual se dă în tabelele financiare. El este totdeauna mai mic ca 1 şi descreşte treptat pe măsura ce creşte timpul de exploatare (durata de viaţă economică) a proiectului care aduce venituri. Profitul actualizat poate fi: pozitiv, negativ, zero.

În cazul în care profitul actualizat este pozitiv atunci rentabilitatea proiectului este mai mare decît rata actualizată a dobânzii utilizate, adică decît costul capitalului şi-n acest caz proiectul este acceptabil.

În cazul în care profitul actualizat este negativ atunci rata rentabilităţii proiectului finanţat este mai mică decît costul capitalului şi-n acest caz nu este acceptabil.

Cînd el este egal cu zero, atunci suma veniturilor actualizate permite recuperarea capitalurilor investite şi remuneraţia acestuia la nivelul dobînzii ce s-ar fi obţinut dacă capitalul ar fi fost plasat la o bancă pentru o perioadă de timp = cu o durată de viaţă economică a proiectului.

În acest caz avem de afacere cu limita acceptabilă minimală a proiectului de investiţii.

 În cazul în care raportăm fluxurile financiare pozitive şi cele negative vom obţine indicele de profitabilitate care se calculă:

I_p = VAN / I₀

Folosind acest indice investiţia poate fi acceptată cînd valoarea raportului menţionat este mai mare de 0 şi arată un randament favorabil pe unitatea monetară.

Rata internă de rentabilitate (RIR) – aceată metodă se mai numeşte metoda încercărilor şi erorilor, deoarece presupune determinarea mai multor indicatori ai VAN pînă se găseşte unul poziti şi unul negativ, astfel încît să se respecte regula de bază: distanţa maximă între r_min şi r_max nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte procentuale.

RIR = r_min + (r_max-r_min);

unde:

r_min – rata de actualizare pentru care VAN este pozitiv;

r_max – rata de actualizare pentru care VAN este negativ.

 

Un alt indicator de reevaluare a rentabilităţii proiectelor investiţionale prin metoda financiară este:

Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.

2. Criteriul lichidităţii

Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele de care dispune. Criteriul lichidităţii de selectare a proiectelor de investire urmăreşte ca investiţia să recupereze cît mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a rentabilităţii scontate într-un termen cît mai scurt pentru a-l putea folosi pentru iniţierea altor proiecte. De regulă, lichiditatea se stabileşte în nr. de ani de recuperare a capitalului avansat, raportînd valoarea iniţială a proiectului la suma fluxurilor financiare anuale pozitive sau de intrare generate de exploatarea proiectului. Dacă fluxurile financiar pozitive anuale sunt inegale, atunci se procedează la însumarea an cu an a fluxurilor pînă se ajunge la valoarea iniţială sau se apropie foarte mult de ea, fără a o depăşi şi rezultă nr. de ani întregi de recuperare.

3. Criteriul riscului. Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Cu cît riscul este mai mare, cu atât creşte pretenţia remuneraţiei capitalului investit. De obicei riscul de investire poate fi:

     – economic

              – financiar

Riscul economic este riscul de nerealizare la scadenţele prevăzute fluxurile pozitive aşteptate. Investiţia nu generează încasările scontate, iar debitorii nu rambursează către creanţieri sau rambursează mai tîrziu şi-n cuantumul mai redus. Ca metodă de protecţie asupra acestui risc s-ar putea lua în considerare aplicarea unei cote de risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată.

Riscul financiar se poate defini ca fiind indisolubil legat de lichiditatea investiţiei, adică de capacitatea de a transforma în bani activele într-un termen cît mai scurt şi fără pierderi din valoarea capitalului investit. Riscul financiar se poate prezenta în costuri de oportunitate în măsura în care orice investitor se poate afla în faţa unei eventualităţi în care valoarea investiţiei să scadă ca urmare a ivirii altor oportunităţi sau în valoarea de piaţă cînd gradul de risc care este ridicat cu cît piaţa secundară este mai slabă.

Riscul financiar este strîns legat de durata de viaţă a proiectului de investire, în sensul că aducătorul de fonduri îşi imobilizează capital pentru o perioadă de timp determinată. În cazul creditorilor, dacă rata dobînzii nu este indexată, riscul financiar este cu atît mai mare cu cît scadenţele sunt mai îndepărtate, deoarece în acest interval ea îşi pierde anumite oportunităţi. Cu cît durata investiţiei este mai lungă, cu atît mai sensibile sunt fluxurile pozitive viitoare.

