Sistemul bancar, alcătuit din Banca Centrală, băncile comerciale şi băncile specializate, capătă această calitate datorită legăturilor cu caracter comercial (comerţul cu bani) între toate componentele sale. Întregul sistem bancar îndeplineşte două funcţii esenţiale care contribuie la realizarea circuitului monetar macroeconomic: funcţia de intermediere monetară şi funcţia de creator de monedă (multiplicator de monedă). Banca centrală, în întregime indepedentă faţă de ingerinţele factorului politic, coordonează activitatea monetară dintr-o ţară, supraveghează activitatea sistemului bancar, se preocupă de consolidarea sistemului bancar, de stabilitatea monetară a economiei naţionale şi de ţintirea inflaţiei; ea este factorul responsabil în realizarea politicii monetare a ţării.
Prin politica monetară se urmăreşte, în primul rând, menţinerea echilibrului monetar dinamic. Acesta poate să fie considerat a fi acea stare a economiei caracterizată prin existenţa unui raport de concordanţă (egalitate) între masa monetară aflată în circulaţie şi masa monetară necesară efectuării normale a operaţiunilor economice care se derulează prin intermediul monedei. La rândul său, masa monetară optimă depinde de evoluţia cererii şi ofertei agregate de monedă, determinate şi ele de evoluţia ratei dobânzii, de la rata minimă (im) la rata maximă (iM) şi de evoluţia venitului naţional real (Dy). Cererea de monedă se află în raport direct cu evoluţia venitului naţional real şi în raport invers cu rata dobânzii; oferta de monedă este direct proporţională atât cu venitul naţional real cât şi cu rata dobânzii.
Echilibrul monetar comportă egalitatea între oferta agregată de monedă şi cererea agregată de monedă, la un nivel dat al ratei dobânzii şi la o mărime dată a venitului naţional real; el se manifestă ca o masă monetară necesară economiei naţionale la un moment dat, în condiţiile unei anume rate a dobânzii.
Problema fundamentală a politicii monetare este aceea de a putea controla separat sau concomitent cele două componente ce definesc echilibrul monetar: masa monetară şi rata dobânzii.
Echilibrul de pe piaţa monetară, obţinut numai prin mecanismul cerere-ofertă de monedă, este spontan şi are un grad mic de certitudine. De evoluţia pieţei monetare, depinde însă întreaga economie naţională; evoluţia preţurilor, a profiturilor şi veniturilor populaţiei, accentuarea expansiunii economice sau a recesiunii, creşterea sau diminuarea şomajului, raportul dintre moneda naţională şi valutele străine etc. Mai trebuie adăugat că, pe piaţa monetară acţionează agenţi bancari foarte diversificaţi, existând unităţi bancare de stat, private şi mixte, care vehiculează şi gestionează nu o marfă obişnuită, ci moneda naţională, ca element fundamental al stabilităţii economico-sociale şi al prosperităţii. Totodată, oferta de monedă înseamnă economiile populaţiei şi veniturile agenţilor economici transformate în depozite bancare, acestea trebuind protejate de riscul dezagregării sistemului monetar, ca urmare a gestiunii dezordonate sau frauduloase din partea unor agenţi bancari.
Piaţa monetară este, ca şi piaţa muncii, o piaţă organizată, instituţionalizată, cu mecanisme de intervenţie din partea autorităţilor monetare, cu un ansamblu de reguli impuse întregului sistem bancar-financiar, care să permită orientarea economiei naţionale pe termen mediu şi lung. Politica monetară prin obiectivele pe care şi le propune vizează stabilitatea economică, dezvoltarea economico-socială şi deschiderea economiei naţionale spre exterior. Obiectivele principale ale politicii monetare sunt:
- a) urmărirea şi reglarea cererii agregate şi ofertei agregate de monedă, adică menţinerea unui anumit nivel al stocului de bani (al masei monetare) prin ajustările corespunzătoare ale ratei dobânzii şi alte mecanisme specifice:
- b) menţinerea unui anumit nivel al ratei dobânzii, prin modificări corespunzătoare în stocul de bani (masa monetară);
- c) asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe a ţării.
Politica monetară nu reprezintă un scop în sine; ea trebuie să asigure, în final, creşterea nivelului de viaţă al populaţiei, exprimat în cadrul unei perioade date, prin rata creşterii PIB real şi raportul dintre rata inflaţiei şi rata şomajului. Pentru atingerea obiectivelor finale este necesar să se realizeze un anumit nivel de creştere a PIB nominal, care devine obiectivul intermediar al politicii monetare. Acesta se va putea realiza numai dacă se ating anumite obiective primare ale politicii monetare, cu deosebire o anumită rată a dobânzii şi o anumită rată a creşterii masei monetare.
