Politica monetară şi de credit este considerată o politică economică liberală datorită satutului Băncii Centrale de instituţie neguvernamentală.
Politica monetară şi de credit este elaborată şi coordonată de Banca Centrală. Banca Centrală în cadrul economiei de piaţă îndeplineşte următoarele funcţii:
- prevenirea crizelor financiare prin acordarea de lichidităţi băncilor aflate în dificultate de plată;
- supraveghează funcţionarea sistemului bancar;
- emite monedă şi reglează masa monetară aflată în circulaţie;
- acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul naţional.
Politica se defineşte ca ansamblu de acţiuni care utilizează controlul ofertei de monedă de către Banca Centrală ca un instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii economice.
Principalele instrumente cu care operează politica monetară şi de credit sunt:
- masa monetară
- dobânda
- condiţiile de creditare
Componentă a politicii monetare, politica valutară, complet subordonată, comportă utilizarea în special a operaţiunilor cu devize, care determină modificarea parităţii prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale. Politica valutară influenţează în special intrările şi ieşirile de devize.
Cursul de schimb este un instrument important care poate influenţa volumul exporturilor şi importurilor unui stat. De exemplu deprecierea monedei naţionale la extern, care nu este însoţită de accentuarea fenomenului inflaţionist, stimulează exporturile şi implicit creşterea economică. În schimb, deprecierea monedei naţionale are un efect depresiv asupra importurilor, preţurile acestora în monedă naţională fiind superioare faţă de situaţia anterioară reducerii cursului de schimb.
Rolul principal în elaborarea şi aplicarea politicii monetare îi revine Băncii Centrale. Banca Centrală are rolul de a supraveghea cursul de schimb al monedei naţionale. Pentru aşi îndeplinii misiunea, Banca Centrală apelează la propriile rezerve formate din aur şi devize, poziţii de rezervă la FMI şi la drepturile speciale de tragere (DST) asupra resurselor FMI.
Majorarea volumului de monedă în circulaţie însoţeşte sporirea volumului de bunuri şi servicii, datorită rolului activ, incitativ, al monedei, expansiunea economică fiind în acest context favorizată prin injectarea de mijloace de plată, într-o economie cu subutilizare a forţei de muncă, majorarea lichidităţilor poate facilita relansarea economică, fiind necesar pentru aceasta ca investitorii şi consumatorii să solicite aceste lichidităţi, de regulă, prin exprimarea unei cereri de credit. Dacă un asemenea proces nu va apărea spontan, acţiunea statului va deveni preponderentă şi efortul de antrenare se va manifesta prin creşterea investiţiilor şi cheltuielilor publice, finanţate prin deficitul bugetar, deci prin crearea de monedă de către Trezorerie.
În acelaşi timp, însă, atunci când majorarea masei monetare este foarte rapidă, aceasta poate să antreneze dezechilibre şi reacţii în lanţ. O prea abundentă distribuire a creditului generează o cerere de bunuri de consum şi de bunuri de investiţii, determinând un proces de expansiune cumulativă, apoi, de regulă, după epuizarea stocurilor şi în cazul în care oferta nu poate creşte în acelaşi ritm cu cererea, are loc o creştere a preţurilor şi apariţia sau creşterea deficitului balanţei comerciale.
În cadrul politicii de control al mijloacelor de plată, condusă de Banca Centrală, se urmăreşte, conform abordărilor monetariste, armonizarea creşterii regulate a lichidităţilor în funcţie de dinamica activităţii economice, de variaţia vitezei de circulaţie a monedelor şi de rata de creştere a preţurilor, considerată acceptabilă.
În prezent, se poate sublinia importanţa instrumentelor monetare în cadrul politicilor economice aplicate, cu un succes evident în privinţa dezinflaţiei, dar cu consecinţe mai puţin favorabile asupra economiei reale.