Sursele de finanţare a investiţiilor

Asigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei este o necesitate de prim ordin şi un obiectiv al finanţelor întreprinderii. Investitorii nu trebuie să dispună neapărat încă la început de întreaga sumă ce urmează să acopere cheltuielile investiţiei, dimpotrivă este oportun ca resursele financiare să se formeze paralel şi corelat cu procesul efectuării cheltuielilor. Aceasta reprezintă o folosire eficientă a resurselor.

Orice întîrziere a formării resurselor poate conduce la întreruperea realizării investiţiei, la prelungirea termenului de dare în folosinţă la pierderi efective, concretizate în imobilizări de capital prin investiţii începute şi neterminate.

Pentru finanţarea investiţiilor la nivelul societăţilor comerciale cu capital de stat şi a regiilor autonome participă următoarele surse:

1) fondul de amortizare – care este menit înlocuirii activelor imobilizate a obiectivelor de investiţii. Mărimea lui se stabileşte anual prin planul  de amortizare şi se utilizează exclusiv pentru constituirea fondurilor destinate investiţiilor.

2) profitul – rolul profitului în finanţarea investiţiilor decurge din ponderea lui ridicată în ansamblul resurselor de finanţare şi din faptul că folosirea profitului acţionează ca o pîrghie pe linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.

3) alte surse ce cuprind:

– sumele obţinute din lichidarea activelor imobilizate

– din vînzările active

– din valorificarea unor materiale ce rezultă din pregătirea terenului pentru construcţii, din săparea fundaţiilor, din lichidarea construcţiilor provizorii de pe şantier.

4) mobilizarea resurselor interne – reprezintă o sursă pentru finanţarea investiţiei nu se poate concretiza într-un cont la bancă.

5) creditele bancare –  care pot fi: pe TS, TM, TL

Pentru finanţarea sectorului privat se utilizează următoarele resurse prin 2 căi de finanţare:

1. a) finanţarea prin fonduri proprii:

– autofinanţarea

– creşteri de capital

1. b) finanţarea prin angajamente la termen:

– împrumuturi obligatare

– împrumuturi de la instituţii specializate

– credite bancare pe TM ş.a

        Riscuri investiţionale

Pentru un manager financiar riscul este posibilitatea unui sfîrşit nefavorabil sau neatingerea scopurilor puse în faţă parţial sau total. Uneori proiectul pare a fi foarte efectiv, însă poate fi atât de riscant încât efectuarea lui duce la un risc bine determinat. Din aceste motive este necesar de calculat toate criteriile de investiţie optimă. În cazul cînd variantele sunt limitate şi proiectul este foarte complicat şi voluminos e necesar de efectuat aprecierea riscului pe trepte.

Aprecierea riscului pe trepte constă în faptul că se apreciază riscul la fiecare treaptă, iar apoi se calculează cel total. Fiecare proiect de investiţii evidenţiază aşa trepte:

1) de pregătire, ce cuprinde îndeplinirea complexului de lucrări necesare pentru realizarea proiectului;

2) de montare, ce include montarea clădirilor, instalaţiilor, utilajelor;

3) de funcţionare, cînd este pus în funcţiune utilajul şi se primeşte profit.

Apoi toate aceste rezultate se însumează şi se verifică de 2 ori, la momentul creării proiectului şi după depistarea lor în limite de risc.     

          Politica de dividend

          Teoria financiră consideră politica de dividend drept un teren de studiu interesant datorită incitărilor problematice pe care acestea le oferă cercetării ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire.

     Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar care-şi propune sărăspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de dividende să se distribuie – fie ordinare, fie speciale; dacă să se conteze mai mult de creşterile de curs bursier decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze punctele de vedere ale diferiţilor investitori.

     Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare a parţii financiare a societăţilor comerciale, aceast referindu-se şi la o bună corelare a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru societate. Astel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi

să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre podium.

         Dividendul reprezintă remnuneraţia cuvenită unei acţiuni în decurs de un an şi este deasemeni o formă de paticipare a acşionarilor la împărţirea profitului societăţiicomerciale pe acţiuni.

         Orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea societăţii, dar societatea este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiţii:

• să dispună de suficient profit încât distribuirea dividendelor să nu afecteze substanţa societăţi,să nu decrească capitalizarea bursieră permanentă a societăţii, iar suma dividendelor să nu depăşească totalul profitului afectat acestei destinaţii;
• distribuirea dividendelor să nu afecteze lichidităţile financiare ale societăţii comerciale pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin scasente.

Distribuirea dividendelor cu regularitate presupune o politică sănătoasă  şi de dorit a oricărei societăţi comerciale, întrucât se formează un acţionariat fidel, care fiind mulţumit de regularitatea şi de cuantumul dividendelor primite va avea tendinţa să pastreze acţiunile căzând în ele plasamente avantajoase.

Cu toate că politica de distribuire a dividendelorreduce sursele de autofinanţare, totuşi poate atinge dezideratul strategic de maximizare a valorii întreprinderii prin âmbogăţirea acţionarilor.

Societăţile comerciale nu sunt obligate juridic să distribuie dividende în fiecare an, fapt pentru care ele pot adopta în anumiţi ani o politică de reducere/suspendare a plăţii dividendelor în favoarea unei politici de autofinanţare.

Când o societate distribuie dividende întocmeşte o declaraţiede dividend, prin care avizează pe acţionari că urmează să aibă loc o distribuire, stabilind data plăţii şi data până la care se face înregistrarea acţiunilor.

Declaraţia de dividend reprezintă amănuntul formal făcut de către societatea pe acţiuni că urmeză să distribuie dividende, adică  documentul prin care societatea pe acţiuni se obligă să verse valoarea documentelor delarate. Din acest moment apare obligaţia plăţii, ca pasiv al societăţii, iar contabilizarea acestuia se realizează astfel:

BENEFICII NEREPARTIZATE LIBERE = DIVIDENDE DE PLATĂ

Îndreptăţiţi a primi dividende sunt doar deţinătorii de acţiuni, care se înregistrează în acest scop în registrul acţionarilor. Între momentul înregistrării acţionarilor şi data publicării declaraţiei de dividend preţul acţiunilor pe piaţă creşte, urmând să revină la normal după înregistrare, întrucât dreptul de dividend revine doar celui care a înregistrat acţiunile.

Primul dividentd şi superdividendul 

Statutele societăţilor pot prevedea vărsarea unui prim dividend statutar, calculat pe baza uneu fracţiuni din beneficiul net. De exemplu, o societate are un capital de 4 milioane divizat în 40.000 acţiuni de 100 u.m.. Un dividend statutar este fixat la 2% ; dacă beneficiul este de 800.000 u.m., acţionarii vor primi o sumă globală în valoare de 200.000 u.m. respectiv, 200.000 / 40.000 = 5 u.m. per acţiune.

Cel mai adesea, statutele prevăd un prim dividend necumulativ în scopul de a proteja rezulltatele viitoare ale societăţii. Astfel dacă un dividend statutar nu a putut fi vărsat, în prate sau în totalitate, partea neplătită nu va putra fi trecutăla plată în exerciţiul viitor.

 

 

Superdividendul 

         Superdividendul reprezintă suma distribuită acţionarilor peste(în plus) primul dividend. În conclizie, seama anumitor conducători de întreprindere de a fi constrânşi să verse dividende care se vor supune cash-flow-urilor viitoare ale întreprinderii nu este câtuşi de puţin fondată. Rigoarea ataşată constituirii statutelor va permite evitarea unor situaţii penalizatoare. Nu este mai puţin adevărat că acţionarii sunt interesaţi în momentul achiziţiei titlurilor unei societăţi de vărsarea dividendelor; se poate spune, în aceeaşi măsură, că ei ştiu de ceea ce să ţină cont, respectiv la sumele sperate să le încaseze în anii următori; estimarea randamentului este cel mai bun indicator al politicii duse de întreprindere în materie de distribuţie de dividende.

Formele dividendelor

Dividendele pot fi plătite în numerar sau în natură. Se au în vedere şi posibilităţile plăţii dividendelor parţial sau în totalitate în acţiuni cu condiţia ca acest lucru să fie prevăzut în statut. Adunare Generală a Acţionarilor oferă tuturor acţionarilor opţiunea de plată a dividendelor în numerar sau în acţiuni, termenul de opţiune fiind mai mic de trei luni.