Pârghiile cele mai importante ale politicii monetare, menite să creeze tendinţa spre echilibru dinamic pe piaţa monetară (pe exemplul României) sunt: taxa scontului, achiziţionarea şi vânzarea de către banca de emisiune a titlurilor de valoare de pe piaţa deschisă (open market), cotele obligatorii de rezervă ale societăţilor bancare, refinanţarea societăţilor bancare ş.a.
- Manevrarea taxei scontului. Scontul este operaţiunea de cumpărare de către băncile comerciale a efectelor de comerţ (trate, cambii, poliţe), cu reţinerea din valoarea lor nominală a dobânzilor până la scadenţă şi a unui comision. Reescontul constă în cedarea portofoliilor de efecte de comerţ de către băncile comerciale altor bănci sau bănci centrale (de emisiune), în vederea obţinerii unei cantităţi suplimentare de monedă de cont (scripturală). Pentru această operaţiune, banca centrală percepe băncilor comerciale o dobândă numită taxă de reescont. În funcţie de direcţia de evoluţie a taxei de reescont, de creştere sau scădere a acesteia, creşte sau scade şi dobânda percepută de băncile comerciale debitorilor acestora, şi, în consecinţă, sporeşte sau se reduce volumul creditului şi al masei monetare din economia naţională.
- Achiziţionarea şi vânzarea de titluri de valoare de către banca centrală (de emisiune) de pe piaţa deschisă (open market). Într-o economie naţională există un anumit volum necesar al masei monetare, care evoluează odată cu ansamblul activităţilor economice. De asemenea, pe piaţa monetară, în cadrul unei perioade, se confruntă cererea agregată şi oferta agregată de monedă, apărând faţă de necesarul de masă monetară, fie un excedent global, fie un deficit global de lichidităţi. Banca centrală intervine în acest mecanism pentru a reechilibra piaţa monetară, “retezând” excedentul de lichidităţi ori completând insuficienţa (deficitul) de lichidităţi. În primul caz, când trebuie redus excedentul de lichidităţi, Banca centrală vinde pe piaţa monetară liberă o parte din efectele publice sau private pe care le deţine în portofoliul său (bonuri de tezaur, obligaţiuni ş.a.), atrăgând şi anihilând excedentul de lichidităţi de pe piaţa monetară. În cel de-al doilea caz, când trebuie completat deficitul de lichidităţi, Banca centrală cumpără (achiziţionează) o parte din efectele publice sau private deţinute de băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate, acoperind deficitul de lichidităţi al acestora.
- Politica cotelor obligatorii de rezervă. În toate statele lumii, prin legislaţie, s-a impus existenţa unor fonduri de rezervă ale fiecărei bănci; ele sunt formate din: tezaurul băncii sau rezerva păstrată de banca respectivă şi disponibilul băncii în contul său curent la Banca centrală. Sporirea cotelor obligatorii de rezervă diminuează disponibilităţile de creditare din sistemul bancar şi micşorează masa monetară. Invers, reducerea cotelor obligatorii de rezervă sporeşte masa creditului bancar şi masa monetară din economie.
- Refinanţarea societăţilor bancare de către Banca centrală. Baza procesului de refinanţare a societăţilor bancare este reprezentată de creditul pe termen scurt acordat de Banca centrală celorlalte bănci. În acest scop se utilizează ca instrumente:
- a) linia de credit, prin care Banca centrală deschide un cont unei societăţi bancare, pe care îl alimentează la un nivel convenit şi pentru un interval de timp stabilit. Rata dobânzii pentru acest credit se stabileşte de către creditor. Reducerea ratei dobânzii la linia de credit are ca efect creşterea masei monetare la societăţile bancare debitoare şi asigură refinanţarea acestora. Creşterea ratei dobânzii scumpeşte refinanţarea băncilor comerciale şi micşorează masa monetară de care acestea dispun;
- b) creditul de licitaţie se utilizează atunci când Banca centrală disponibilizează anumite resurse financiare care sunt licitate între societăţile bancare potenţial debitoare. Societatea bancară care oferă dobânda cea mai ridicată este câştigătoarea licitaţiei;
- c) creditul pe termen fix constă într-un credit special pe care Banca centrală îl acordă societăţilor bancare aflate în dificultăţi de plată. După această perioadă, prin neredresarea financiară a societăţii bancare, începe procesul de supraveghere din partea Băncii centrale, care poate culmina cu propunerea de reorganizare sau lichidare financiară a băncii respective.