Accentuarea rolului acordat acestui tip de politică a fost determinată şi de restricţiile care se impun în prezent utilizării celorlalte instrumente: persistenţa deficitelor bugetare şi obstacolele cu care se confruntă politicile salariale restrictive diminuează mult gradele de libertate ale politicii economice.
Există deci, pe plan internaţional, un consens cu privire la eficacitatea şi la necesitatea politicii monetare în conducerea politicii de stabilizare, în acest sens, este evidentă conexiunea reciprocă dintre diferitele instrumente care sunt la dispoziţia autorităţilor publice.
Abordarea politicii monetare, în actuala fază a evoluţiei economiei mondiale, evidenţiază câteva dificultăţi cu care se confruntă instrumentarea acesteia34:
|
Gheorghe Manolescu „Politici economice”, Editura Economică, Bucureşti, 1997. |
> autonomizarea politicii monetare în raport cu alte scheme de intervenţie; astfel, promovarea unui
deficit bugetar conduce la problematica finanţării acestuia, care are o influenţă directă asupra costurilor creditului;
- definirea obiectului acţiunii politicii monetare: baza monetară sau lichiditatea bancară;
- modalitatea concretă de acţiune asupra economiei;
- specificitatea asociată diferitelor scheme de intermediere;
- reexaminarea politicii monetare în condiţiile internaţionalizării şi integrării.
Aceste dificultăţi întâmpinate ca efect de redefinire a politicii monetare îşi pun amprenta asupra obiectivelor şi instrumentelor acesteia.
Politica monetară ţinteşte menţinerea echilibrului macroeconomic sau restabilirea lui, prin utilizarea instrumentelor specifice, în funcţie de stadiul în care se află economia naţională în evoluţia ei ciclică.
În faza de ascesiune economică pentru a se evita supraîncălzirea urmată de criză economică şi de faza de depresiune, este necesară frânarea activităţii economice printr-o politică macroeconomică care urmăreşte reducerea cererii şi scăderea atractivităţii investiţiilor. O astfel de politică va consta în creşterea ratei dobânzii, introducerea de restricţii suplimentare în acordarea de credite. În momentul în care rata dobânzii creşte, se scumpeşte creditul şi implicit scade interesul agenţilor economici pentru investiţii. Agenţii economici reacţionează prin scăderea producţiei, stoparea creşterii veniturilor, în special al salariilor ceea ce reduce cererea, respectiv consumul. Rezultatul unei astfel de politici este încetinirea ritmului de creştere a activităţii economice în general şi a celei de producţie, în special.
În aceeaşi direcţie acţionează şi reducerea masei monetare aflate în circulaţie prin oprirea de emisiuni suplimentare de monedă cerute de creşterea activităţii economice. Scăderea lichidităţilor creşte interesul agenţilor economici pentru credite sporind astfel cererea de credite de pe piaţă. Rezultatul este creşterea ratei dobânzii care se stabileşte în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de credite. În concluzie avântul investiţional este stopat de rata ridicată a dobânzii şi de restricţiile suplimentare aplicate în acordarea de credite.
În faza de recesiune economică politica adoptată urmăreşte stimularea investiţiilor prin scăderea ratei dobânzii şi prin acordarea mult mai lejeră de credite, se merge chiar până la acordarea de facilităţi. Astfel de măsuri stimulează procesul de producţie şi veniturile. În principal scopul final este stimularea cererii. O politică monetară care urmăreşte creşterea masei monetare prin emisiuni suplimentare de monedă, promovează o inflaţie controlată.
În concluzie politica monetară acţionează asupra activităţii economice înainte de a influenţa preţurile. O creştere a masei monetare pe o perioadă de maxim zece trimestre acţionează în prima jumătate asupra activităţii economice stimulând cererea şi implicit oferta ca apoi în a doua parte să înfluenţeze preţurile şi să creeze presiuni asupra inflaţiei. Eficienţa politicii monetare este dată de viteza de reacţie a Băncii Centrale prin instrumente specifice.