         Remuneraţiile care se acordă acţionarilor sub forma de dividende la sfâşitul exerciţiului financiar pot lua una din următoarele trei forme:

• în bani – această formă este convenabilă atât acţionarilor care obţin câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea comercială (presupunând rapiditate şi costuri reduse), dar presupune apariţia unor fluxuri financiare negative. Se aplică doar cu condiţia în care nu micşoreză prea mult volumul lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor.
• în acţiuni – remunerarea sub formă de acţiuni se foloseşte pentru a proteja lichidităţile, sau dacă nu dispun de lichidităţi, pentru a face plata în bani. În funcţie de volumul dividendelor datorate, societatea emite acţiuni acţionarilor, care die le păstrează, fie le vând la bursă procurându-şi lichiditătile de care au nevoie. Această metodă este avantajoasă pentru societăţile care îşi micşorează fluxurile negative, îşi conservă lichidităţile existente şi obţine majorarea capitalului social.
• în natură – această formă de remunerare este întâlnită mai rar şi se aplică cu acordul acţionarilor şi doar atunci când societatea produce şi desface mărfuri de interes pentru acţionarii proprii: cherestea, combustibil, materiale de construcţii. Această formă prezintă avantaj pentru că societăţile nu-şi micşorează lichiditătile şi realizează concomitent creşteri corespunzătoare a cifrei de afaceri. Reprezintă totuşi avantajşi pentru acţionarii care astfel îşi acoperă unele nevoi deconsum individual sau gospodăresc la preţuri avantajoase.

     Distribuirea dividendelor

            Distribuirea dividendelor de către societăţile pe acţiuni sunt operaţiuni periodice care concretizeazădreptul acţionarilor la remunerarea capitalului plasat în acţiuni.

1. dacă toate acţiunile emise de o societate comercială sunt cu drept de vot, mărimea dividendelor şi randamentul acţiunilor vor fi egale pentru toate acţiunile.
2. dacă societatea comercială a emis atât acţiuni ordinare cât şi acţiuni cu drep de proprietate(privilegiu), distribuirea dividendelor se face diferit, în funcţie de caracteristicile acţiunilor.

          Există mai multe tipuri de acţiuni care pot influienţa modul de distribuire al dividendelor astfel :

1. În cazul în care societatea emite acţiuni ordinare şi acţiuni cu privilegiul de dividend , acestea din urmă prezintă avantajul certitudinii şi stabilirii remunerării, chiar dacă profitul afectat acestei destinaţii nu este îndestulător; deyavantajul acestor acţiuni rezidă în faptul că nu-şi pot spori randamentul peste cel prevăzut în certificatul de acţiune.
2. Distribuirea dividendelor în cazul în care societatea a emis acţiuni cu privilegiul de dividend cumulativ, au caracteritic faptul că pot fi remunerate retroactiv, cu prioritate pentru anii când nu s-au distribuit dividende; pentru celelalte categorii de acţiuni dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv.
3. Acţiunile cu privilegiul de participaţie sunt cele care permit sporirea randamentului acţiunilor cu privilegiul de dividend până la nivelul randamentului acţiunilor ordinare.

     Surse de plata a dividendelor

     Ca regulă generală, principala sursă de acoperire a dividendelor de plată o reprezintă beneficiul societăţii, cu condiţia să existe suficient beneficiu pentru a nu se consuma din substanţa socităţii comerciale (capitalul social) şi să nu fie pusă în pericol lichiditatea financiară.

     Dacă beneficiul nu este îndestulător, societatea comercială poate apela la surse adiţionale (împrumuturi obţinute în condiţii lejere, creşteri de capital) astfel încât plătind dividendele să se păstreze sau chiar să crească gradul de lichiditate financiară.

     Dacă plata dividendelor rămâne un beneficiu excedentar care nu se intenţionează a fi reivestit, se poate renunţa la anumite finanţări adiţionale, contractate anterior.

     Astfel pentru a putea observa cum care sunt sursele de plată ale acestora vom folosi o serie de prescurtări pentru a le putea detalia sub forma unor egalităţi. Astfel dacă             V = valoarea profitului de finanţat, P = profitul net obţinut la sfârşitul exerciţiului financiar, D = volumul dividendelor de plată, A = finanţarea adiţională, putem evidenţia următoarea relaţie:

V = P – D +/- A

În funcţie de politica adoptată de fiecare societate această relaţie poate fi interpretată astfel:

• dacă societatea comercială promovează o politică reziduală de dividend : D = P – V , de unde rezultă că A = 0, astfel profitul plus alte surse acoperă finanţarea proiectelor avute în vedere, iar pentru plata dividendelor nefiind nevoie de surse adiţionale;
• dacă P <( V + D), rezultă că :

              V= P – D +A, iar de aici încă două situaţii:

• A = V + D – P
• D = P + V – A,

• dacă profitul este mic pentru finanţarea priectelor şi pentru plata dividendelor, este necesară apelarea la surse adiţionale
  • dacă P > ( V + D ), atunci:

  V = P – D – A, iar din această operaţie rezultă altele două:

• A = P – V – D
• D = P – V – A,

• se procedează la o răscumpărare de acţiuni pentru echilibrare sau se pot rambursa unele credite obţinute anterior.

            Volumul dividendelor de plată, determinate în cele trei situaţii se concretizează cu cheltuielile ocazionate de emisiunea de acţiuni şi cu impozitul pe dividende rezultând astfel plăţi efective către acţionari.

Plata dividendelor

Investitorul, din momentul achiziţiei sale caută un randament atractiv regulat. Dividendul este rezultatul unui calcul contabil, beneficiul net înainte de repartizare este scindat în mai multe părţi: punerea în rezerve legale sau ststutare,report din nou şi sume distribuibile. Decizia de distribuire a dividendelor este votată de Adunarea Generală Ordinară, în momentul aprobării contului exerciţiului încheiat.

Spe exemplu, în Franţa, dividendul este plătit la nouă luni după încheierea exerciţiului financiar. Nici un dividend nu poate fi distribuit atunci când această distribuţie ar fi  avut ca efect să facă capitalurile proprii inferioare sumei capitalului majorat cu rezervele legale şi cele statutare.

Plata dividendelor face să scadă cursul acţiunii şi deci şi pe cel de subscriere a acţiunilor. Valoarea intrinsecă a bonului este întradevăr diminuată de dividend. Dacă se compară diferite bonuri de subscriere, cele care au valoarea cea mai mare sunt cele care corespund acţionarilor care varsă dividendele cele mai reduse.

Creşteri de capital prin plata dividendelor în acţiuni 

Această operţiune prezintă un dublu avantaj pentru societatea plătitoare de dividende, şi anume:

• de a nu debursa imediat lichidităţi pentru a vărsa dividendele;
• de fideliza acţionarul, propunându-i-se noi acţiuni.

         Dacă plasamentele în obligaţiuni sunt remunerate prin dobânzi, plasamentele în acţiuni sunt remunerate prin dividende, care reprezintă o parte din beneficiile reaizate de societatea care au emis acţiuni. Plata dividendelor sau a dobânzilor e însoţită de detaşarea unui cupon numerotat, care face parte dintr-o serie de cupoane ataşate titlului.

De exemplu legislaţia franceză a impus plata veniturilor din acţiuni şi părţi să se facă  pentru fiecare categorie de titluri o singură dată în cadrul unui exerciţiu. Pe de altă parte majoritatea societăţilor americane servesc dividende trimestriale acţionarilor lor şi cupoane de dobânzi semestriale purtătorilor de obligaţiuni. Putem vorbi şidespre Anglia unde dividendele sunt servite totdeauna semestrial.

Formele politicii de dividend

Politica reziduală de dividend – presupune distribuirea drept dividende a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat. La sfârşitul exerciţiului societatea determină volumul total al resurselor proprii cât şi al celor asimilate care pot fi mobilizate în exerciţiul următor, la care se mai adaugă şi împrumuturile de care poate beneficia plus eventualele creşteri de capital în perioada dată. Din suma totală se scade valoarea proiectelor ce se doresc a fi finanţate iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividende.

Politica ratei constante – presupune aplicarea de către o firmă, an de an, a unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei proporţii constante a dividendelor creează o anumită siguranţă acţionarilor privind remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societate. Această politică nu exclude variaţia sumei absolute a dividendelor anuală,întrucât acestea depind de masa profitului realizat în fiecare an.

Politica sumei constante – presupune obligatia societăţii de acorda drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de către acţionar. Asigură venituri  chiar dacă   societatea comercială nu înregistrează beneficii la nivelul anilor anteriori şi când este necesară apelarea  la surse adiţionale. Cele mai multe societăţi se orientează spre o politică de stabilire a sumei absolute a dividendelor sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul.

Indicatorii politicii de dividend

       Pentru urmărirea politicii de dividend duse de către o societate pe acţiuni, pentru a crea posibilitatea comparării cu alte unităţi similare sau pentru a scoate în evidenţă performanţele diferitelor unităţi în ceea ce priveşte politica de dividend se pot utiliza diverşi indicatori printre care se numără şi următorii:

1. Dividend pe acţiune = Dividend de plată / Număr de acţiuni emise

Ø marchează suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o acţiune deţinută; valoarea acestui indicator este interesantă atât pentru acţionar care va cunoaşte suma ce-i va fi vărsată de către societate cât şi pentru bonitatea societăţii aceast lucru ducând la atragerea de investitori; deşi  are o expresivitate economică mare, acest indicator nu exprimă integral forţa societăţii respective, mărimea sa depinzând mai mult de profitul afectat distribuţiei de dividend.

1. Rata distribuirii dividendelor = Dividende de plată / Profit net

Ø semnalează incisivitatea politicii de distribuţie a dividendelor şi este relativ opus politicii de autofinanţare şi invers proporţională cu gradul de capitalizare. Un grad ridicat de distribuire a dividendelor nu presupune în toate cazurile autofinanţare redusă. Un profit mare conjugat cu o rată de distribuire redusă poate conduce la un dividend mai consistent decât în cazul unui profit mic, căruia i se aplică o rată de distribuire ridicată.

 III.    Randamentul pe acţiune = (Dividend / acţiune) / cursul acţiunii

Ø este un indicator cu puternică expresivitate economică,de mare interes pentru acţionari deoarece semnifică o rentabilitate autentică a capitalului plasat  în acţiuni. Astfel pe baza lui fiecare acţionar poate decide dacă păstrează în continuare acţiunile sau le vinde.

1. Beneficiul pe acţiune = Profitul net total / Numărul de acţiuni

Ø reprezintă îmbogăţirea practică a acţionarilor în cursul unui an pentru că profitul, fie se distribuie ca dividende, fie se capitalizează reprezentând tot averea acţionarilor,

Ø indicatorul nu reprezintă un flux financiar în sensul că nu întregul beneficiu se repartizează ca dividend, dar este un element esenţial pentru aprecierea valorii pe piaţă a acţiunilor.  

1. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni = Profit net / Capital social   

  Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni = (Beneficiu / Acţiuni)/Valoare nominală.                                                                                                              

• cu cât acest indicator are valoare mai mare, cu atât este mai bun în sensul folosirii eficiente a capitalului social

1. Coeficientul de capitalizare(PER) = Cursul acţiunilor / (Beneficiu / Acţiune)
   • se numeşte şi multiplu de capitalizare – Price Earning Ratio, şi exprimăvaloarea întreprinderii pe baza numărului de ani de beneficiu, adică în câţi ani investiţia recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor sale fară a-şi propune obţinerea lichidităţilor financiare efective.

• Activul net pe acţiune = Activul net / Numărul de acţiuni emise
• reprezintă estimarea contabilă a valorii unei acţiuni, care este un rezultat al activităţii trecute în timp ce valoarea financiară a unei acţiuni pune accentul pe fluxurile viitoare de venit ( dividend + valoarea reziduală ).
• CAFp / Acţiune = CAF potenţială / Numarul de acţiuni emise
• capacitatea de autofinanţare presupune constituirea unui fond mare de amortizare ( ca sursă de autofinanţare ) care afăcut să crească costurile de producţie şi deci să scadă beneficiul net.

1. CAFr / Acţiune = CAF reală / Numărul de acţiuni emise

• reprezintă efortul net pentru creşterea economică având cea mai mare însemnătate pentru întreprindere, dar şi pentru partenerii de afaceri şi bănci.